De ce plang icoanele? LA CE FOLOSESC MINUNILE, DACA NU NE SCHIMBAM VIATA?

Pr. Tudor Ciocan – Cuvânt la Sf. Maslu, Biserica „Hagiu”, 28.07.2020 (Sfantul Mare Mucenic Pantelimon):

“Am primit acuma, înainte să vin la slujbă, din multe părți, o minune care deja se repetă. V-a vorbit și părintele Cristian săptămâna trecută aici despre ce s-a întâmplat la Denia Acatistului în Postul Mare, atunci când icoana Maicii Domnului a plâns în această biserică. Și acuma, la o biserică apropiată, unde este hram Sfântul Pantelimon, am primit o mulțime de imagini – asta este partea pozitivă a tehnicii – arătând icoana Sfântului Pantelimon plângând [Nota noastră: în cele din urmă, potrivit preoților de la această biserică, nu s-a confirmat această minune, ci că au fost picături de apă cazute pe icoană].

Și întrebarea ce e cu aceasta? Eu am să vă spun drept, nu știu ce să fac cu asemenea minune. Nici cu cea de-aicea, nici cu cea de-acolo. Nu e prima dată când plâng icoanele, icoanele plâng de multă vreme. Și mai e ceva. Să știți că nu numai în spațiul nostru ortodox se întâmplă minunea aceasta a plânsului, cu mult înainte să știm noi de icoane care plâng. Ceea ce s-a întâmplat pe la noi prin anii 80-90 în spațiul ortodox se întâmpla în spațiul catolic, mai ales în America Centrală și-n America de Sud cu statui care plângeau. Și dacă le încadrăm așa, în general, nu mai știu ce să spun. Pentru că o minune, ca să fie autentică, trebuie să fie întemeiată pe dreapta credință. Ce pot însă să cred că trebuie să spunem este că dacă o minune se întâmplă și este de la Dumnezeu, se întâmplă pentru ca să ne schimbe viața. Ați văzut și Duminică, au fost vindecați ce doi orbi, a fost vindecat surdul și mutul și alte vindecări care se întâmplă, sau înmulțirea pâinilor, cum o să fie, se întâmplă totdeauna pentru ca să schimbe viața.

Noi trăim într-o lume extrem de bombardată de informație. Și cele mai multe dintre aceste informații pe care le primim ne sunt inutile pentru viața veșnică. Ba ne sunt inutile chiar și pentru viața aceasta. Nu spune nimeni că trebuie să fim niște încuiați, să nu știm ce se întâmplă în jurul nostru, dar trebuie să fim cu luare-aminte, că mintea noastră și inima noastră ne sunt date pentru ca ele să se dezvolte către Hristos, să crească către Dumnezeu. Nu ne sunt date ca să le îndulcim cu tot felul de fapte diverse, mici plăceri lumești sau să ne înfricoșăm de cine știe ce angoase lumești care ne sunt induse în mod sistematic, nici nu ne este dată mintea ca s-o umplem cu fapte diverse. Și, din păcate, cele mai multe informații pe care le avem devin fapte diverse. Nu ne transformă mintea. Oricum, nu ne-o transformă în sensul de a o transfigura, de a ne transfigura partea noastră sufletească. A o transfigura înseamnă să o transforme către Dumnezeu. Ci de cele mai multe ori ne desfigurează. Ca să poți cu adevărat să fii transfigurat de învățătură trebuie să iei aminte la  tine și să cauți aceasta, să-i ceri lui Dumnezeu aceasta. Altfel, ea desfigurează, cum este frica aceasta care ne este indusă în mod sistematic. Ne desfigurează, ne face din oameni credincioși oameni suspicioși. Și omul suspicios nu mai poate avea parte de moștenirea făgăduinței lui Avraam, de pildă, cel iubitor de străini.

Deci dacă trebuie cu adevărat să se întâmple o minune în viața noastră, aceea se întâmplă pentru ca să ne schimbe viața, să ne facă mai buni. Dacă ne uităm la icoanele care plâng, ne minunăm și pe urmă plecăm acasă doar cu această amintire a minunării și cu nedumerire, dar fără ca prin aceasta să devenim mai buni, să știți că este inutilă minunea.

Și-mi aduc aminte de ceva ce s-a întâmplat în anii `80 la Mănăstirea Neamțului, unde plângea și acea icoană veche de la 1400. A fost dăruită lui Alexandru cel Bun de unul dintre ultimii Paleologi. Plângea icoana acolo și părintele meu duhovnic, care era din Sihăstria, ajungând acolo, a fost întrebat de către unii și alții de ce plânge icoana. Și el a spus: ”Pentru păcatele oamenilor”. S-a urcat la inima cuiva, a coborât la inima cuiva acest cuvânt? De ce plânge icoana? Pentru păcatele mele plânge icoana, nu așa, „de obște”, undeva, pentru că trăim într-o lume păcătoasă, de aceea plânge icoana, dar eu n-am de-a face cu lumea asta păcătoasă. De ce plânge icoana? Pentru că noi suntem, într-adevăr, duhovniceste încercați, și. încetul cu încetul. ajungem într-o nesimțire duhovnicească. Dacă ne punem așa problema, atunci s-ar putea să ne fie de folos. N-a fost prea bine primit părintele atuncea de către alții de-acolo, ba chiar, nu pot să pun că izgonit, dar n-a mai fost așa de mult dorit acolo, în mănăstire. Pentru că în momentul în care mi se spune că trebuie să-mi schimb viața într-adevăr, să mă dezbar de obiceiurile mele proaste, de gândurile mele urâte, de înclinațiile mele urâte, vicioase, atunci, vorba atenienilor către Sf. Apostol Pavel, te vom asculta altădată! “Hai să ne vedem fiecare de drumul nostru”. Pentru că este această rezistență și această inerție a omului vechi în noi, care nu vrea să se schimbe sub nici un chip. Aici este și structura lui de om vechi și ispita lumii, și ispita diavolului.

Și astfel, de pildă, ajungem să vedem minuni cu ochii noștri, cum a fost aicea icoana care a plâns, cum este acum icoana care plânge, și de fapt să nu ne schimbăm. Să rămânem același om vechi, mirându-ne oarecum, uimindu-ne de ce se întâmplă în afară, lăsând toate acestea în afară. Și dacă sufletul nostru nu se schimbă, atunci trăim degeaba. Nu numai că dacă nu se schimbă, fiindcă, de fapt, el nu poate să rămână staționar… Dacă nu ne propunem cu ajutorul lui Dumnezeu să ne schimbăm sufletul pentru a fi mai buni pentru Dumnezeu, pentru a trăi mai aproape de Dumnezeu, pentru a fi cu adevărat în harul lui Dumnezeu, dacă nu ne propunem explicit aceasta și nu ne chinuim și nu ne străduim, nu ostenim, nu trudim aceasta cu noi înșine, atunci sufletul se umple cu tot felul de mizerii, care nici măcar nu par mizerii.

Și atuncea ne trezim la fel ca și Adam și Eva izgoniți din raiul la care am fost chemați. Pentru că Adam și Eva și-au umplut sufletul cu mizerii. Și chiar și trupul, mâncând din rodul acela. Erau chemați la ceva mai mult, puteau să trăiască nemurirea în rai, dar au preferat, decât să lucreze și să asculte de Dumnezeu, ceea ce presupunea foarte puțină osteneală – dar presupunea osteneală – au preferat drumul cel ușor al plăcerii, rodul acela, văzând că este plăcut la vedere și bun la gust, vrednic de dorit. Și au ascultat de ispită și atuncea sufletul li s-a desfigurat. Sufletul desfigurându-se, harul s-a pierdut în mare măsură, n-au mai putut să stea în rai, și întreaga făptură văzută a avut de suferit și are de suferit și acum.

Deci să fim cu luare-aminte, pentru că aceea nu este o poveste de demult, care s-a întâmplat altora. Tot ce auzim aicea, de fiecare dată când venim la Sfântul Maslu, nu sunt niște povești. Am fi  nebuni să venim de sute de ori la aceeași slujbă să ascultăm aceeași pericopă, aceeași Evanghelie, același Apostol, aceeași  rugăciune dacă le-am considera doar niște povești. E ca și cum ne-am uita la un serial sau la un film de sute de ori, sau la un meci sau altceva, același meci de sute de ori. Nimeni nu are răbdare să facă așa ceva.  Ele nu sunt povești. Ele trebuie să treacă dincolo de poveste, în adâncul nostru. Cumva să ne unim cu tot ce ascultăm acolo și cumva ascultând și iarăși ascultând pe învățătorul de lege care ni-l citește pe Mântuitorul, femeia canaaneancă, cu pilda celor zece fecioare, toate celelalte, ascultându-l și ascultându-l, la un moment dat sufletul nostru să fie atât de unit cu ceea ce a ascultat încât să nu se mai poată despărți de el. Și atunci, într-adevăr, slujba și-a atins scopul, și atunci, într-adevăr, am început să trăim pentru Hristos. Până atunci ne chinuim. Bineînțeles că nu sunt mulți cei care ajung la această stare de unire cu cuvântul Domnului și, de fapt, cu Domnul, prin cuvântul Domnului. Dar măcar să fim conștienți ce putem să dobândim. Să fim conștienți, să ne străduim pe calea aceasta și să dăm deoparte celelalte lucruri care doar ne sună frumos la urechi, undeva ne tresare sufletul în noi și nu fac nimic mai mult de-atât.

foto: Alex Tomazatos, Sulina

Este greu, într-adevăr, să ne pocăim sincer. E mai ușor să vedem minunile din jurul nostru și să le tratăm, de fapt, ca pe un fel de știri de la telejurnal. Altfel de știri, dar totuși… un fel de știri. Dacă nu reușim ca din această minune care s-a întâmplat, din tot ce se va mai întâmpla, dacă nu reușim să facem din ele potențiatori ai transformării noastre lăuntrice, dacă nu reușim să facem din ele ceva care să ne aducă mai aproape de Dumnezeu… Deci [dacă] s-a întâmplat o minune, [să mă întreb:] Doamne, cum să fac, ce să fac, nu ca să fiu vrednic de minune, ci ca să răspund acestei minuni despre care am aflat? Și dacă mă voi întreba așa, atuncea voi primi și răspuns. Dacă nu, atunci minunea aceea este inutilă pentru mine. Așa cum pentru cei mai mulți din lumea aceasta venirea lui Hristos este inutilă. Nu că ei n-ar fi chemați la mântuire. Dar pentru că nu bagă în seamă, nu consideră în mod serios faptul că Dumnezeu S-a făcut Om, că a murit pe cruce, că a înviat, S-a înălțat la Ceruri, că șade de-a dreapta Tatălui, că oricare om este chemat să se unească cu Hristos Dumnezeu făcut Om, faptul că ei văd lucrul acesta face ca tot ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu să fie inutil pentru ei. Dacă însă chiar dacă nu ajungem la acea stare de unire pe care v-am descris-o mai înainte, măcar ne străduim fiecare dintre noi, atunci din când în când vom simți cu adevărat prezența lui Dumnezeu, și greutățile pe care le avem de dus în lumea aceasta și înfricoșările care ne sunt induse în mod sistematic și programatic în lumea aceasta, nu ne vor mai putea desfigura sufletul pentru că sufletul nostru va tânji curat după Hristos. AMIN!”

Legaturi: