ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA (MAICA BENEDICTA) despre PIERDEREA RADACINILOR, A VALORILOR, A CUVIINTEI: “Ne ploconim la modele din afara, de unde am adus drogurile, dezbracarile, casatoriile intre homosexuali… CE FACEM NOI CU TRUPUL? IL EXPUNEM CA PE O BUCATA DE CARNE? E CUMPLIT!”

21-08-2013 Sublinieri

93 de ani de la nastere, 7 ani de la adormire

(20 august 1920, București – +5 mai 2006, Mănăstirea Văratec)

maica-benedicta-la-varatec

“Cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul… “

Descoperirea ştiinţifică este un câstig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările în vitro sunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani…”

Păcatele ne covârşesc şi nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului… Suntem cufundati în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

***

418_honoris causa - Zoe Dumitrescu Busulenga 03

“O lume fără rădăcini este o lume fără morală” – Interviu de Mihaela Onofrei

(sursa originala: Agero Stuttgart)

– Stimată doamnă academician ce credeţi dumneavoastră despre propria persoană? Cum o vede Zoe Dumitrescu-Buşulenga pe… Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

– Pe total nu m-am gândit niciodată la mine. Nu m-am socotit o persoană atât de importantă încât să mă privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am văzut pe bucăţi. Iar opiniile pe bucăţi erau foarte diverse, raportat la funcţia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine. Când eram copil, eram foarte timidă. După parerea mea eram şi foarte cuminte. Mă socoteam puţin nedreptăţită. În jurul meu erau copii foarte frumosi – verişoarele mele – care-mi dădeau complexe încă de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scăpat însă nici până azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public nu m-am vindecat. În întreaga mea carieră universitară faceam puls peste 90 la fiecare curs şi la fiecare seminar – ori de câte ori le vorbeam studenţilor. Şi aveam până la şase ore pe zi. Eram încleştată, crispată, de fiecare dată. Pe măsură ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, această stare se risipea. […] Am avut însă şansa (consolarea mai degrabă) că studenţii mei se ataşau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele.

Înaintea sfârşitului trebuie să recitesc marile cărţi ale literaturii universale

– La ce lucraţi acum?

– Încă mă mai ocup de literaturile străine, de arte. Am început să reiau marile cărţi, pe care am zis că trebuie să le recitesc înaintea sfârşitului. Am început cu Goethe şi Dante.

– Şi Sofocle? Cândva eraţi îndrăgostită de Sofocle…

– El vine la rând acum. Împreună cu Eschil, nu se poate altfel. De câteva zile citesc Leonardo Da Vinci.

– Aveti mulţi prieteni?

4290288006_c9aab6f670– Da, reuşesc să stabilesc foarte uşor punţi de comunicare cu oamenii. Vin încă la mine oameni foarte tineri. Unii au legatură cu filologia, cei mai multi nu. Am legături foarte strânse cu Asociaţia Studenţilor Creştini-Ortodocşi. În ultimii 4-5 ani aproape că m-am stabilit la Mânastirea Văratec. Stau acolo cel puţin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, şi de la Teologie, şi călugări şi mă vizitează. Preocupările mele au încetat să mai fie exclusiv literare, au devenit şi legături spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

– Care este relaţia dvs. cu Dumnezeu?

– Este o întrebare foarte personală. Pot să vă spun atâta: că-L caut. Cei care mă vizitează acum Îl caută şi ei. Unii, dintre călugării mai vârstnici, dintre preoţi, L-au şi găsit. Sunt pe calea unei nădejdi. Aşa şi reuşesc să ies din contingent. Altfel n-aş putea să trăiesc cu uşurinţa în atmosfera actuală.

– De ce?

– Pentru că formaţia mea este de umanist, de carte, de cultură, aşa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam nişte modele, pe care am încercat să le urmăm, scara de valori era cumva fixată. Trăiam într-o lume sigură, în măsura în care cultul valorilor stabile îţi poate da ţie sensul unei stabilităţi. Azi, pentru mine personal, pentru cei puţini rămaşi din generaţia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Mă simt într-o mare nesiguranţă, pentru că toată tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea să spun că s-a şi prăbuşit. Suntem însă neliniştiţi, puţin nedumeriţi, suntem şi trişti; ceea ce se petrece pe planetă nu-ţi dă senzaţia unei liniştiri iminente. Ce se întâmplă acum seamănă cu perioada prăbuşirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuită o pseudospiritualitate cu spiritualitatea adevărată. Dar cine vine la noi astăzi? Ai zice că mai degrabă vine Antichristul, nu Mântuitorul. Nădăjduiesc că omenirea să-şi revină din această clipa de orbire, care cam durează.

Opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă

– Există şi o criză a culturii?

– Da. Mă uit la programele Universităţilor. Nu mai găsesc nici urmă de greacă, de latină. Respectul pentru clasici nu mai există. Nu ne interesează trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie rădăcinile. O lume fără rădăcini este o lume fără morală. Se vorbeşte puţin şi despre intelectualii dintre cele două războaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunţă, opere care nu se mai citesc, lucrări muzicale care nu se mai cântă. Există un fel de indiferenţă faţă de trecut. Lumea a început să uite să vorbească, pentru că nu mai citeşte.

– Ce puteti spune despre literatura zilelor noastre? Se mai scrie literatură de calitate în România?

– Din fericire mai sunt câţiva scriitori din cei vechi. Nu ştiu în ce măsură mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe cărţi, mai cu seamă poezie. Sunt autori noi, foarte tineri. Mă întreb însă de ce nu mai scriu cei vechi – D.R. Popescu, Breban, Bălăiţă. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudăţenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă. E o artă din cioburi – totul este fărâmiţat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzaţia că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim.

– Susţineţi, deci, că postmodernismul nu e artă?

– Eu nu înţeleg un lucru: când e atâta frumuseţe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseţii? Şi, dacă fărâmiţăm frumuseţea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeţi că de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

Sexul în locul capului

– Ce părere aveţi despre proferarea unor trivialităţi despre care apoi se pretinde că sunt poezie? Consideraţi că aceastaZoe-Dumitrescu-Busulenga2 poate fi poezie?

– Nu. Eu cred că e expresia unei anomalii – nu ştiu dacă intelectuale. Mă tem că e mai grav. De la Freud încoace s-a produs o mutaţie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristeţea cea mai mare. Vedeţi, la noi, la români există o cuviinţă. Anumite cuvinte nu se pronunţau – nu erau nişte tabu-uri, dar există o pudoare. Acum „cuviinţa“, cuvântul acesta, a dispărut din dicţionar. Nu am prejudecăţi de nici un soi, dar felul în care ne purtăm ucide frumuseţea. Trupul este cortul [templul] lui Dumnezeu“, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? Îl expunem, ca pe o bucată oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e şi ceea ce s-a întâmplat cu relaţiile dintre femei si bărbaţi. După părerea mea aici s-a săvârşit o crimă. Fiorul primei întâlniri, dragostea, aşteptarea căsătoriei, toate astea au dispărut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de ţărani cu frica lui Dumnezeu. La sat încă s-au mai păstrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima cărnii care se expune. Nu se vorbeşte urât, şi asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreată şi noi Îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rău sau murdar.

– Revenind la poezie, doamna Buşulenga, aţi putea să ne daţi o definiţie, să ne spuneţi ce este poezia?

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumuseţe în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în altă dimensiune. Poezia ţine, după părerea mea, de partea cea mai ascunsă, cea mai intimă a fiinţei noastre. Poezia echivalează aproape cu o rugăciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumuseţe. În rugăciune intri pentru a te integra absolutului.

– De ce noi, românii, nu avem nici un Premiu Nobel pentru literatură?

– Se spune că, la un moment dat, Blaga ar fi fost propus la premiu. Se pare că nu a fost aşa. Am să vă povestesc însă altceva. În octombrie, 1964, în Italia, la Veneţia, marea eminescologă Rosa Del Conte, împreună cu preşedintele Academiei dei Lincei, Angelo Monteverdi au organizat la Veneţia un colocviu în cinstea lui Eminescu. S-au strâns atunci, la un loc, românii de acasă şi românii din diasporă. La sfârşit, în seara închiderii, Angelo Monteverdi şi Rosa Del Conte au prezentat o propunere de Premiu Nobel pentru Arghezi. Toată lumea a fost entuziasmată. A rămas stabilit ca a doua zi această scrisoare de propunere să fie redactată şi apoi semnată de toţi participanţii la colocviu. Toată lumea a fost de acord, inclusiv Bazil Munteanu, care se afla acolo. A doua zi însă, când propunerea fusese redactată, Bazil Munteanu s-a ridicat şi a spus: „Eu sunt contra. Nu e cazul să se dea un premiu unui poet care a pactizat cu roşii“. Ne-am despărţit cu cele mai dureroase sentimente. Noi, românii, nici n-am ştiut să ne facem relaţii. Grecii au ştiut şi au avut o mulţime de premii Nobel. Cioran ar fi putut să primească un Nobel. Şi Mircea Eliade, şi Eugen Ionesco.

– De ce şi-au pierdut oamenii dorinţa de a citi?

– Pentru că intrăm în zona computerului. Eu sunt un cetăţean al Galaxiei Guttenberg. Umanismul culturii se sprijină pe lectură, nu pe imagini fugitive. Lectura îţi lasă popasurile necesare pentru reflecţie, pentru meditaţie. Pierderea obişnuinţei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninţă planeta, pentru că slăbeşte intelectul, puterea de gândire şi te face să uiţi limba. Chiar şi eu, după ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit să pun mâna pe Eminescu şi pe Sadoveanu, ca să-mi refac limba.

– O ultima întrebare: cine a fost iubirea vieţii dvs., doamna Buşulenga?

– Marile mele iubiri au fost Eminescu şi Enescu. Bărbatul vieţii mele a fost soţul meu, Apostol Buşulenga. Un om admirabil. Un om de o cultură clasică admirabilă. Cunoştea latina şi greaca. Poate asta m-a şi atras la el. Am fost căsătoriţi 45 de ani. Pe verigheta mea este gravat numele lui. Pe verigheta lui era gravat numele meu. Am dat-o la Catedrala Sfântul Ioan din Suceava, să se aurească obiecte de cult. Pe a mea o s-o dau la Vărat05ec.

– Încă o întrebare – vă promit că aceasta este chiar ultima: ce înseamnă moartea pentru dvs.?

– Eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepădarea acestui trup vremelnic şi trecerea în lumea celor vii. Nădăjduiesc. Dacă merit. Asta numai Mântuitorul ştie.

 

***

Gânduri către tineri: “Reflecţii despre tradiţie şi model”

Trebuie să vă spun că eu trăiesc în permanenţă cu un sentiment de frustrare. Lumea se amuză când spun asta, dar eu mă simt o ratată. Cariera mea trebuia să fie una muzicală. În clipa în care, la 17 ani, m-am îmbolnavit de tuberculoză şi mi s-a spus că trei ani nu mai am voie să cânt, nici la pian, nici la vioară, a fost o prăbuşire, care, fireşte, la acea vârstă, mi s-a părut o catastrofă. Fatalmente, a trebuit să merg pe altă cale. Şi am ales calea de jurist, a tatei, şi cea de filolog, a mamei. Şi aşa am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, dar sigur cu voia lui Dumnezeu, în acest câmp al „formaţiei sufletelor“, cum îi spun. Fiindcă mie îmi părea esenţial nu să înşir nişte date şi gânduri în faţa studenţilor, ci să încerc să comunic cu ei, nu numai omeneşte, dar şi spiritual. Şi cultural, pentru că doream să fac din ei oameni cultivaţi, să le dau cât mai multe surse de incitaţie la lectură şi la arte în general.

*

Pentru mine însă, important era, la început, să driblez noua doctrină care încerca să se încuibe la noi… 1213_1214907278marxismul, dublat, fireşte, de ateism. Am intrat în facultate într-o vreme amarnică… Eminescu era făcut socialist, toată cultura românească se transforma într-o cultură pre-comunistă. La seminarii faceam contrariul a ceea ce se făcea la cursuri. Studenţii au simţit imediat asta, omul tânar întelege repede aceste lucruri, şi atunci toţi veneau la mine. Am început cu Eminescu, fiindcă el era ţinta tuturor. Încercam să-l arăt în lumina adevarată, cât se putea, fiindcă eram controlaţi. Am făcut tot felul de acrobaţii, de interpretări de text, ca să ajungem indirect la adevăr; acestea s-au spus cu jumătate de gură. Asta a fost o etapă. Dupa ’65, am scăpat de chinga sovietică, lucrurile mergeau mai uşor. În timpul acela, George Călinescu nu mai era la catedră, rămăsese la Institut, dar mai venea la facultate. Îmi amintesc că într-o zi venise la un curs de-al meu. Nu pot să vă spun ce emoţii am avut. Eram şi foarte tânără. Inchipuiţi-vă să-l ai pe Călinescu în amfiteatru… A intrat şi mi-a zis: „Ei, Zoe, haide, să te aud!“. Aveam un curs despre Gherea. De fapt, nici nu făceam despre Gherea, ci despre Maiorescu. Făcând o paralelă între cei doi, aveam grijă să iasă Maiorescu deasupra. Când am terminat cursul, Călinescu m-a îmbrăţişat şi mi-a spus „foarte bine!“. A fost impresionat, pentru că făceam ceea ce încercase şi el să facă. Să ne strecurăm pe sub o doctrină străină de noi.

Apoi, am intrat într-o etapă cu destulă libertate de mişcare, cu referire la culturi străine. Între timp, Tudor Vianu m-a adus la catedra de literatură comparativă, eu fiind specialistă în engleză şi germană. Tudor Vianu a fost foarte bun prieten cu tatăl meu şi mă cunoştea de când eram mică. Şi în acest mod am putut să-mi exprim punctele de vedere aşa cum am dorit, cu foarte puţine concesii. Şi am ajuns să fac literatură comparată a popoarelor orientale. După ce le-am prezentat cărţile sfinte ale indienilor, am ajuns la evrei, dorind să-i îndrept spre Biblie, care era prima carte în bibliografia pe care le-o dădeam studenţilor. Veneau la cursurile mele şi teologi. Atunci, speriat că îl bag la puşcărie, a venit la mine secretarul de organizaţie pe universitate. I-am spus: „Măi copile, spune şi tu că e prima şi cea mai mare carte a lumii. Şi nu se poate face carte fără ea, că ne facem de râs dacă o scoatem din bibliografie. Când a auzit asta, a tăcut din gură. Aşa am facut „formaţie de suflete“, nu numai de minţi. Am făcut carte cu ei, dar le-am trezit şi sentimentul religios. Îmi amintesc de un preot care mi-a spus „vă sunt recunoscător! Toată viaţa mea am încercat să o conving pe fiica mea să citească psalmi, iar dumneavoastră aţi reuşit acest lucru numai după un curs!“.

*

200px-Tudor_VianuModelul meu absolut a fost Tudor Vianu. Eleganţa lui omenească… E adevărat, olimpianismul lui era rece sau părea rece. Profesorul părea distant, nu puteai să ţi-l reprezinţi decât la catedră. Cu o seriozitate maximă, el oficia… Pentru el, cultura era sacră. Meseria de profesor era pentru el un sacerdoţiu.

E adevarat că studenţii erau mult mai atraşi de cursurile lui Călinescu, pentru că la el era spectacol. Avea o alură uşor histrionică, el juca. Nu ştiai dacă vorbeşte serios sau în dodii, tocmai pentru că nu putea spune adevărurile în mod direct, în acea perioadă. Tudor Vianu şi George Călinescu au fost, în acele vremuri, stelele Universităţii.

*

Nenorocirea e că actuala elită, generaţia de 30-40 de ani, nu ştiu din ce motive, vrea să ignore sau, în orice caz, să minimalizeze valorile trecutului. Şi au început cu Eminescu, ceea ce, pentru mine, este o durere infinită. Când Maiorescu, Iorga, Călinescu, Vianu, Noica – toată crema intelectualităţii româneşti – au văzut în Eminescu o concentrare a genialităţii româneşti, şi nu numai în literatură, vin nişte juni care îl denigrează. Am văzut un articol cu titlul „Eminescu, idiotul naţional“. Cred că această atitudine vine ori din necunoaştere – nu ştiu câţi au citit toate cele 16 volume ale operei eminesciene – ori din orgoliu personal. Am impresia că, în momentul de faţă, fiecare scriitoraş crede că este geniu. Ori sunt complexaţi, ori ignoranţi. Mă întreb ce se va13-eveniment-editorial-1 întâmpla cu copiii acestei generaţii, ce vor şti ei… vor afla de la aceştia că „Eminescu a fost un zero“? Ei nu mai au punctele de reper care să le permită să-i reconstituie imaginea adevărată.

În urmă cu un an, am susţinut o prelegere în care am vorbit şi despre Eminescu. Ceea ce le-am spus tinerilor de acolo a stârnit în ei o stare de spirit specială. Când am terminat, baieţii din ultimele clase de liceu plângeau şi veneau să mă sărute… Erau fericiţi că l-am reevaluat pe Eminescu. În conferinţele religioase, întotdeauna vorbesc despre Eminescu, mai ales că el a fost un exemplu de zbatere între credinţă şi necredinţă, la sfârşit revenind la credinţă. Noi umblăm după modele străine, spre nişte zone care nu au nimic de-a face cu noi din punct de vedere structural. Nici ontologic. Ne ploconim la modele din afară, de unde am adus drogurile, dezbrăcările, căsătoriile între lesbiene, între homosexuali, toate smintelile acestea… Dar în fiecare om există şi intuiţia adevărului. Tinerii asteaptă să li se confirme intuiţiile. Iar eu le-am confirmat intuiţia şi au fost fericiţi, pentru că nimeni nu le-a vorbit aşa, nu le-a spus lucrurile acestea.

*

Biblioteca este singura mea bogăţie. Sunt cărţi cumpărate de mine, iar multe sunt moştenite de la cumnatul meu, doctorul Buşulenga, care era un om admirabil. Biblioteca este singurul loc la care mă gândesc din când în când. Sper ca Domnul să-mi dea timp să retrăiesc cu pocăinţă fiecare din etapele vieţii mele. Până la urmă asta e căinţa. Când trecem dincolo, întâi ne judecăm noi.

*

În ultima vreme citesc numai teologie. Dacă aş fi fost cu zece ani mai tânără, aş fi studiat Facultatea de Teologie, deşi poate din cărţi înveţi mai mult decât din spusele profesorilor. Raiul e împărăţia Domnului. E viaţa în spaţiul nevăzut. Se spune „Făcătorul Cerului şi al Pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor“. Întoarcerea noastră acolo se întâmplă, dacă, evident, am dus o viaţa conform cu învăţăturile Mântuitorului. Zonele acestei Împărăţii sunt numeroase. Cei cu păcate se duc jos, la subpământeni, în vreme ce drepţii şi sfinţii trăiesc în slava lui Dumnezeu. Ce înseamnă asta? În zona luminii necreate, acea lumină fantastică pe care noi nu o putem vedea. Raiul este această trăire în veşnică bucurie, privire a luminii slavei.

Noi însă trebuie să avem puterea să ne judecăm. Da, să avem această putere şi abia apoi să ne înfăţişăm Mântuitorului, care ne va judeca şi pe urmă ni se arată locul unde vom fi trimişi.

*

Eu am nişte aprehensiuni în legătură cu soarta noastră viitoare destul de apropiată. Foarte multă lume spune că sunt bigotă sau că am o viziune care nu mai corespunde dezvoltării ştiinţifice şi tehnice contemporane. Această dezvoltare ne-a adus aici fiindcă ştiinţa s-a prelungit în tehnică. Ştiinţa este pozitivă, dar tehnica devine dăunătoare. Descoperirea ştiinţifică este un câstig enorm, în timp ce derivaţiile tehnice pot deveni nocive. Toate lucrurile astea, clonările, fertilizările în vitro ff66cfcf882b34e23aac69392553118esunt nişte monstruozităţi. Copii cu mame bătrâne, la 67 de ani… În felul acesta se loveşte nu numai în spirit. Descoperirea ştiinţifică este urmarea unei inspiraţii divine. Lucrurile tehnice, nocive, vin de pe urma mititeilor încornorati. De ce cred asta? Mântuitorul spunea despre semnele care o să preceadă finalul: vor fi semne cosmice, în stele, în lumină, vor fi cutremure îngrozitoare, vor muri oameni de furia valurilor. Şi mă uit la ce se petrece în lume. Păcatele ne covârşesc şi nu ne mai poate apăra nici Iisus. Ce se spune în Scripturi este adevărul. Un om de ştiinţă spunea că, după nenorocirea din Asia, axa lumii s-a schimbat. Mă tem că suntem în preajma sfârşitului. Am uitat verticala, ne-am întins pe orizontala profitului, ne-am năclăit în mocirla materiei. Spiritul nu mai este în noi. Suntem numai o poftă a trupului… Sau a banului… De aceea românul spune că „banul e ochiul dracului“. E o veche zicală şi e adevărată. Te dezumanizează. Sunt atât de îndurerată de spectacolul contemporan, încât greu mă pot despătimi, privind cu indiferenţă împrejur. Mă uit la oameni cu dragoste, dar văd mulţi oameni lipsiţi de milă, cei care au maşini de miliarde şi pe care le schimba frecvent, dar nu ar da un leu săracilor… Sau pentru refacerea unei biblioteci, a unei case memoriale, a unei biserici… Iar asta înseamnă să-ţi pierzi sufletul, a pierde iubirea pentru aproapele tău, pentru tot ceea ce este creaţie, spirit. Peste tot auzi manele… nişte orori. Apoi lipsa de cuviinţă; noi eram un popor cuviincios, iar acest cuvânt a dispărut din vocabularul nostru. Există în noi acest impuls de vulgarizare, de injosire. Suntem cufundati în mlaştina materiei. Avem ce merităm, din toate punctele de vedere.

*

Daunele intelectuale, morale, spirituale care se trag din Internet sunt extrem de numeroase şi periculoase. Noi vrem să ne substituim într-un chip făcut cu bună ştiinţă. Ne despărţim de cuvântul scris, de cartea „Lectura pe Internet”: Ce-i asta? Rămânem oameni ai galaxiei Gutenberg sau nu? Eu rămân un om al civilizaţiei Gutenberg, şi nu al televizorului şi a tot ce este legat de aceste mijloace. Internetul devine dăunator. Cuvântul este cel care rămâne şi nu imaginea care fuge, aceasta este răvăşitoare de minte în vreme ce cuvântul fixează. Cuvântul este Logos – şi suntem într-o lume a spiritului – în timp ce aceste mărunţişuri ne îndepărtează de ceea ce a fost aşezarea minţii noastre de până acum. Nimeni nu va mai fi om cultivat dacă devenim oameni ai civilizaţiei televiziunii. Televizorul este o descoperire excepţională, dar care poate deveni un pericol general uman pentru cei care nu mai fac altceva decât să se uite la televizor.

Astăzi, noi luptăm împotriva Logosului. A părăsi cartea, ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uitam şi rugăciunea. Nu ne mai putem strânge mintea în rugaciune atâta vreme cât eşti năucit de imagini, de televiziune. Şi atunci, ce alegem?! Cei credincioşi poate nu au aflat ce deosebire există între cele două lumi – a cuvântului şi a imaginii. Cuvântul e statornic, creator. Imaginea e răvăşitoare, înşelătoare, trece, iar pentru suflet nu rămâne nimic. Şi aşteptam sfârşitul. Din nefericire, cred că gândesc adevărat. Gândesc logic, într-o viziune escatologică, dar sănătoasă. Pentru că ştiu ce înseamnă un final dezastruos şi ştiu ce ar însemna pentru fiecare dintre noi un sfârşit luminos la capătul unei vieţi bine întocmite şi înţelept conduse.

 *

Nu se poate trăi fără modele. Tinerii sunt total debusolaţi. Nu vedeţi că toate datele sociologice relevă faptul că sunt tot mai debusolaţi? Au totuşi credinţa în Dumnezeu şi au nevoie de valori. De unde să le ia, dacă nu există acele persoane care să le deschidă drumul către valori şi dacă ei aud că tot ceea ce considerăm noi, bătrânii, valori, nu sunt valori, sunt non-valori? Atunci în mintea lor se face o confuzie absolut dramatică, uneori.

*

Am sentimentul că familia nu mai are coeziunea pe care o avea odată. Nu mai e legată de acea caldură, de acel fluid insesizabil care unea membrii unei comunităţi familiale. Şcoala ar trebui, părinţii pot să infuzeze foarte bine credinţa, presupunând că ei nu au cultură. Dacă părinţii ar fi intelectuali…

Chiar dacă unii nu s-au născut cu biblioteca în casă, nici nu au fost educaţi să se ducă spre bibliotecă.

 *

Astăzi este o perioadă critică. Dacă lucrurile ar merge pe un făgaş istoric normal, ar veni, după acţiune, reacţiunea şi invers. S-ar linişti lucrurile şi s-ar aşeza. S-ar reconstitui un fel de atitudine respectuoasă faţă de un trecut pe care, în general, îl contestam, pentru că, de regulă, se contestă trecutul în versiunea „new-age“, pe care foarte mulţi au adoptat-o fără să ştie despre ce e vorba. Dacă nu ne-am reveni, atunci şansele de degradare distractie manelear fi din ce în ce mai mari. Marea masă a concetăţenilor noştri trăieşte totuşi într-o perioadă de lipsa de valori. Eu mă gândesc la muzică. Nu mă gândesc la muzica mare, muzica cultă, care şi ea suferă pentru că nu mai este aşa de preţuită – nu se mai bate lumea pe concertele de la Filarmonică sau de la Sala Radio, iar marii solişti nu mai sunt aşa de preţuiţi ca pe vremuri. În schimb, vine Michael Jackson şi mii de puşti se omoară pe arene. La întrebarea care mi s-a pus: „ne mai putem întoarce?” e foarte greu de răspuns. E foarte greu să te întorci înapoi de la manele la J.S. Bach.

*

Cine ne poate scoate din această letargie, dacă nu modelele? Am impresia că naţiunea aceasta vrea să fie neapărat ca altcineva. Vrem că acolo“. Fiecare „acolo” este acolo, nu aici. Avem şi noi „aici“-ul nostru, dar cum să le scoţi din cap asta? E foarte complicat! Ce e al lor, e al lor şi ce e al nostru e al nostru. Noi abolim trecutul, abolim rădăcinile. Procesul este foarte insidios şi poate prinde. Văd ceva la vecin şi vreau să fiu ca el. Dar eu am trecutul meu, am determinările mele interioare şi nu pot să fiu ca el, pentru că el are alte motivaţii, alte condiţionări. Nişte oameni foarte cultivaţi şi neimplicaţi politic ar putea face aceasta. E foarte greu însă! Dupa 12 ani încă nu se poate pune problema. Peste 20-30 ani, când lumea va fi înţeles ce înseamnă democraţie…

*

Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu e decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.

 *

Nu ştiu la ce scară s-au produs fenomenele acestea „de împrumut“. La noi, să zicem, perioada paşoptiştilor şi imediat postpaşoptistă – deşi nu se compară ca scară – a fost o astfel de perioadă în care se urmăreau modele străine cu pasiune. Se adoptau fără nici un fel de rigoare critică instituţii, cărţi, mod de viaţă. Este ceea ce numea Maiorescu „formele fără fond“. Maiorescu a avut curajul şi a înfruntat public, fiindcă nu risca politic decât să-l beştelească liberalii. „Timpul” lui Eminescu era citit zilnic de C.A. Rosetti, care era duşmanul de moarte al conservatorilor, cei care păstrau esenţele, nucleele puternice de tradiţie. Sigur că a fost un fenomen de tranzitie şi ca atare pasager. Dar şansa care a fost? Că Maiorescu i-a avut langă el şi i-a lansat pe Eminescu, Caragiale, pe Creangă, pe Slavici. Adică a oferit nişte modele de autenticitate culturală. Când va veni şi la noi acel Maiorescu care să nu fie ameninţat de toate partidele politice? Vă daţi seama cum ar fi atacat, insultat un Maiorescu astăzi şi mai ales de câte partide? Esenţial ar fi ca el să aibă în jurul lui o pleiadă de oameni de cultură şi mai cu seamă de creatori.

 *

Slavă Domnului, românu-i foarte talentat, dar nu trebuie să-i zăpăceşti zilnic minţile cu sminteli ca să nu-şi părăsească matca lui proprie, izvorâtă din nişte rădăcini, dintr-o istorie a spiritului, a intelectului, a creativităţii însăşi. Dacă nu-i pui în faţă modelele autentice, el ce poate să înţeleagă şi să facă? Am găsit o foarte frumoasă definiţie a artei postmoderniste: artă care înfăţişează viaţa şi arta în cioburi. Excelent! Totul este fragmentat, totul este sfâşiat, totul este vulgarizat, din nenorocire, degradat sub aspect al formei. Mă gândesc la limba română, care a ajuns unde a ajuns. Este una dintre marile mele dureri. Se vorbeşte, astăzi, execrabil! Este catastrofal ceea ce se întamplă. Avea Odobescu o vorbă despre limba românească – o „limbă spornică şi vârtoasă“, adică o limbă bogată şi cu impact. Foarte frumos spus. Impact asupra minţii şi asupra inimii. Or, impactul lingvistic astăzi este zero. Se poate vorbi, se poate trăncăni la nesfârşit, dar fără nici un efect.

*

Eu sunt bătrână şi cu atât mai mult, apropiindu-mă de sfârşit, socotesc lucrurile acestea ca pe cele mai mari bucurii: bucuriile spirituale, de natură spirituală. O participare la o liturghie extraordinară, la o rugăciune extraordinară. Acestea sunt, după părerea mea, cele mai mari bucurii. Dupa aceea, bucuriile muzicii. Acolo este centrul vieţii mele. O audiţie extraordinară era o stare de beatitudine aproape ca ora de rugăciune, fiindcă muzica este cel mai direct drum către Dumnezeu.

*

statuie maica BenedictaVenirea la Văratec a fost o întâmplare, să zicem. Dar nu este nimic întâmplător pe lume. Totul e făcut de sus. M-a invitat aici prietena mea Valerica Sadoveanu, în fiecare vară. Din ce în ce mai mult m-am apropiat de Văratec, am cunoscut Văratecul, am cunoscut celelalte mănăstiri dimprejur, m-am împrietenit cu preoţii, cu stareţii, cu călugării. În 1985, când Valerica s-a prăpădit, am rămas în locul ei, fiindcă între timp măicuţa, stăpână a acestei case, plecase în America împreună cu fratele ei, trimişi de Patriarhia Română, şi Înalt Preasfinţitul Pimen al Sucevei şi Rădăuţilor, al treilea proprietar al casei, ne-a îngăduit aici. Au rămas aici măicuţa bătrână şi cea tânără şi erau singure şi neajutorate şi eu m-am ocupat de ele materialmente. Ne-am apropiat sufleteşte foarte mult de ele, soţul meu şi cu mine. După ce a murit soţul meu, vin cu sora mea şi de atunci stăm aici cel puţin 9 luni pe an, din aprilie până-n noiembrie.

*

 Abia pe urmă am aflat că Eminescu a stat, la Văratec, în casa aceea de lângă cimitir. Acum am auzit ce intenţionează să facă cei de la Fundaţia Lucreţiu: să restaureze casa.

Sunt nişte copii extrem de entuziaşti şi nu se opresc la nici un obstacol. Au fost unii, chiar din judeţul Neamţ, care au vrut să pună obstacole: că nu-i adevarat, că n-a stat acolo Eminescu, că el a stat cu Veronica Micle, ca si cum, la vremea aceea, Eminescu – care era atât de decent, atât de discret în legătura aceasta, era un om de-o cuviinţă extraordinară – ar fi stat cu ea în casa maicilor acum 100 de ani. Lucrul acesta este imposibil. Nouă ne-a povestit stareţa, Maica Pelaghia, care avea 102 ani când am cunoscut-o eu. Cu Valerica am fost la ea, şi avea o memorie extraordinară. Îşi aducea aminte cum ieşeau şi se duceau la plimbare, dimineaţa, Eminescu cu Creangă. Creangă a venit şi el aici, la Văratec, pentru că, la un moment dat, avea impresia că Eminescu ar fi tratat mai bine aici, la bolniţă, la Mănăstirea Neamţ, decât la spitalele celelalte, şi-l adusese aici. De altfel, l-a dus pe Eminescu la împărtăşit, la spovedit. Există în acest sens o consemnare a unui preot.

Cei de la fundaţie sunt gata să înceapă construcţia. Au deschis şi conturi, dar numai două persoane au contribuit până acum. Oamenii nu prea ştiu despre toate astea. Recent a fost şi un colocviu pe această temă. Eu am vorbit despre corelarea dintre cultura bisericească şi cea profană, despre şi cum ar trebui să se întrepătrundă, şi cum se întrepătrundeau în trecut. Osmotic, într-un chip firesc. Astăzi, există o secularizare a bisericii. Semnalul l-a dat Franţa la Revoluţia franceză. Ori, asta e o problemă. Practic, intelectualii nu mai au legătură cu biserica, în modul pe care-l aveau pe vremuri. Aceasta scriam şi în studiul meu „Credinţă şi cunoaştere la Eminescu“, când am spus că în arcul credinţei lui au fost nenumărate frânturi sau nenumărate falii, dar educaţia religioasă primită în copilărie, de la surorile mamei lui, care erau maici la Agaton, la schit, a rămas în el imprimată şi s-a regăsit, re-arătat, a reapărut în anii de sfârşit. În acele foarte frumoase rugăciuni, în sonetul acela superb „Vino asupra mea, lumină lină” sau celălalt, „Rugămu-ne îndurărilor luceafărului mărilor“, în „Dumnezeu şi om“, „Învierea“, „Colindele“. E foarte important pentru intelectual să aibă temelia de credinţă. Copilul nu ştie ce-i aceea credinţă, dar îi inculci, îi infuzezi continuu acea credinţă învăţându-l rânduielile. Ducându-l să-l împărtăşeşti, să-l spovedeşti.

[…]

[va urma]

sursa: siteul dedicat doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga

zoe-bun

Legaturi:

***

***


Categorii

1. Slider, Ce este pacatul?, Crestinul in lume, Pentru tineri, Portile Iadului, Vremurile in care traim, Zoe Dumitrescu-Busulenga (Maica Benedicta)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

32 Commentarii la “ZOE DUMITRESCU-BUSULENGA (MAICA BENEDICTA) despre PIERDEREA RADACINILOR, A VALORILOR, A CUVIINTEI: “Ne ploconim la modele din afara, de unde am adus drogurile, dezbracarile, casatoriile intre homosexuali… CE FACEM NOI CU TRUPUL? IL EXPUNEM CA PE O BUCATA DE CARNE? E CUMPLIT!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Înainte de a posta comentarii neghioabe, unii postaci ar putea să ne arate un pic de respect, reflectând serios și abținându-se a se da în stambă (fie și în spatele unei identități false ori parțiale) prin critici aberante la adresa unor adevăruri din textul analizat, în cazul acesta, admirabilul interviu acordat de uluitorul intelectual Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Doamna Profesor știa – ceea ce postacul IOAN ignoră – că graviditatea la o etate foarte înaintată este posibilă numai printr-un miracol Dumnezeesc. Sf. Elisabeta este exermplul bineștiut. În cazul “campioanelor” din zilele noastre, lucrurile stau cu totul altfel, respectivele femei fiind numai purtătoare ale unei sarcini implantate mecanic, ovulul fiind al unei alte femei, nu cel propriu și fiind fecundat artificial. Creștină autentică, doamna Profesor respingea cu oroare asemenea… stahanovisme, socotindu-le la marginea blasfemiei.

  2. @Viorica Balteanu

    FRATELE Ioan a pus o intrebare, doamna, linistiti-va. Si inainte de a califica drept neghioabe gandurile oamenilor si a face pe marea ortodoxa indignata, mai rasfoiti din cand in cand Sf. Evanghelie, cu precadere Matei, 5:22.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate