PARINTELE PAISIE DE LA SIHLA – Punct de intalnire: Poarta Raiului

18-10-2015 Sublinieri

†18 octombrie 1990 – 25 de ani de la fericita sa adormire

Sa ne intalnim la poarta raiului!

PĂRINTELE PAISIE DE LA SIHLA – PUNCT DE ÎNTÂLNIRE: POARTA RAIULUI

“De câte ori…”

De cinci sau de şase ori m-am adăpostit sub epitrahilul Părintelui Paisie. Am fost în felurite companii, cu prieteni sau cu cei din familie, pe care nu mai reuşesc să le desluşesc cu claritate una de alta, după atâţia ani. Fericiţi cei ce ţin jurnale, cât de simple, pe care, deschizându-le peste ani, să poată face, cel puţin exterior, itinerariul unei perioade sau a alteia din viaţa lor. Totdeauna m-am îndreptat spre întâlnirea cu Părintelui Paisie cu destulă emoţie şi sfială, dar parcă prima dată ele au fost cu mult mai mari. Pe de o parte, datorită unei conştiinţe mai acute a păcatelor personale, pe măsură ce mă apropiam. Pe de alta, pentru că Părintele Paisie era considerat de întreaga obşte, dar şi, în general, de marea masă a credincioşilor şi de ceilalţi duhovnici importanţi din ţară, drept un fel de primus inter pares, un fel de stareţ de inimă, o autoritate duhovnicească supremă. Faptul era acceptat în mod tacit, ca de la sine înţeles şi de necontestat. Când cineva se întorcea de la Sihăstria şi Sihla, aceasta era cam prima întrebare: Ce mai face şi ce mai zice Părintele Paisie?

Păstrez din toate aceste fericite întâlniri o imagine compozită. Nu mai ştiu prea exact ce a fost o dată şi ce a fost altă dată, când am auzit un anume cuvânt şi cu ce ocazie pe altul. Dar oricât de compozită, icoana Părintelui Paisie este şi extrem de unitară în mine. Deşi am cunoscut mulţi Părinţi îmbunătăţiţi, despre care cred cu tărie că acum fac parte, chiar şi necanonizaţi, din ceata Sfinţilor celor mai apropiaţi lui Dumnezeu, mărturisesc, şi nu sunt singurul, că în preajma Părintelui Paisie am trăit cel mai puternic şi mai apropiat sentimentul de rai, de prezenţă a lui Dumnezeu.

Aşteptarea

chilia_printelui_paisieSus, la Sihla, aşteptai să intri la Părintele pe cerdacul căsuţei de sub stâncă. Aflai o bancă acolo. Cam totdeauna era câte cineva în aşteptare. Cei mai mulţi doreau să se şi spovedească. Dar toţi doreau rugăciune şi binecuvântare şi sfat la vreme de personală sau obştească cumpănă. Cred că o dată sau de două ori ni s-a spus să aşteptăm, pentru că Părintele se odihneşte. Cam întotdeauna ţi se atrăgea atenţia să nu abuzezi prea mult de intrarea la Părintele, căci este cam bolnav, slăbit şi obosit. Erau precauţii oarecum de rutină, pe care cei ce veneau le respectau mai mult sau mai puţin. Era bună aşteptarea aceea. La poale se vedea bisericuţa schitului şi celelalte chilii. Verdeaţa inunda locul şi concertul de păsărele era neîntrerupt. In vecinătate, bisericuţa „dintr-un lemn” îţi depăna povestea ei. O potecă pleca spre peştera Cuvioasei Teodora. Iţi mai trăgeai sufletul după urcuşul pe care erai obligat să-l faci, fie că veneai de la Sihăstria, fie că aleseseşi drumul prin Agapia. Aşteptând, emoţia când se mai domolea, când se aprindea din nou, ameţitoare. Liniile de forţă care guvernau materia erau aici altele. O anumită imponderabilitate se instala asupra ta, indiferent că te simţeai şi mai nevrednic în acea vecinătate. Intrai într-un spaţiu cu totul liturgic şi euharistie. Erai la deschiderea spre un alt tărâm, fermecat, spre lumea de tot de neînchipuit a lui Dumnezeu.

Mereu în lucrare

paisie_9Cel mai adesea, l-am aflat „lucrând”. Lângă căsuţa de la Sihla, în coastă, era un soi de grădină cu straturi de zarzavat, dar mai mult cu cartofi. L-am văzut, de vreo două ori, aplecat, cu o bâtă ciobănească într-o mână, cu cealaltă adunând o piatră de ici, alta de dincolo şi punându-le într-o grămăjoară. Mai scurma pământul din loc în loc. Totul era făcut cu multă meticulozitate şi cu multă răbdare. Era evident că-i plăcea ceea ce face, că-i este drag pământul cu plantele sale. Pietrele erau multe şi terenul părea destul de neprielnic pentru cultivat, orice plantă fiind, de la început, condamnată să rămână cam plăpândă, acolo. Lucrarea aceasta putea să dureze la nesfârşit. Cu toate acestea, în fiecare gest al Părintelui se putea ghici o mare duioşie şi un drag de a face acea lucrare. Altă dată, când fusese mutat într-o chilie mai spre poarta dinspre Sihăstria a Sihlei, am fost sfătuiţi să intrăm la el şi să-l aşteptăm. Am stat vreme de vreo jumătate de oră şi nu mai apărea. De dincolo de o uşă, care se afla într-un capăt al chiliei, se auzeau nişte bocănituri uşoare, când mai rare, când mai dese, dar neîntrerupte. Oricât mă căzneam să ghicesc despre ce este vorba, nu reuşeam. După un timp, văzând că Părintele nu apare, am bătut în uşă cerând binecuvântare. Cum încercările mele repetate n-au căpătat nici un răspuns, într-un târziu am îndrăznit să întredeschid, cu sfială, uşa. Acolo, în spate, se afla o magazie de lemne. Părintele sta aşezat pe o buturugă şi aranja, cu destulă chinuială, lemne dintr-o parte în alta, după o rânduială numai de el ştiută. Cum era deja cam surd, nu auzise chemările noastre.

Şi într-un caz, şi în celălalt, părea că mai mult îşi face de lucru decât lucrează. Poate căuta şi un spaţiu şi un timp de linişte, o scăpare temporară de asaltul credincioşilor. Dar seriozitatea cu care lucra făcea să te gândeşti că împlineşte lucruri foarte importante, capitale. In acelaşi timp, înţelegeai că munca făcea şi ea parte din pravila sa zilnică, la fel ca şi rugăciunea, şi nu lăsa o zi să treacă fără să-şi dea obolul, după puterile-i acum împuţinate.

Chilia

Chilia sa era mică, modestă, dar cât de primitoare! Era extrem de simplu mobilată: un pat, o masă, un scaun, pe speteaza scaunului epitrahilul, pe masă câteva cărţi de slujbă (Psaltirea, Molitfelnicul, Ceaslovul…) şi celebra-i cruce; într-un colţ, o căldare de apă, un lighean de spălat; o rasă sau două, cam ponosite, atârnate în cuierul de pe spatele uşii; pe pereţi, puzderie de reproduceri de icoane, de toate soiurile. Te întâmpina un miros foarte amestecat: de medicamente, de buruieni de leac, de tămâie, de ulei ars de candelă, de sfârc de lumânare arzând, de busuioc uscat… Ciudat este că acest amestec se estompa în scurt timp. Dar poate că nu era chiar aşa, poate că descrierea asta cuprinde elemente generale tuturor chiliilor de la Sihăstria şi din alte mănăstiri moldovene asemănătoare. Ilustrând parcă zicala cu „omul sfinţeşte locul”, în jurul chiliei Părintelui Paisie şi înlăuntrul ei domina, cu adevărat, vădită, sesizabilă, o bună mireasmă duhovnicească.

Chipul

parintele-paisie-olaru-22-de-ani-de-vesnicie_4137525b5debdeAcum, după atâta timp, mă însoţeşte mai degrabă chipul din fotografiile vehiculate în anii din urmă, decât acela pe care l-am văzut aievea. In ciuda faptului că bătrâneţea îi îngroşase şi-i asprise, până la un punct, trăsăturile, chipu-i transmitea o irezistibilă lumină şi infinită bunătate. Sentimentul că te afli în faţa unui Părinte, în sensul deplin şi responsabil al acestei stări, îţi dădea imediat bucurie şi siguranţă. Nu se poate uita privirea sa limpede, părintească, tandră. Ochii-i erau de un albastru intens, luminos, mediteranean. Chiar când vederea începuse să-i slăbească, până la a ajunge aproape orb, privirea sa rămăsese, în continuare, la fel de expresivă, intrând tot mai mult în stăpânirea duhului lăuntric. Avea o pereche de ochelari cam strâmbi, cu rame groase, de genul acela bătrânesc, legaţi, dacă mi-amintesc bine, cu sfoară pe după cap. Lentilele cu dioptrii mari îi măreau mult ochii albaştri. Parcă, la un moment dat, avea o lentilă astupată cu un carton (poate că tocmai fusese operat de cataractă), iar de dincolo de cealaltă se oglindea un iezer adânc şi albastru […].

Miracolul

Numitorul comun al tuturor acestor întâlniri erau rugăciunile şi binecuvântările. Părintele, dacă nu te cunoştea, te cerceta întâi cum te cheamă, de unde eşti, ce eşti, dacă şi pe cine ai de duhovnic… In general, prima reacţie era aceea de a refuza să-i spovedească pe aceia ce nu-i erau fii duhovniceşti şi de a-i îndrepta, canonic, la ascultarea de propriul duhovnic. Totuşi, cum cei mai mulţi insistau şi aveau dorinţă mare de a se spovedi la Părintele, uneori pentru probleme grave, ceda adesea. Nu refuza însăfather_paisie_olaru_by_florian_lipan-d5kfy3g niciodată să facă rugăciuni de iertare şi de binecuvântare oricui îi trecea pragul. Acolo, cu mai mulţi sau mai puţini alături, în genunchi, sub epitrahilul Părintelui, se petrecea miracolul… Cu fruntea în poala lui dacă ajungeai, sub patrafiru-i atotcuprinzător, începea, minunat, curăţirea, eliberarea fulgerătoare de toată povara păcatelor acumulate în lume. Din când în când, simţeai odihnindu-se pentru o clipă, pe creştet, mâna mare şi osoasă, bătrânească, greu-uşoară a Părintelui Paisie, cu o binefăcătoare dublă senzaţie – de absorbţie a păcatelor şi de pogorâre a harului. Spre sfârşitul rugăciunilor (mai întâi din cele comune de dezlegare, iar la sfârşit una proprie, cu totul aparte, binecunoscută, de altfel), Părintele te tocănea uşurel cu crucea pe cap, prin epitrahil, spre binecuvântare şi în semn de părintească dragoste – mod de comunicare pe cât de palpabil, pe atât de inefabil. Deşi rugăciunea era, în mare, de fiecare dată aceeaşi, ea nu-şi pierdea deloc forţa şi frumuseţea paradisiacă. Cuvintele erau trăite deplin şi aveau, ca atare, acoperire deplină. Şi când chema pentru tine ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, peste „măsuţa” ta, peste „căsuţa” ta (erau multe diminutive în graiul său genuin şi gingaş), dar şi a fiecăruia din cei prezenţi, te simţeai cuprins de o învăluitoare bucurie, şi de duioşie, şi de înţelegere pentru toate ale tale, oricât de modeste ar fi fost ele. Aflai mai bine cine eşti şi ce trebuie să fii. Şi când, la sfârşit, cerea pentru fiecare „un colţişor de rai”, sau când îşi lua rămas bun, dându-ţi întâlnire „la poarta raiului”, simţeai deja o arvună a raiului, aveai o pregustare a stării paradisiace.

Era un Părinte blând, şi canoanele pe care le dădea, în cazuri obişnuite, nu prea grave, erau aparent uşoare, considerate, de firi mai râvnitoare, chiar prea uşoare. Ele constau, mai ales, din spunerea de mai multe ori pe zi a celor mai cunoscute rugăciuni: Tatăl nostru, Crezul, Psalmul 50, şi dintr-un anumit număr de metanii. Partea mai delicată era atunci când îţi cerea să faci aceste rugăciuni de atâtea ori pe zi „cât poţi”. Or, când ajunge omul să spună, cu cuget mulţumit, că numai atât a putut? Din câte ştiu, era însă deosebit de aspru în cazuri de abatere gravă de la dreapta credinţă sau de la moralitate. Deşi pretindea că el nu o deţine, recomanda tuturor să încerce a deprinde rugăciunea lui Iisus, rostind-o zilnic cât mai des, după puteri. Eu mi-o amintesc, la el, cu o formulare puţin extinsă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Acest cuvânt – „Cuvântul” – adăugat de el mi s-a părut totdeauna că aduce o notă de înaltă teologie şi de forţă duhovnicească. Cred, de asemenea, că prin el Părintele se racorda direct la Sfântul Ioan, Evanghelistul Iubirii, de care, probabil, se simţea tare ataşat.

Cuvinte de folos

fresca-biserica-seminar-Neamt-717x1024Noi asta învăţaserăm de prin Pateric şi de pe la credincioşi mai bătrâni şi mai vrednici: să nu plecăm de la un duhovnic important fără a-i cere cuvânt de învăţătură. Chiar aşa şi făceam; înainte de plecare lansam plini de speranţă cererea: „Părinte, daţi-ne un cuvânt de folos”. Cuvântul acesta se cerea a fi formidabil, demn de a fi purtat ca un stindard în lumea întreagă, spre mângâierea şi folosul unora, pentru uimirea şi atragerea altora. Cuvintele de folos ale Părintelui Paisie, pe care mi le-amintesc oarecum fragmentar, erau destul de scurte şi de simple, la prima vedere. Dar, după ce plecai de la el, ele te urmăreau şi, după câtva timp, descopereai sub simplitatea lor, adâncimea aşteptată, şi mai mult decât atât. Voi înşira câteva dintre ele, într-o ordine care nu are nimic de-a face cu cea în care le-am primit.

In vara anului 1978, am suit la Sihla cu soţia mea, însărcinată în cinci luni, ca sa-i cerem binecuvântare. Ne-a dat-o, dar vorbindu-ne despre nu mai ştiu ce, a exemplificat la un moment dat, spre a arăta acţiunea mereu surprinzătoare a Proniei:

Ei, parcă Măria ştie când o să nască? Numai crede ea că ştie, dar în fapt nu ştie nimic. Va naşte când va voi Dumnezeu.

Cu adevărat, purtarea sarcinii şi naşterea au fost cu multe peripeţii, şi numai rugăciunile şi binecuvântarea Părintelui au făcut ca pruncul să se nască viu (chiar dacă puţin înainte de vreme) şi să aibă viaţă.

Cu un alt prilej, tot soţia mea l-a întrebat, îngrijorată de propria-i responsabilitate de mamă, cum de se face că unii copii, deşi crescuţi în credinţă şi frică de Dumnezeu, ajung mai târziu, sub influenţa nefastă a veacului, să se abată grav de la învăţătura primită. El ne-a răspuns că trebuie făcut cât se poate pentru creşterea creştină a copiilor, că dacă zidirea lor sufletească este bună, binele acela tot va răzbate. Spunea el că „aurul curat, şi pe o grămadă de bălegar, rămâne tot aur”.

Vorbindu-ne de importanţa împlinirii de către fiecare a unui canon de pocăinţă, spunea: „Aşa cum spală savonul trupul, aşa spală canonul sufletul”. M-a mirat această folosire, la el, a cuvântului „savon”, preluat cine ştie de unde, în mod sigur, de dragul rimei penetrante cu „canon”.

Ne-a spus şi nouă cuvântul acela de învăţătură, de acum celebru la el: „Niciodată să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi. La cuvântul acesta eram împreună cu poeta Anca Sârbulescu. Bucuroşi de această comoară cu iz aforistic, am ieşit fericiţi şi mai mult plutind de la Părintele. In drum spre Sihăstria, am aburcat pe o potecă, spre peştera Sfintei Teodora. Ne-am lăsat ispitiţi de un zmeuriş. Acolo, cu gura plină de zmeură, recapitulând veseli întâlnirea, ne-am dat seama că dacă primele două părţi ale cuvântului de învăţătură („să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii”) le înţelegeam, cea de-a treia ne rămâne nelămurită. Cum, adică, „să nu faci tot ce poţi”? Au nu este bine să încerci să faci cât mai mult? Am fugit înapoi, la Părintele, şi i-am cerut desluşire. Dacă mi-amintesc bine, Părintele ne-a spus cam aşa:

„Stă în puterea omului să facă şi mult rău, mai ales din pricina unei mândrii în legătură cu posibilităţile sale. Or, o astfel de facere nu trebuie împlinită, mai ales că răul este înşelător şi poate îmbrăca aparenţa binelui”.

Altă dată, ne plângeam, destul de descurajaţi, de ofensiva răutăţii ateiste, ce se manifesta, printre altele, şi printr-o ofensivă a demolării bisericilor, îndeosebi în Bucureşti. Voiam să-l informăm, voiam să aflăm şi un cuvânt de întărire, de mângâiere, eventual şi un îndemn de acţiune. Cred însă că Părintele era cât se poate de bine informat în această privinţă şi că judeca lucrurile în lumina lor cea mai duhovnicească, în care tragedia era mult mai mare şi mult mai mică, totodată. A ţinut atunci să ne întărească, nu fără o umbră de dojana în glas:

„Biserica din inimile noastre n-o poate dărâma nimeni! Numai având, mai întâi, Biserica în inimă te poţi lupta cu folos pentru Biserică”.

Intâlnirea sfinţilor

piulian01Intr-un rând, l-am dus acolo, împreună cu câţiva prieteni, pe duhovnicul nostru, vrednicul de veşnică pomenire părinte Iulian Stoicescu. Eram tare emoţionaţi şi tare curioşi să vedem ce se întâmplă la întâlnirea dintre doi Părinţi îmbunătăţiţi, pe care-i consideram cu viaţă sfântă, nişte piscuri ale duhovniciei, unul în sihăstrie, celălalt în mijlocul lumii. Şi ea a fost, cu adevărat, pe cât de simplă, pe atât de extraordinară. Nu s-au schimbat multe cuvinte. Numai priviri, încărcate de nesfârşită duioşie, şi binecuvântări. Totul era rugăciune negrăită. O paradisiacă îmbrăţişare, la început şi la sfârşit. Ce încărcătură duhovnicească cuprinsese chilia, care parcă stătea să explodeze de atâta lumină! O lumină de sorginte taborică, care învăluia totul. Ce intensă comunicare a harurilor! Totul nu a durat decât câteva minute (mult mai puţin decât ne-am fi dorit), dar a concentrat veşnicie. Dacă păcătosul recunoaşte sfinţenia, cu cât mai mult se vor fi recunoscând sfinţeniile între ele! Ei erau cu totul pe potrivă. Hristos era prezent şi Se revărsa neprecupeţit. Acolo am văzut cum catafaticul relaţiei face saltul total în apofatic! Şi cât de bine înţelegeam dorinţa lui Petru de a face colibe în preajma Mântuitorului şi a sfinţilor Săi!

Ultima oară

In ultimii ani, Părintele fusese din nou coborât la Sihăstria, unde un ucenic credincios, părintele Gherasim, îl îngrijea cu devotament, căutând să-i suplinească neputinţele şi să-i aline durerile. Părintele Paisie răbda totul ca un mucenic, una dintre devizele lui de căpătâi de toată viaţa fiind: „Răbdare, răbdare, şi iarăşi răbdare”. Era acum mai greu de intrat la el. Ucenicul îl ocrotea, cât putea, de oboseala vizitatorilor. Prin ’88, am avut, totuşi, fericirea să mai ajung o dată în chilia de nevoinţă a Părintelui Paisie, prin ocrotirea şi intervenţia altui ucenic al său binecuvântat, Părintele Iachint, stareţul de atunci al Putnei, acum plecat şi el din această lume, la întâlnirea cu Duhovnicul său şi la Marea întâlnire cu Dumnezeu. Venisem de la Putna pentru hramul din 8 septembrie (Naşterea Maicii Domnului) al Sihăstriei, însoţindu-l pe stareţ, cu un grup de mai mulţi părinţi şi credincioşi, înghesuiţi într-un camion. parintele paisie olaruEra pe înserat, şi chilia, mirosind a leacuri ţărăneşti, era cufundată într-o penumbră pâlpâindă la lumina lină a candelei ce străjuia icoanele numeroase de pe pereţi. Părintele, din care rămăsese o mână de om, era pierdut pe undeva, prin capul patului, rezemat pe perne. Scopul nostru părea minim: acela al apropierii pentru câteva minute de Părintele cu viaţă de sfinţenie şi obţinerea acelei binecuvântări simple şi voioase, care te teleporta, parcă, direct la poarta raiului. Şi într-adevăr, aproape imobilizat, cu glasul stins, Părintele te blagoslovea cu aceeaşi forţă de transmitere a harului, cerând în continuare, cu putere multă, „un colţişor de rai” pentru fiecare. Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte undeva de delicateţea sfinţilor. Această infinită delicateţe, această tandră grijă nesfârşită pentru mântuirea tuturora erau proprii în chip deplin Părintelui Paisie. Cineva îl caracteriza ca fiind „un intim al lui Hristos” – calitate proprie, în principiu, tuturor sfinţilor.

Petrecerea

Părintele Paisie Olaru a adormit în Domnul în ziua de 18 octombrie 1990, după mai bine de 70 de ani petrecuţi în mănăstire. El se înscrie, apoteotic, într-un lung şir de mari duhovnici pe care i-a dat, de-a lungul existenţei sale, Mănăstirea Sihăstria, considerată pe drept cuvânt, în acest veac, Athosul monahismului românesc. In ziua prohodirii lui, într-o sâmbătă, curtea Mănăstirii Sihăstria era înţesată de lume; vedeai popor de maici (mai multe ca oricând), venite din toată Moldova, dar şi de peste munţi, tocmai de la Râmeţi sau de la Prislop. Veniseră reprezentanţi ai tuturor mănăstirilor. Era apoi, acolo, mulţime de popor, oameni simpli şi devotaţi Bisericii, care-şi găsiseră leacul, de-a lungul anilor, sub epitrahilul Părintelui Paisie şi care veniseră călătorind întreaga noapte, de mai departe sau de mai aproape, înghesuiţi prin trenuri şi autobuze insalubre.

Părintele îşi aştepta liniştit, împăcat, în paraclis, prohodirea, primind ultimele metanii ale fiilor săi duhovniceşti. Sentimentul care stăpânea lumea era mai degrabă de sărbătoare, de praznic. Cântând „Cu sfinţii odihneşte, Doamne, pe robul tău…”, toţi erau încredinţaţi că Părintele Paisie se va aşeza între sfinţi, unde va fi acelaşi neobosit rugător, mijlocitor la Hristos pentru noi toţi, pentru ţara noastră. N-au lipsit nici lacrimile. Dar erau lacrimile acelea numai lacrimi de înduioşare, de aducere aminte, liniştitoare, mângâietoare, întăritoare.

Parintele Paisie Olaru fresca exterioara la biserica Sf Grigorie PalamaSe ştie că înainte de a fi canonizat, după rânduială, de Sfântul Sinod, sfântul intră mai întâi în conştiinţa Bisericii, a credincioşilor ei, ca sfânt. Toţi cei care l-au văzut şi l-au întâlnit, fie şi măcar o dată, pe Părintele Paisie au, încă de pe acum, credinţa sfinţeniei sale. Cam în acest sens se exprima şi mitropolitul Daniel, doi ani mai târziu, la canonizarea Cuvioasei Teodora de la Sihla, prevăzând şi preconizând o viitoare dorită canonizare a Părintelui Paisie. Impediment nu există! Părintele, El poate să aştepte, dar ar fi bine să înţelegem că de noi este vorba, nu de el. Nouă ne este necesară recunoaşterea aşezării lui într-o altă stare.

Aşteptare

Prin Părintele Paisie, Dumnezeu a binevoit, încă o dată, cu putere, pentru neamul nostru, căci „cu noi este Dumnezeu”! Trebuie să înţelegem şi să ne plecăm! Părintele ne aşteaptă, acum, răbduriu la poarta raiului. Parcă îl văd în prag, cum nu-i vine să intre fără noi… Ar fi păcat să-i înşelăm aşteptarea şi să ratăm întâlnirea. Şi intrarea…

(din: Parintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantina, 2010)

sihastria_foto_oana_nechifor_4

Vedeti si:


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Paisie Olaru, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “PARINTELE PAISIE DE LA SIHLA – Punct de intalnire: Poarta Raiului

  1. Pe Cuviosul Părinte Paisie sa-l pomenească Domnul în ceata sfintilor Sai, iar noi sa avem parte de rugăciunile sale!

  2. Pingback: “Bine ai venit, draga tatii!” – PARINTELE PAISIE, OLARUL CEL SMERIT CU INIMA DE MAMA, in amintirea calda a unei apropiate fiice duhovnicesti, monahie careia i-a pansat suferintele si pe care a invatat-o slujirea intru indelunga-rabdare |
  3. Pingback: CUVIOSUL PAISIE ROMÂNUL, VAZATORUL CU DUHUL SI TAMADUITORUL DE LA SIHLA. Marturii miscatoare despre “maretia unor privelisti sfinte” | Cuvântul Ortodox
  4. Pingback: “Ascultă ce-ţi spune tătucuţa…” – DIN SCRISORILE PĂRINTELUI PAISIE OLARU, smeritul sfant si marele duhovnic de la Sihla | Cuvântul Ortodox
  5. ,,Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatoasa!”

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate