PUSTNICII NEVAZUTI AI BUCOVINEI/ Parintele Cleopa si parintele Ioanichie Balan despre pustnicii Romaniei [VIDEO]

11-10-2012 15 minute Sublinieri Print Print

Pustnicii nevazuti din muntii Bucovinei

Cei ce isi prorocesc moartea

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure.

Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a “hotarat” exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul. A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo.

“Un om cu viata ingereasca” a fost socotit schimonahul Zosima.

La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor.

Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti – unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012.

Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut?

Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse.

Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice.

Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic “ingrijitorul sihastrilor”.

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron. In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva.

“In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica.

Si ziceau ca nu stiu, nu exista.

De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si “paranormal”, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea “de a se face nevazut” (“cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca”), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni.

Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?…

Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor?

Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, “de profesie”, Nicolae Iurniuc – cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti.

Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca “parca din pamant”, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele. In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm.

Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus “buna seara”, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au “zavorat” sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte!

I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor.

Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce.

Le sapa el insusi bordeiele – era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste.

Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis.

O padure intinsa, “apocaliptica” parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi.

Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri.

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca “si-l inchipuiau altfel”, “mai monahal, asa”. Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica “sarut mana”, n-a vrut nicicand sa fie “cineva”, sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut.

Unii monahi ii zic si azi “parinte”, iar el aproape se amuza - “habar n-am de ce-mi zic asa!” -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles “dorul de singuratate”. Un “dor” pe care l-a avut inca din copilarie, care e “innascut”, crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna.

De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija.

Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.

Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar “un administrator”, deloc la locul lui, care sta aici doar “cu ascultare”. Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in “groapa” (chilia) lui din varful Giumalaului, unde “era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om…”.

Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent “sa dam raportul” de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri “delicate”, dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut…

Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn.

Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor. A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu’ parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost “ca o manusa”, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil.

S-a retras in munti, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca “se facea nevazut” din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput.

Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea.

Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare.

Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna.

Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!… N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite… Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat.

Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul… Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta…”

Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris:

“Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi”.

Intr-adevar, un loc de intalnire.

Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile “zavorate”

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!… Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie:

“Mult ti s-o dat, frate Ioane, da’ si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!…”.

La toate astea, el rade.

Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara. E formidabil cu cat firesc vorbeste despre “vecinii” lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei.

Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici:

“Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari… Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia – au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa.

Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici “sa il vada”.

Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici.

Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat.

In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice “zavorate”, retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele – Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele… Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douazeci si opt de pustnice.

Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi…

Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il “aleg” pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.  A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina.

A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera “crucea” sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis “bine”, dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo.

“Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?”, i-au zis sotia, baietii, prietenii.

A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri - sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus:

“Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?”.

De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors. Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti – sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni.

Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna.

In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte:

“Cum ai rezistat, omule bun?!”

Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi. Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana.

“Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor… Uitai de foame, de frig. Muntii astia… Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dara… De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu… nu stiu cum sa va zic… cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil…”

Maica fara nume 

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare “foarte speciala”. Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte.

“Frate Ioane”, i-a zis, “eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma. N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”.

Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus:

“Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui “i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”.

S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea… Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera.

“Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca “o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut.

La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost.

Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice:

“Doamne ajuta”.

O intreb:

“Nu sunteti cumva maica fara nume?”.

Ea, c-o voce asa, pierduta:

“Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”.

Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor.

Zic: “Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine.

“Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea.

Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit:

“Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”.

Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei.

“Hai la rugaciune”, a zis. “Hai la rugaciune…”, ca o mama.

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea “cu toata fiinta”... Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte.

Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”,

si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului.

sursa: Formula As

***

Părintele Cleopa, despre sfinţii români şi despre pustnicii din timpul său

 ***

***

00:01 – Toţi Sfinţii naţionali români, care s-au sfinţit pe pământul românesc, în Dobrogea, în Ardeal, în Muntenia, în Oltenia, în Moldova, în Nordul Moldovei, în Bucovina, toţi aceştia au fost de mare folos pe vremea lor, în îmbărbătarea poporului, în credinţă, în timpul războaielor şi nu numai.

Au luptat cu credinţă să păzească sfânta noastră ţară şi Biserica naţională şi tot poporul român. Ei au reuşit acestea nu numai cu cuvântul, ci şi cu viaţa şi cu trăirea lor.

Aţi văzut ce făcea Ştefan cel Mare? Nu făcea nimic până nu-l întreba pe Daniil Sihastrul, pe duhovnicul lui. Pentru că, atunci era multă credinţă şi multă apropiere între conducătorii ţării şi între Sfinţii Români, sihaştri şi stareţi şi teologi ai ţării. Puteţi să verificaţi acestea.

Toţi voievozii noştri cei mai vestiţi, care au intrat în istoria naţională, au făcut la fel: avem pe Mircea cel Mare, cel Bătrân, care se odihneşte la Mănăstirea Cozia şi a făcut mănăstire la anul 1388. Lângă dânsul este un mormânt pe care scrie: „Aici odihneşte Monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul”. El a unit cele trei Ţări Române. Şi mama lui a fost călugăriţă.

01:46 – Ştefan cel Mare a domnit patruzeci şi şapte de ani şi mama lui, Doamna Maria Oltea, a murit tot călugăriţă la Mănăstirea Probota, înmormântată lângă Petru Rareş. Aţi văzut?

Alexandru cel Bun, cu doamna Ana, au făcut Mănăstirea Bistriţa, acolo unde este ctitor şi Ştefan cel Mare şi Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu. sunt acolo.

Fiecare îşi făcea mormântul într-o mănăstire cu gândul:  Patru ctitori „Dacă mor, apărând ţara, să pot fi pomenit la mănăstire sute de ani”. După cum îi pomenim până în prezent, de sute de ani, pentru că sunt ctitori mari.

Aici a trăit paisprezece ani Daniil Sihastrul, înainte de a pleca în pustia Putnei. Aici au vieţuit Sfinţi mari: stareţul Voroneţului, care a trăit la Secu şi Zosima, care a făcut prima sihăstrie la 1514. Acesta a venit cu treizeci de călugări de Mănăstirea Neamţ şi a pus temelie pentru Mănăstirea Secu.

Prin aceste locuri, atunci când am venit eu aici, în pustie, în munţi, erau cincizeci de sihaştri. Atunci când te duceai la el, îţi spunea pe nume, cum te cheamă. Şi mai erau douăzeci şi şapte de maici, printre care şi Maica Zenovia, care era fiică de ministru de la Bucureşti şi avea acte de la Regele Carol I, ca să poată sta în toate pădurile statului. A stat şaizeci de ani în pustie. Avea zece ucenici şi avea obrazul ca o cămaşă albă. Mă întreba: „Ştii Psaltirea pe de rost?”. Dar eu eram cu oile mănăstirii, pe aici prin munţi.

03:34 –Dacă veţi merge în munţi, veţi vedea câte urme de bordeie şi de peşteri sunt, pe unde au stat sfinţii. Câţi pustnici am găsit noi prin peşteri!

Era o călugăriţă Magdalena, care avea zece ucenici şi erau aici la Muntele Pârlitura.

Mai era o maică în pustie de cincizeci de ani, Maica Zenovia, Maica Cleomida, erau foarte multe maici. Nu mai vorbesc de călugări. Câţi pustnici erau!

Am întâlnit un episcop rus, pe nume Ion, însoţit de un ierodiacon basarabean bătrân. A stat drept şi s-a uitat la mine. Era pe vremea când era prigoană mare prin Rusia. Oile s-au uitat şi câinii nu au lătrat la el. Şi mi-a zis pe nume. Şi i-a zis fratelui meu Vasile: „Frate Vasile, te pregăteşti, că la primăvară pleci la Domnul”. Şi fratele meu în luna mai a murit. Aşa sfinţi au trăit prin aceste zone.

04:27 – Ştiţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul?

„Puterea împăratului stă întru multa oştire şi puterea celui din pustie întru multa rugăciune”.

Căderea celui din obşte este prin neascultare şi căderea celui din linişte este în măsura în care împuţinează pravila şi acestea pentru că te rugai zi şi noapte şi credeai că eşti un sfânt al sfinţilor. Îţi ajungea un cartof şi puţine urzici făcute cu apă şi te întăreai cu puterea Lui Dumnezeu şi a Maicii sănătăţii şi dobândeai lungimea vieţii. „Mânca-v-ar Raiul!”.

(Transcriere şi adaptare: Diac. Marian Pătraşcu)

sursa: Doxologia

***

Parintele Ioanichie Balan despre sfintii romani ai zilelor noastre:

 

Comentarii

33 Commentarii la “PUSTNICII NEVAZUTI AI BUCOVINEI/ Parintele Cleopa si parintele Ioanichie Balan despre pustnicii Romaniei [VIDEO]

  1. Acum inteleg DE CE, chiar daca simt deseori sabia deasupra capului nostru ori bolovani gata sa se pravaleasca peste noi, AM SIMTIT/STIUT dintotdeauna ca, pentru rugaciunile monahilor/monahiilor si-a pustinicilor (cat or mai fi) suntem INCA, paziti!

    Nu stiu! Pe de-o parte ma bucura, pe de alta…parca chiar imi doresc sa vina O DATA pedeapsa necrutatoare peste noi fiindca, lumea nu realizeaza mila nesfarsita si dragostea lui Dumnezeu pentru noi in ciuda pacatelor noastre ci, continua in faradelegi si uraciuni ca un copil rasfatat peste masura care are atrofiat limita si bunul simt, complacandu-se in nesimtire, ingratitudine…

    Minunat articolul!
    M-ati uns pe suflet!
    Este una din putinele dati care ma face sa-mi intorn privirea rea si revoltata dinspre poporul asta din care fac parte si de care adesea, mi-e rusine si am multa obida in ceea ce-l priveste fiindca rataceste in pustie, umbla dupa roscove, boleste sufleteste rau si TOTUSI, se complace….

  2. Ortodoxia Românească – Despre o teologie a neamului

    Părintele Roman Braga
    Rives Junction, Michigan

    Universul Credinţei, TVR
    http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=q6oUlqXvTLM

  3. Articolul asta(si celellate pe aceeasi tema) este cel mai bun pe care l-am citit eu pe acest site, vreodata,din punct de vedere al informatiei pe care o ofera. Pina acum n-am stiut ca Raraul este un fel de Munte Athos dar mai putin organizat si mult, mult mai putin cunoscut.

    Cind am citit viata Sf. Antonie cel Mare cel care a pus bazele vietii monahice asa cum o stim acum, ma gindeam ca la ora actuala acest nivel de pustnicie nu mai poate fi atins, ca oameni precum cei din Pateric nu mai exista, nu mai au cum sa existe. Si intr-un fel in capul meu era ideea ca acum numai prin suferinta impusa sistematic din afara si nu auto-impusa (cum este cazul monahilor)ni se mai da o sansa sa ne mintuim, care cum putem- si ma gindeam la cei din inchisorile comuniste.

    M-am inselat. Si mi se pare remarcabil faptul ca sint oameni tineri pregatiti sa se retraga in astfel de conditii grele pe Rarau.

    Asta imi aduce aminte de cazul Bizantului ultimei sute de ani, de dinainte de invazia turca. Pe de o parte cetatea se scufunda politic, economic is mai ales moral pe de alta secolul XIV este acela in care un numar record de oameni, multi bogati, foarte educati, din familii bune, satui de uriasa degringolada se retrageau la manastiri, se calugareau. Este si perioada de renastere teologica reprezentata de Sf. Grigorie Palama. SI asa s-a produs un fel separare izbitoare intre o minoritate care vroia sa scapa de mlastina coruptiei bizantine si restul care se scufuda cu rapiditate. Adica pe principiul scapa cine mai poate. Adica cam ce se intimpla si acum in Romania, desi din anumite puncte de vedere noi stam mai prost decit vechii Bizantini.

    Si se mai pune intrebarea grava: dar noi astia care nu putem sa urcam pe Rarau cam ce-o sa facem?

  4. Prin Rarau nu inteleg aici Raraul geografic.

  5. @petra ,
    ” Si se mai pune intrebarea grava: dar noi astia care nu putem sa urcam pe Rarau cam ce-o sa facem? ”

    intrebarea nu mi se pare grava , ci … doar adanca . N-am ajuns nici macar la ” sa punem inceput bun ” , d`apai sa urc pe Rarau ? Vietuirea aceasta se potriveste unora doar , “inalti” cat Raraul si cu credinta mai tare decat stanca lui , nu celor ca noi , care abia inghitim hrana moale . Ei pot spune precum Pavel : ” M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine. ” . ” Imparatia cerurilor se ia cu sila … ” si pustnicii cred cu tarie asta , si doar asta fac , se silesc continuu , zi si noapte , vara , iarna . Noi preferam sa ne imprastiem , cate putin aici , cate putin dincolo , in cate un ragaz un ” Doamne , miluieste-ma ! ” ( cateodata , in lipsa de altceva ) , mai o slujba , duminica , mai o rugaciune , dar scurta ca obosim si a doua zi trebuie sa fim fresh . Caldicei , caldicei ! Dar-ar Dumnezeu sa ne trezim , macar in ceasul al unsprezecelea !

  6. Un raspuns la intrebarea grava a Petrei, pe care l-am citit aseara:
    “8.Dar si cei ce se retin printr-o anumita sfortare de la pacatul cu fapta vor fi fericiti înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor si a Oamenilor, fiindca au luat cu sila împaratia Cerurilor.”
    (Filocalia IV Isihie Sinaitul Catre Teodul Scurt cuvânt de folos sufletului si mântuitor despre trezvie si virtute Asa numitele cuvinte despre împotrivire si rugaciune – Suta a doua)

    Articolul esteo replica foarte buna la filmul dlui Mungiu. N-ar strica sa afle si cei ca dumnealui ce se intampla cu adevarat “dupa dealuri”le Romaniei, un pic mai sus (la figurat vorbesc), acolo unde noi nici nu visam sa ajungem vreodata.

  7. @petra ,
    si daca tot m-am bagat in seama …
    Am gasit ceva pe :
    http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/catehism/nicolae-steinhardt-29-de-moduri-de-l-marturisi-pe-dumnezeu-viata-de-zi-cu

    Macar atat de-am face , cum ar arata lumea , oare ?
    am luat-o ca pe un test si am inceput sa ” bifez ” cele pe care le fac , dar am renuntat repede pentru ca s-au adunat prea putine bife pe foaie . Iata-ma-s in postura slugii viclene si lenese care si-a ascuns talantul , dar poate Domnul ma va mai ingadui un pic … Slavit sa fie Domnul pentru marea Sa mila !

  8. Da, numai ca tot timpul trebuie sa avem in vedere cit de departe sintem de ceea ce ar trebui sa fim. Si Raraul este un astfel de model. Sigur, fiecare are Raraul din viata lui.

  9. @ fane:

    Am inlocuit linkul cu cel original si nu cel al unor plagiatori care se ostenesc sa ia totul de peste tot, identic, pentru mai mult trafic. Ca asa e mai interesant sa marturisesti ortodoxia astazi… Al 30-lea fel, cum ar veni.

  10. oups , scuze , @admin ! N-am stiut .

  11. @cititor ,

    ” N-ar strica sa afle si cei ca dumnealui ce se intampla cu adevarat “dupa dealuri”le Romaniei, un pic mai sus … ”

    eu as pune un semn de intrebare in aceasta privinta . Pentru ca , daca pe unii i-ar influenta pozitiv , impingandu-i spre Dumnezeu , pe altii s-ar putea sa-i tenteze extrema prin care sa prezinti pustnicia ca pe o maladie , ca pe o manifestare a frustrarii , ca pe ceva hidos , nebunesc ( in sensul rau si nu al nebuniei pentru Hristos ) , anuland toata frumusetea duhovniceasca a acestei trairi ca si cale de mantuire .

    Sunt o multime de oameni care se conduc dupa principul : ” doar n-am omorat pe cineva … ! ” si care nu concep nici chiar sa posteasca ( motivatia fiind cea de mai inainte ) , dar sa pustniceasca . Si chiar si printre practicantii crestini , sunt convins , ca exista multi care nu concep sa vietuiasca astfel . Ceea ce scriam mai sus ( ” caldicei , caldicei ” ) , ne caracterizeaza , din ce in ce , pe mai multi . Iata , cu ei , cu pustnicii se implineste ceea ce spunea Sf. Pavel : ” Omul firesc nu primeste cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie” (I Cor. 2, 14). Ii socotim pe ei nebuni , pentru a ne indreptati pe noi , cei ce suntem cu adevarat nebuni . In privinta asta , mi-e teama pentru ei , pentru linistea lor , pentru ca se vor gasi ” nebuni ” care sa le deranjeze rugaciunea ( si scriu asta uitand ca Dumnezeu ii acopera , ii apara si-i face chiar si nevazuti ) .

  12. @petra

    Doar sa rugam pe Milostivul Dumnezeu ca, pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri si a celor ce, din veac au bineplacut Lui, sa se indure si de sufletele noastre. Insa mai inainte de toate, trebuie sa capatam indrazneala fiului de a cere Parintelui sau.

  13. Baietelul meu ma mai intreaba uneori: Mami, dar pe vremea sfintilor era cutare si cutare….? Si eu ii mai spuneam ca exista sfinti si in ziua de astazi.
    Iar el intreba imediat: Unde, mami, unde?
    Acum pot sa-i spun: In Rarau, puiul mamei, in Rarau.

    Inseamna mult pentru noi, ca si crestini, ca acum stim cu siguranta ca mai avem inca sihastri sfinti si ca pentru rugaciunile si nevointele lor, tara asta merge mai departe in credinta.
    Ma incurajeaza mult.

    Recent am fost in Bucovina si Moldova si am ramas uimita si ranita ca in tinutul manastirilor s-au salasluit atatea cuiburi de viespi, atatea “case de rugaciune” si “biserici” sectare.
    Insa sa avem nadejde in Bunul Dumnezeu, care nu ne va lasa pana la sfarsit in mainile lupilor!

    Multumesc, Doamne, ca ai ingaduit sa aflam si noi de existenta bineplacutilor Tai, aici in pamantul nostru drag!

  14. E iarnă grea în munţii Sihlei.
    Nămeţi peste nămeţi şi ger.
    Nopţi împietrite’n frig năprasnic
    Şi luna singură pe cer.

    Haite de lupi lovesc cătune
    Coteţe, grajduri izolate.
    Gerul tăios le întărâtă
    Când fiarele’s înfometete.

    Pe drumurile’nzăpezite,
    Un taf cu plug, îşi face cale,
    Către depozitul de lemne,
    Pe drum în codrii. Într-o vale.

    ,,De sus’’ , s-a hotărât urgenţă
    (În gerul aspru),…. la tăiere
    Şi la export masiv de lemne,
    Chiar dacă iarna-i în putere.

    De două zile luptă taf-ul,
    Să facă drum de camion,
    (Care’n zăpada îngheţată,
    Arată ca un canion).

    Dar, fără veste, pe o pantă,
    Un derapaj l-a aplecat
    Şi-un pneu străpuns de o ţepuşă,
    E pe’deantregul sfâşiat.

    Mecanicul aproape urlă,
    Iar pădurarul-i îngrozit,
    Că–s singuri în adânc de codrii
    Şi soarele-i în asfinţit

    Şi-i sâmbătă… şi-i către seară
    -Acum în iarnă-, şi-i târziu
    Să mai găsească găzduire,
    Pe undeva’n acest pustiu.

    - În codru lupii deja urlă
    Şi Taf-u’mi-i înţepenit,
    Ce facem frate drag acuma ?
    Spune mecanicu’ngrozit.

    - Vom merge la bordei. La maică !,
    Şi vom rămâne peste noapte.
    Mâine ,la slujbă’n Sihăstria,
    Şi-apoi…, pe jos, tot mai departe.

    - Avem de mers preţ de trei ore,
    La maica pusnică pe munte,
    Pe căi bătute de’animale,
    Care mi-s bine cunoscute.

    Şi, iute se aştern pe cale,
    Zoriţi de noapte şi de ger,
    Conduşi pe drum de raza lunii
    Ce-i urmăreşte de pe cer.

    După o cale de trei ore,
    Ajung la Râpa lui Coroi.
    Dar maica pusnică-i plecată
    Şi drumu-i groaznic înapoi.

    - E sâmbătă şi-i privegere.
    - Se cuvenea ca tu să ştii,
    Să nu mă fi târât în codrii,
    În toiul nopţii prin pustii!

    - Aşteaptă !, –spune pădurarul-
    Îmi amintesc că găzduia,
    Într-un bordei mai sus pe culme,
    Pe cei ajunşi târziu la ea.

    Hai să vedem dacă acolo,
    Putem rămâne peste noapte,
    Iară de nu…, vom face focul
    Să ţinem fiarele departe.

    Şi găsind uşa descuiată
    Şi adăpostul pregătit,
    Au pus rapid focul în vatră
    Şi bucuroşi s-au încălzit.

    Este trecut de miezul nopţii
    Şi luna, cerne lin din cer,
    Luciri de vrajă şi fantasme
    Pe codri’ncremeniţi în ger.

    Pe boltă stele, scriu adâncul
    Misterului desăvârşit,
    - Văzut şi ne văzut, cu duhul -,
    Sclipind divin, în infinit.

    Poteca’ngustă, sinuasă,
    Ce pogora spre Sihăstria
    Se-observ’acum până departe,
    Pe neaua albă ca hârtia.

    Văzduhul lipede şi rece,
    Pare de veacuri îngheţat,
    Şi numai urletul de fiare,
    S’aude-n codru’ndepărtat.

    Dar iată undeva pe’aproape,
    Se simte treapăt de’animale
    Şi-un ţipăt crunt de desnădejde
    Taie văzduhul până-n vale.

    Cei doi vin iute la ferestre.
    Cu arma-n mână pregătită,
    Căci pădurarul ştie bine
    Cei haita cea dezlănţuită.

    Lupii -prea mulţi pe-o biată pradă-,
    Se’ncaieră cu lăcomie,
    O rup bucăţi şi se atacă.
    - Şi între ei – şi se sfâşie.

    Cei doi asigură intrarea,
    Iar pădurarul lămureşte
    Cum se comportă’n codru haita
    Când gerul iernii se’năsprerşte.

    Deodată însă-i piere graiul
    Văzând în vale cum urca,
    - Pe drumul ei – , din Sihăstria,
    Măicuţa spre chilia sa.

    Tumutul luptei între fiare,
    În dreapta lor, se înteţeşte
    Şi îngrozit cu arma ‘n mână
    Sărmanul om, încremeneşte.

    Curând cumplitele jivine.
    O vor simţi venind pe cale
    - Că maica nu-i foarte departe -
    Sub pinii tot mai rari, din vale.

    Cuprins de groaza neputinţei
    Priveşte mut, neputincios
    Cerând şi implorând în ruga-i,
    Cu frică mila, lui Hristos.

    Să iasă într’atâtea fiare
    E sinucidere curată.
    Ar vrea să strige, dar nu poate
    Şi’ncremenit parcă, aşteaptă.

    Maica cu greu urcă poteca,
    În rugăciunea ei tăcută.
    Haita de lupi simte mişcarea,
    S’opreşte-o clipă şi ascultă,

    Apoi, năvală se prăvale,
    Cu urlete, spre noua pradă,
    În faţa celor ce’nchid ochii
    Cutremuraţi de ce’or să vadă.

    De urlete vuieşte codrul.
    Dar maica urcă liniştită,
    Parcă n’aude, nu pricepe,
    Că haita e dezlănţuită.

    În goana lor înfricoşată
    Lupii din frunte s’deja’n vale,
    Iar maica pare să-i observe,
    Că s-a oprit puţin din cale.

    Schimbă bastonu-n mâna stângă,
    Cu dreapta face spre ei cruce,
    - Cu-n gest firesc lipsit de teamă -
    Şi’apoi continuă să urce.

    Şuvoiul fiarelor se sparge.
    Serupe’n două’n faţa sa
    Şi curge’n goană nentrerupă
    Pierzându-se după vâlcea.

    Nu este fiară s-o atingă,
    Iar maica urcă liniştită
    Ne’nţelegând parcă, cum moartea
    Venea spre ea dezlănţuită.

    Cei doi au amuţit lăuntric.
    Privesc vorbind fără cuvinte,
    În ei, cu gândul şi cu mintea,
    Văzând aceste fapte sfinte.

    - Este real ce-am văzut oare ?
    - Hai să vedem ce-au sfâşiat !
    Şi nu departe-au găsit resturi
    Din trupul ciutei sfârtecat.

    Iar după câteva momente,
    Maica -ştiind că erau sus-,
    Le strigă , – N-aveţi nici o teamă,
    M-a ocrotit Domnul Iisus.

  15. Mă simt dator să precizez că acestea le-am notat prin anii ’80 mărturisite de un părinte monah (Sofronie Şarampoi) un bătrân cu un picior amputat, ce urcase din Sihăstria sa se nevoiasca în bordeiele rămase de la cele 2 maici pusice, Valentina şi Emiliana (mamă şi fiică). Acest batran era ajutat periodic de padurarul cu pricina, martorul celor trae si cu stangacie de descrise aici, padurar ce din cand in cand le ajutase pe cele doua maici.El a gasit’o adormita pe maica Emiliana (cea din povestire) si tot el a anuntat obstea Sihastriei de adormirea sa. Parintii au venit cu gand sa-i ridice trupul si sa-l ingroape in lavra, dar nu l’au putut desprinde de pe pamant. Se rupeau oasle (spunea martorul) la incercarile lor dar nu se desprindea de pe sol. Asa ssa inteles dorinta maicii de a fi ingropata acolo. Slava lui Dumnezeu cel minunat intru alesii sai. Mare bucurie si multa nadèjde ne aduc acesti alesi nevoitori pe care Dumnezeu ii alege si-i ocroteste in chip minunat din neamul romanesc. Am fost adanc miscat deasemeni de minunata convretire si vietuire a parintelui Valerian Paslaru, fostul mare actor, ce acum pusniceste in padurile din jurul schitului Surpatele. Multumim dragi admini pentru osteneala, jertfa,dragoste si rabdare.

  16. Iertati greselile ce-mi umplu comentariile.

  17. Domnule Mirean,

    excelenta poezie! Nu stiu cine sinteti dar mai toate poeziile dvs. mi-au captat atentia. Aveti foarte mult talent intr-o vreme in care nici poetii nici poezia nu prea mai sint vizibili.

  18. Mereu i-am “invidiat” pe pustnici ! Sunt oameni superiori, oameni care stiu adevaratul pret al vietii…
    Oameni fericiti !

    Doamne, miluieste-ne !

  19. Sora Petra mulţumesc pentru gândul bun şi cuvintele frumoase pe care nu le merit. Frumosul este darul lui Dumnezeu ce-l aveţi în inimă şi care pe toate le vede în această lumină. Sunt un păcatos mai vinovat decât ceilaţi ce nu au primit darul de a simţi aceasta (de la Dumnezeu). V-am apreciat comentariile lucide şi poziţia ce o adoptaţi cu hotărâre şi curaj responsabil. Iretaţi-mă.

  20. Pingback: “Bucura-te, Ioanichie, mare facator de carti duhovnicesti!” PARINTELE IOANICHIE BALAN – IN CAUTAREA SFINTILOR -
  21. Pentru acesti minunati monahi si monahii mai tine Dumnezeu lumea……vai noua,ca nu stim ce ne asteapta…….o sa vina vremea cand chiar o sa-i invidiem pe pustnici.

  22. Pingback: PARINTELE IOANICHIE BALAN, mult-ostenitorul Sihastriei, slujitorul neobosit al neamului sau: “SALVAREA NOASTRA ESTE RUGACIUNEA. LUMEA ESTE LA O RASCRUCE. Strigati mai tare, mai mult, sa auda Dumnezeu strigatul romanilor” -
  23. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  24. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  25. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  26. Pingback: PUSTNIC din imprejurimile Coziei salvat cu forta de jandarmi [VIDEO] - Recomandari
  27. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  28. Pingback: CUVIOSUL IOANICHIE MARTURISITORUL – intransigent, incomod si profetic – despre România si Noua Ordine Mondiala, in dialogul mustrator cu Sorin Dumitrescu din 1997: “Sa dea Dumnezeu sa NU intram in NATO… Acum este timpul apocalipti
  29. Pingback: CE FACEM CU ICOANA LUI DUMNEZEU DIN NOI? Predica la Duminica Ortodoxiei a Cuviosului Iustin Popovici: “ACESTA ESTI TU. Ia aminte, omule, cum traiesti! Nu sluți chipul lui Dumnezeu din sufletul tau si nu-L rani pe Hristos” -
  30. si oamenii acestia exista , pentru noi.

  31. Pingback: MARTURII despre FERICITUL PARINTE IOANICHIE BALAN, marele duhovnic de la Sihastria Neamtului: “Multa grija avea de noi!”. DUIOSIE SI FERMITATE -
  32. Pingback: Avertismentele profetice ale Parintelui Ioanichie: “SA NU RAVNITI LA FERICIREA CELOR DIN OCCIDENT! E vremea sa ne rugam! Vremea s-a scurtat, anii cei grei s-au apropiat“. CAT TIMP MAI POATE DAINUI ROMÂNIA? -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti

Articole Recomandate