SFANTUL PREOT IONA DIN ODESSA (†17 mai) – “păstorul cel bun” care ardea ca un foc vorbind cu Dumnezeu, care vindeca orbii din nastere si ii intarea pe credinciosii prigoniti: “RAMANETI TURMA MICA SI CREDINCIOASA A BISERICII!”

“Familia ortodoxa”:

Sfantul Iona din Odessa

– pilda de duhovnicie in lume –

†17 mai

Tinuturile Ucrainei si Rusiei au odraslit mari sfinti si luminatori ai Bisericii, cinstiti in intreaga lume, precum Serghie din Radonej, Serafim din Sarov sau, mai aproape de zilele noastre, Theofan Zavoratul si Ignatie Briancianinov. Nu mai putin mare, dar prea putin cunoscut la noi este insa Sfantul preot Iona din Odessa, a carui masura ne-o da Sfantul Ioan din Kronstadt, care obisnuia sa le zica pelerinilor din acel oras ce ii cautau povata si rugaciunea:

„Il aveti pe Parintele Iona. Pentru ce, dar, va osteniti sa veniti pana la mine?”.

A vazut lumina vietii in 1855, langa Odessa, in familia unui diacon de praznicul Inaltarii Sfintei Cruci – unul din cele doua praznice care se sarbatoresc cu post, iar nu cu dezlegare, care i-a pecetluit intreaga viata cu Semnul patimirii si, totodata, al biruintei lui Hristos.

De mic a ramas orfan, mai intai de tata si, in scurta vreme, si de mama, gustand inca de la acea varsta frageda din „paharul amaraciunii”. Spun Sfintii Parinti ca in vapaia necazurilor inima Il dobandeste pe Dumnezeu, Cel ce ii incearca pe cei iubiti ai Sai. Necazurile si sara­cia l-au ajutat pe Iona sa se lepede de grijile si preocuparile lumesti, raspandite printre tinerii de aceeasi varsta, si sa se daruiasca ruga­ciunii, in care se adancea „cu vreme si fara vreme”.

In cele din urma, unchiului sau i s-a facut mila de sarmanul copil si l-a luat acasa la el, crescandu-l in frica lui Dumnezeu. Şi asa se face ca, dupa ce a terminat scoala, a fost trimis la seminarul teo­logic, implinind astfel dorinta lasata cu limba de moarte de mama sa, de a-i urma tatalui in slujirea Bisericii din randul clerului.

Dupa absolvirea seminarului, Iona s-a casatorit cu o fata evla­vioasa si curata, pe nume Anastasia, o adevarata „fiica a invierii”, impreuna cu care a avut noua copii (trei baieti si sase fete).

La implinirea varstei de treizeci de ani, potrivit randuie­lii, a fost hirotonit diacon, iar peste doi ani preot. Episcopul care l-a hirotonit, Inalt-Preasfintitul Nicanor, ii indemna pe credinciosi cu aceste cuvinte prorocesti:

„Mergeti sa luati binecuvantare de la Parintele Iona, caci va fi un bun păstor. Am simtit asupra lui o mare binecuvantare. Sufletul lui arde ca o sfanta para de foc!“.

Prima slujire a Parintelui Iona a fost ca preot mi­sionar in satele din eparhia Odessei, aflate in mare decadere duhovniceasca si in care proliferau neo-protestantii. Dupa opt ani de truda in ogorul lui Dumnezeu, roadele dragostei si jertfelniciei sale nu s-au lasat asteptate, si o comunitate de doua sute de astfel de suflete s-a intors la Ortodoxie, in frunte cu conducatorul lor.

In 1897 Parintele a fost trimis inapoi in Odessa, la biserica Adormirii Maicii Domnului, unde a continuat sa slujeasca cu aceeasi jertfelnicie. Biserica era plina la fiecare Dumnezeiasca Liturghie, caci toti simteau marele har al acestui preot binecinstitor si puterea cuvantului sau, care misca inimile pana in adanc cu dragostea ce o revarsa.

Parintele iubea mult si privegherile si rugaciunile de noapte, despre care spunea ca au o putere deose­bita. Era un „iubitor de frumos” in intelesul filocalic al cuvantului, tinand nespus de mult la impodobi­rea frumoasa a bisericii, la frumusetea vaselor de cult si a vesmintelor ca la niste chipuri ale Datatorului Frumusetii, care aduc cele ceresti mai aproape de cele pamantesti.

Lucrarea Parintelui Iona nu se restrangea insa la dumnezeiestile slujbe, ci si se arata si in milosteniile pe care le facea copiilor orfani (a ca­ror tragedie o cunostea din propria-i experienta), carora le daruia hrana si imbracaminte, dar si tu­turor celor aflati in nevoie.

In 1901, potrivit nevoilor pastorale ale Bisericii, Parintele a fost trimis la o alta biserica din oras, cu hramul Sfantului Nicolae, din apro­pierea portului. Este in aceasta si un simbolism tainic, caci Parintele Iona avea sa se arate aici far calauzitor pentru cei rataciti si pierduti in intu­nericul lumii. Aici s-a descoperit intaia oara da­rul de izgonire a duhurilor necurate pe care-l primise de la Dumnezeu, si prin care multi s-au tamaduit din aceasta cumplita stare.

Iata cum ni-l zugraveste amintirea unuia din­tre cei ce l-au vazut slujind in luminoasa perioada a Penticostarului:

„Cand am pasit pragul bisericii m-a acoperit ceva sfant, ceva ceresc. M-am simtit ca si cum as fi fost in mijlocul crestinilor din ve­chime, care se strangeau noaptea la rugaciune in catacombe si in bisericile de sub pamant. Cand Parintele Iona a iesit din altar, a inceput sa se inchine la icoane cu plecaciuni adanci. In timp ce la strana se citeau rugaciunile diminetii, Parintele a inceput sa savarseasca Proscomidia. A fost o binecuvantare pentru mine sa-l privesc. Nu puteam sa-mi iau ochii de la fata lui blanda, pe care se vedeau semnele oboselii. O pace si o liniste ce­reasca, o putere neobisnuita si o forta sufleteasca se puteau vedea in fiecare trasatura a fetei sale.

Parintele citea rugaciunile ca si cum ar fi vorbit cu Sfanta Treime si cu Maica Domnului, ca si cum i-ar fi avut in fata ochilor, intr-un loc de neajuns pen­tru noi din pricina inaltimii sale. Rostea rugaciunile cu glas linistit, aproape in soapta, si simteai cum se aduna cu mintea asupra celor citite. Starea de ruga­ciune a Parintelui Iona s-a transmis si a patruns in inimile cantaretilor si la tot poporul. In biserica era atat de liniste, iti parea ca se afla doar Parintele si cei ce canta la strana. Incetul cu incetul, fiecare se adan­cea in rugaciune.

La biserica in care slujea, la fiecare Dumnezeiasca Liturghie se impartasea multa lume. El, ca si Parintele Ioan din Kronstadt, se impartasea des cu Sfintele Taine. Şi cei care ve­neau la el totdeauna se pregateau de imparta­sanie, cu binecuvantarea lui, prin post si rugaciune, asemenea crestinilor din vechime, care se impartaseau foarte des.

Dupa ce s-a terminat slujba, credinciosii nu s-au imprastiat pe la casele lor, desi trecuse o jumatate de ceas peste miezul zilei; cateodata slujba se termina mult mai tarziu. Asa bucurie aveam si eu in suflet, ca nici nu voiam sa ies din biserica! M-au invitat la trapeza, unde era prega­tita o masa. Astfel de mese aveau loc la Parintele Iona in fiecare Duminica si in zilele de sarba­toare, la fel ca agapele din primele veacuri cres­tine, in care inima si sufletul multimii celor ce au crezut in Hristos erau una, si toate le erau de obste. Am plecat de la Parintele Iona cu sufletul intarit si cu o sete de o viata sfanta”.

„Pastrati-va credinta si nadejdea in Dumnezeu!”

Slujirea Parintelui Iona a fost intr-o perioada de mari incercari pentru Biserica si popor: foamete, revolutii, razboaie si prigoane.

Dupa venirea la putere a comunistilor, Parintele Iona nu s-a temut, ci si-a continuat lucrarea, indemnandu-i pe credinciosi:

„Pastrati-va credinta si nadejdea in Dumnezeu, si ramaneti turma mica si credincioasa a Bisericii Pravoslavnice!“.

Iar, pentru rugaciunile sale, Dumnezeu lucra minuni spre inta­rirea credinciosilor si rusinarea ateilor.

Una din aceste minuni, prin care un copil de doi ani, orb din nastere, si-a recapatat vederea dupa noua nopti de rugaciune ale Parintelui, a starnit multa valva, mai ales ca inainte copilul fusese con­sultat de un vestit oculist rus, care se declarase com­plet neputincios in a face ceva. Comunistii au de­clansat o ancheta si un proces public, acuzandu-l pe Parintele Iona de inselatorie. In instanta, insa, doctorul a depus marturie in favoarea Parintelui, recunoscand ca stiinta omeneasca n-a putut face nimic si ca vindecarea este ceva cu neputinta de explicat, decat printr-o minune. In cele din urma, din pronia lui Dumnezeu, completul de judecata s-a vazut silit sa-l achite de toate acuzatiile pe Parintele Iona.

Vazandu-se biruiti, vrajmasii au incercat sa-l atace pe Parinte pe alta cale: prin asa-zisa „Biserica Vie“, o grupare reformatoare schismatica, sprijinita de pute­rea sovietica pentru a lovi Biserica din insasi interio­rul ei. Preotii schismatici, adevarati „lupi ingrozitori” (Fapte 20:29), vazand impotrivirea indarjita a Parintelui si sustinerea de catre el a Patriarhului si Bisericii cano­nice, au cautat chiar sa-l otraveasca, dar, cu vestire de sus, Parintele a scapat din aceasta cursa, rugandu-se pentru indreptarea si pocainta lor. Tot atunci, intr-o vedenie de la Dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu i-a descoperit sfarsitul grabnic al schismei.

Parintele Iona slujea si la o manastire de maici de langa Odessa, inchinata Bunei-vestiri, a carei obste o iubea mult. Cu darul inainte-vederii, Parintele a prorocit greaua incercare prin care va trece manastirea in scurta vreme:

„Vad doua sute de cununi ceresti deasupra maicilor“

– si, intr-adevar, in timpul prigoanei comuniste, doua sute de monahii au primit mucenicia.

Dupa o viata intreaga de urmare a caii Crucii, in urma unei boli grele a rinichilor, pe 17 mai 1924 Parintele Iona s-a mutat „intru bucuria Domnului Sau“ (Matei 25:21), implinind cuvantului Apostolului:

„caci necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce noua, mai presus de orice masura, slava vesnica covarsitoare” (2 Corinteni 4:17).

Şi, in ciuda sicanelor si piedicilor puse de autoritatile comuniste, mii de credinciosi din Odessa s-au adunat pentru a-si in­soti pastorul pe ultimul drum.

„Pastorul cel bun, al carui suflet arde ca o sfanta para de foc“

Dupa saptezeci de ani, in 1996, cand Biserica l-a proslavit intru sfinti, s-a descoperit tru­pul Sfantului Iona nestricat si binemirositor. Atunci s-a implinit in vesnicie indemnul Arhiepiscopului Nicanor al Odessei, care ii chema pe oameni sa caute binecuvantarea Parintelui Iona,

„pastorul cel bun, al carui suflet arde ca o sfanta para de foc”.

Sfintenia si harul dumnezeiesc ce se revarsau din el chiar si dupa moarte s-au vadit prin mi­nunile savarsite la scurta vreme de la mutarea sa in Ceruri.

„Odata a venit la mormant o femeie bolnava de epilepsie care a plans si s-a rugat cu zdrobire de inima. Apoi a cazut langa mormant, spumegand. Cand si-a venit in fire, ea a simtit ca a dobandit tamaduirea. Din acea clipa s-a vinde­cat de epilepsie. O alta femeie, medic stomato­log, se imbolnavise grav. Doctorul o sfatuise sa se opereze pentru ca era intr-o stare grava. Niste vecini credinciosi au sfatuit-o sa mearga la mor­mantul parintelui. Suferind cumplit, ea a venit cu anevoie pana la mormant. Dupa ce s-a intors acasa, din locul bolnav a inceput sa curga puroi si s-a vindecat”.

Ce putem invata de la Sfantul Iona? Ca, ori­cata rautate ne-ar arata oamenii, trebuie sa ras­pundem cu bine. Ca, oricat de cazuti si fara de intoarcere ar parea, trebuie sa ne rugam pentru vrajmasi si sa-i iubim. Sa nu ne ingrijim de paca­tele altora, ci de pacatele noastre. Sa nu ne ferim, din felurite pricini, a ne milostivi de cei in nevoie, uitand de glasul Imparatului care zice „atunci Mie Mi-ati facut acestea“. Sa nu ne fie frica sa martu­risim pentru Hristos inaintea oamenilor, daca ni se va cere, ca si El sa marturiseasca pentru noi in Ceruri. Sa nu ne infricosam cand Dumnezeu va ingadui asupra-ne, pentru pacatele noastre, „lupi rapitori”, ci sa ramanem credinciosi Bisericii, ne­smintiti in dragoste si neclintiti in rugaciune. Iar viata Sfantului Iona sa ni se faca reazem si insuflare tuturor, clerici si mireni deopotriva, in aceste vremuri asemanatoare cu ale sale prin intetirea luptei duhurilor rautatii impotriva tuturor „celor ce vor a trai cu bunacinstire“.

Radu Hagiu

(din revista “Familia ortodoxa“, nr. 5 (76)/mai 2015)