MARETIA MICILOR ASCULTARI. Roada durerii truditoare

28-09-2015 ~~Sublinieri~~

Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. Şi făcând ei aceasta, au prins mulţime mare de peşte, că li se rupeau mrejele.

Măreţia micilor ascultări

O lucrare, chiar şi dacă pare neroditoare, are valoare în sine atunci când îi provoacă celui care o face întristare, durere, suspine, smerenie, trudă. Sfântul Ignatie Briancianinov crede că nu există lucrări mari si mici, ci orice lucrare are o valoare uriaşă, când se face cu trudă şi durere:

„Iar orice lucrare trupească şi duhovnicească, dacă nu se face cu durere sau trudă, niciodată nu va aduce roadă, căci Impărăţia Cerurilor se ia prin silinţă şi «doar cei ce se silesc o vor dobândi»” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Fiul meu, da-mi inima ta, Centrul Duhovnicesc Ortodox Lemesos, 1989, ediţia a II-a).

Orice greutate prin care trecem îl face pe Dumnezeu să tresalte în noi. Sfântul Isaac Sirul spunea:

„Dumnezeu şi îngerii lui se bucură când suntem în nevoi, pe când diavolul, când suntem în odihnă“.

Iar părintele Paisie spunea:

„Pe Cel care-şi trăieşte aici iadul, îl aşteaptă raiul… Va veni vremea când îl vom slăvi pe Dumnezeu pentru toate necazurile şi chinurile prin care am trecut în această viaţă”.

Dacă o casă pământească se construieşte cu mari eforturi, necazuri şi sacrificii, atunci cu atât mai mult sălaşul nostru ceresc. Se construieşte cu lacrimi, sânge şi cu tot felul de încercări.

Dumnezeu, prin ascultări mici, ne oferă harisme mari, când acestea sunt mişcate de lucrarea dezinteresată. Părintele Porfirie îi slujea pe duhovnicii lui prin lucrări aparent neînsemnate: tăia lemne în pădure, spăla vasele, uda grădina, aduna melci pe munte… Insă toate acestea au fost răsplătite cu har, fiindcă se făceau din râvnă şi iubire pentru duhovnicii lui.

Un preot mi-a mărturisit o peripeţie de-a lui, care subliniază folosul ascultării dezinteresate, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi:

„Eram foarte bolnav, cu febră, dureri de burtă şi simţeam o istovire cumplită. N-aveam de gând să ies din casă. Un telefon m-a îndemnat să fac o simplă ascultare – să-i dau nişte mărunţiş unei femei. Am făcut-o din râvnă. Cu multă greutate m-am dus şi i-am oferit banii. Din clipa aceea, ascultările s-au succedat una alteia. Au devenit importante. Am vorbit pe teme duhovniceşti cu directorul Băncii Naţionale din Pangrati. Am mers la Arhiepiscopie să depun nişte documente, am discutat probleme duhovniceşti cu responsabila Casei săracilor. Am avut întâlniri rodnice cu două voluntare, am vizitat o bolnavă acasă la ea, am curăţit toaleta murdară de la centrul duhovnicesc. Şi toate acestea având ca punct de plecare o ascultare pe care am făcut-o cu bunăvoinţă de dimineaţă“.

Aşadar, ceea ce se construieşte pe temeliile lucrării dezinteresate nu numai că nu se prăbuşeşte, dar şi înfloreşte.

Părintele Porfirie îi făcea ascultare unui părinte echilibrat şi altuia cam exaltat. Amândoi l-au dus la mântuire, fiindcă ascultarea lui a fost dezinteresată şi cu dispoziţie bună. Viaţa lui în Sfântul Munte este un mesaj pentru cei din lume: fiecare dintre noi trăieşte între oameni buni şi oameni „răi”. Atunci când lucrăm dezinteresat, simplu şi cu curăţie, orice om ne ajută în drumul nostru spre mântuire.

5-09-2008

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Legaturi:

Cuviosul Paisie Aghioritul: ROSTUL INCERCARILOR IN VIATA NOASTRA

«Pentru ca să meargă cineva in Raiul cel dulce trebuie să mănânce aici multe amărăciuni, ca să primească în mână paşaportul încercărilor».

[…]

Fericit este cel care se chinuieşte aici, pentru că, cu cât este pedepsit mai mult în această viată, cu atât mai mult se pregăteşte pentru cealaltă, deoarece i se şterg din păcate. Crucile încercărilor sunt mai presus de “talanţi”, de harismele pe care ni le dă Dumnezeu. Fericit este cel care are cinci cruci, iar nu una. O suferinţă sau o moarte mucenicească aduc cu adevărat răsplată cerească. De aceea la fiecare încercare să spunem: “îţi mulţumesc, Dumnezeul meu, pentru că tocmai aceasta îmi trebuia pentru mântuirea mea”.

[…]

Atunci când îl cercetează durerea pe om înseamnă că îl vizitează Hristos. In timp ce, atunci când omul nu trece prin nici o încercare, este ca şi cum l-ar părăsi Dumnezeu, nici nu plăteşte datoriile, nici nu depune. Vorbesc desigur despre cel care nu vrea reaua pătimire pentru dragostea Iui Hristos, care îşi spune în sinea sa: “Sunt sănătos, am poftă de mâncare, mănânc bine, o duc foarte bine, sunt liniştit, etc…” şi nu spune nici măcar un “Slavă Ţie, Dumnezeule“. […]

***

Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.

Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: «Noapte bună, vouă, tuturor» şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunând aceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.