CENTENARUL NASTERII PARINTELUI IUSTIN PARVU, staretul mult-patimitor si marturisitor de la Petru-Voda (video). ARESTAREA, CONDAMNAREA, VIATA IN INCHISOARE si INVATAMINTELE UNUI “BANDIT” SFANT. “A trai ca ortodox e o jertfire de sine de o viata intreaga – zi de zi, ceas de ceas, minut de minut”. NICI O ORA DE SUFERINTA NU A FOST ZADARNICA!”

10-02-2019 Sublinieri

 …cuvinte de actualitate, de luat-aminte si in privinta modului de lucru al “LUPILOR IN PIELE DE OAIE”, INCITATORI si DELATORI ODIOSI:

(sursa desen: Gabriela Mihaita David)

Au fost oameni care au cedat şi i-au scos de acolo, din puşcărie, agenţi ai securităţii, în libertate apoi, aceştia au format mişcări şi grupuri legionare unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanţi, pentru nostalgici, pentru nevinovaţi. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăştia în puşcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau cam ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovaţi, pe cei prea încrezători.”

*

După ce comuniştii, cu sprijinul baionetelor sovietice pun mâna pe putere, Constantin Doina este eliberat din închisoarea Aiudului cu condiţia de a fi colaboratorul Securităţii. Om fără scrupule, fără Dumnezeu, Doina ca să-şi salveze pielea, îşi vinde diavolului sufletul şi aşa această secătură a început să frecventeze diferite medii, să incite pe unul, să mintă pe altul, să creeze, chipurile, o “rezistenţă” împotriva noilor autorităţi.

Care cum cădea în plasa urzelilor sale necurate, imediat era denunţat la Securitate şi luat în vizor ca element duşmănos. Mai cu seamă că la acea vreme trebuia să se demonstreze cu orice preţ teoria ascuţirii luptei de clasă a tătucului Stalin. În periplurile sale viclene, înşelătoare, Doina a venit şi pe la noi la seminar, pozând în chip de victimă şi incitându-ne la nesupunere deschisă faţă de autorităţile comuniste care, după spusele sale, au zilele numărate, întrucât poporul este gata să le răstoarne şi să izgonească de la putere. Ca român, ca tânăr crescut în frica lui Dumnezeu, în iubirea şi dăruirea pentru libertatea, unitatea şi neatârnarea neamului, nu am rezistat tentaţiei de a da curs favorabil cererii insistente a acelui Doina de a-mi da adeziunea la cauza eliberării poporului român de sub tirania comunistă. Ca mine au procedat şi alţi colegi, care au împărtăşit aceeaşi soartă. E lesne de înţeles că făcând acest lucru mi-am semnat sentinţa, am apărut deodată ca adversar de temut al comunismului care trebuia anihilat”.

(pentru sursele si contextul acestor extrase – a se vedea mai departe in corpul acestei postari)

 ***

“Daca noi am sta, in sfarsit, sa ne coboram in noi insine, si sa ne corectam putin de toata avalansa asta de faradelegi, atunci rugaciunea noastra ar fi mai ascultata, lumea ar fi mai impacata, si viata noastra s-ar potrivi dupa dorinta noastra”.

*

“Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si egoismul acesta in care traim, in care nu mai vedem decat propria noastra persoana… si cand am ajuns la starea aceasta, sa nu mai ajutam pe cel de langa noi, e in acelasi timp si caderea noastra”.

***

Fericiti cei prigoniti/ Marturii ale Parintelui Iustin Parvu:

Arestarea

Dar ca să vezi metoda arestării, poate asta ar trebui spus: Era înainte de 14 mai, a anului 1948, care e noaptea Sfântului Bartolomeu pentru România (…), a fost noaptea cea mai odioasă, cea mai criminală pentru istoria politică şi socială din România. Eram în una din zile la Episcopia Romanului. Treceau două maşini de un lux nebun, n-am văzut curse aşa de elegante. Interesant e că nu se putea vedea nimic înăuntru, nici măcar şoferul.

În faţă totul era negru şi negru. Măi, ce-o fi cu maşinile astea? Nimeni nu ştia, nimeni nu mai văzuse maşini din astea. Ei, bine, au trecut vreo două luni de zile, timp în care vedeam din când în când maşinile care treceau, misterioase, tăcute, negre. Acolo, în preajma Episcopiei din Roman, era un urcuş şi se vedea că trag din greu, dar nimeni nu ştia ce cară, unde se duc, în slujba cui sunt. În ziua de 14 mai însă, aceste două curse apar în faţa Episcopiei din nou şi opresc. Mai pleacă, mai vin, iar opresc. (…) Slujeam împreună cu alţi doi părinţi, unul de la Secu şi unul de la Mănăstirea Neamţ. Unul era Valerian Blaga, Dumnezeu să-l ierte. (…) Dar între timp se făcuse seară, se înnoptase, aveam ca­mera noastră acolo, eu cu Valerian. Şi numai ce auzim zgomot puternic la uşă. Dar când au bătut la uşă au şi intrat. Cum? Dumnezeu ştie. M-am ridicat. «Hai, echiparea!». Mi am dat seama pe loc că nu e lucru curat aicea. Zic: «Să-mi iau haina!». «Nu, nu, că vii înapoi! Nu-i nevoie, mergi aşa!». Am plecat aşa cum eram îmbrăcat. Dragii mei, au început ei să caute, s-au învârtit, s-au uitat ei. (…) Ieşim de acolo în curte. Ce era la poartă? Cursa aceea mare şi frumoasă, cu geamuri negre! Era staţionată. Când se deschide uşa, acolo era plin de oameni. Avocatul cutare, părintele cutare… Mă uit în dreapta, în stânga, numai oameni unul şi unul. «Ei, dacă sunteţi aicea, atunci e bine, n-o să fie mare lucru… Hai să mergem!» Şi unde ne-a dus? Nu ştiam. Dar ne-a învârtit o oră şi jumătate în jurul oraşului, ca să ne dea impresia că suntem duşi la ca­pătul lumii. Nu se vedea nimic în afară, iar o oră şi jumă­tate părea atunci, în acele condiţii, un timp imens…

Erau diabolici…

Proces verbal de trimitere în judecată a părintelui Iustin Pârvu, din martie 1949. Doc. Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Proces verbal de trimitere în judecată a părintelui Iustin Pârvu, din martie 1949. Doc. Centrul de Studii în Istorie Contemporană

– Da, erau diabolici… La un moment dat opreşte maşina, huruit puternic, frînă… Unde intrăm? La „securitatea” din Roman, acolo, la cazarmă. Ne ia în primire, pe cîte unul… Hai!… Ne duc la un etaj, într-un pod, plin era podul, plin. Un dulău, aşa… La fiecare doi inşi, un dulău. Intru acolo şi eu: Faţa la pămînt!, ne strigă. Dulăul mă ia în primire. Nu mişti de aici, banditule!“… Atunci am luat şi eu contact cu acest termen, de bandit, şi asta m-a urmat şaisprezece, şaptesprezece ani. N-am mai avut alt nume, decît acela de „bandit al poporului. Băi, ce-o fi şi cu asta, îmi zic?!

Dar înainte de asta, din 1947, v-am mai spus, noi am avut acea legătură cu un fost deţinut politic, legionar, arestat din 1941, care era Doina Constantin. Acesta venea pe la noi, pe la parohii, pe la mănăstiri, mergea prin sate şi aduna ajutoare pentru cei rămaşi în închisoare, să-i ajute. Păi cu ce să-i ajutăm? Ce să dăm noi? îl întrebam. Şi noi dădeam, la săptămîna, te miri ce acolo, un ban, mîncare, o haină... Dădeai, cum era atunci, zece lei, cincisprezece, treizeci şi astea toate erau trecute într-un caiet de acest Doina Constantin ca un fel de cotizaţie. Cu ocazia asta, cum v-am mai spus, vedeai acolo, în caiet, pe avocatul Florescu, pe părintele Pâslaru, pe părintele Ambrozie… Astfel s-a creat o listă de donatori şi susţinători care ne regăseam în scriptele lui Doina Constantin.

Buun! începe anchetarea celor care eram în pod, adunaţi cu maşinile acelea negre. Ei, bine, pe cine vedem noi la intrarea în biroul de anchetă? Pe Doina Constantin!

– Era acuzator acum?

Era omul care ne făcea discret semn să nu spunem nimic. Aşa, ducea mîna la gură, să fim … mormînt! Făcea cîte un gest hotărît… Ei, bine, după patru luni de zile de anchetă, a trecut tot grupul acesta. Nu puteam comunica între noi, nu ştiam nimic unul despre altul, ce a spus unul, altul, ce vor de la noi anchetatorii. Cîinii erau la datorie, un gest dacă făceai erau pe tine, te strîngeau şi îţi băgau colţii ca nişte cuţite. Erau aşa de şcoliţi că n-aveai chip să comunici cu nimeni. Gardienii erau mai toţi ruşi, nu puteai să afli nimic nici de la ei. Ei şi după ce s-a terminat ancheta, s-au terminat de verificat şi completat dosarele noastre, o noapte ploioasă, rece, furtună, auzim nişte împuşcături şi ne întrebăm toţi: Ce să fie? Şi deodată apare un zvon, că a scăpat cel mai mare bandit. Care e cel mai mare bandit? Doina Constantin! Ăştia au lansat zvonul că Doina Constantin a dezertat şi a scăpat. Dar de ce a scăpat Doina Constantin? Pentru că era omul lor…! în puşcărie securitatea bolşevică a intrat şi a început să facă promisiuni unor deţinuţi, că, uite, ieşiţi afară, în libertate, că vă iertăm de anii pe care îi mai aveţi de făcut, că o să vă punem in posturi, că o să vă facem oameni mai mult decît aţi fost pînă acum…! Conducătorii societăţii de acum sînt de o omenie deosebită şi o să vă scoată din greşeala pe care aţi făcut-o pe vremea burgheziei, acum vă reabilităm… ! Au fost oameni care au cedat şi i-au scos de acolo, din puşcărie, agenţi ai securităţii, în libertate apoi, aceştia au format mişcări şi grupuri legionare unde le-a convenit lor, ca nadă pentru simpatizanţi, pentru nostalgici, pentru nevinovaţi. Ca să atragi haita de cîini, nu pui unul de-al lor să urle? Ăştia în puşcărie au căpătat renume de oameni care au luptat cu sistemul, cu regimul, în cazul acesta aveau credibilitate, multă lume i-a crezut. Erau cam ca lupii care se îmbrăcau în piele de oaie ca să păcălească pe mieii nevinovaţi, pe cei prea încrezători.

(Pr. Justin Pârvu – Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iași, 2005, pp. 57-58)

Condamnarea

A urmat momentul procesului la Suceava. Despre parodia acestui proces Părintele își amintește cu umor și se minunează și acum. Acesta s-a ținut în interiorul închisorii numai în timpul nopții. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenării unor vinovați care erau de fapt cea mai legitimă și firească atitudine de om, de creștin și de român. Dar atunci nimic nu mai era normal.Judecătorii erau aceiași care-i condamnaseră pe comuniști în anii 1941-1944, iar acum sperau că dând sentințe cât mai aspre bieților nevinovați, vor fi îngăduitori comuniștii cu ei și îi vor ierta.

Au sperat însă în van, pentru că în final, tristul convoi cu proaspeții condamnați, printre care și părintele Justin, avea în ultimul vagon, ca deținuți, tocmai pe zeloșii judecători[1]. Dar iată povestirea părintelui:

”Când în sfârșit, s-au terminat anchetele la securitatea din Roman, am fost transportați la Suceava. Acolo ne-au pus cam câte opt-zece într-o cameră, arestați de prin toată Moldova, și au luat-o de la capăt cu anchetele; acum urmau să stabilească pe baza dosarelor pedeapsa pentru fiecare și să-i înfunde pe bieții

Document emis de Tribunalul Militar Iaşi pentru repartizarea deţinuţilor arestaţi în lotul FDC Roman. La numărul 6, părintele Iustin Pârvu, care urma să fie transferat în închisoarea Aiud. Sursa: Centrul de Studii în Istorie Contemporană

Document emis de Tribunalul Militar Iaşi pentru repartizarea deţinuţilor arestaţi în lotul FDC Roman. La numărul 6, părintele Iustin Pârvu, care urma să fie transferat în închisoarea Aiud. Sursa: Centrul de Studii în Istorie Contemporană

arestați cât mai mulți ani. Acele anchete care se făceau au implicat mulți oameni, nenumărați nevinovați. De exemplu, dacă am vorbit cu cineva în 1945 numai 10 sau 15 minute și apoi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu acea persoană 6 luni sau 1 an mai târziu – numele acelei persoane apărea în anchetă. Trebuia să răspundem întrebărilor: ”Da, sigur, am avut o scurtă discuție” și anchetatorii întrebau: ”Despre ce ați vorbit? Despre cum să organizați rezistența?”.

Eu răspundeam: ”Nu, nimic despre aceste lucruri, doar lucruri obișnuite”, dar răspunsul adevărat nu era acceptat de ei și, în sfârșit, eram atât de bătuți și de torturați fizic și psihic până acceptam să semnăm o hârtie în care se spunea că noi știam totul, pusesem la cale cine știe ce plan și că eram criminali. Și așa ajungeam de luam 10 sau 15 ani pedeapsă.

Curgeau condamnările cu anii; puțini erau cei cu doi sau patru ani, în general începeau de la cinci ani în sus, cinci, opt, zece, doisprezece, cinsprezece, ca nimic… Și uite-așa, din om respectat în societate, cinstit, cumsecade, iată-te, fără să știi nici tu de ce, paria societății, ”bandit”, ”dușman al poporului”, ”legionar” și tot așa…, încărcat cu mulți ani de pușcărie și foarte grei. Nu scăpau nici ai tăi; începea urmărirea asupra familiei tale, persecuțiile fără sens.(…)

Au făcut aceste arestări în masă ca s-arate Moscovei și lumii, vigilența și forța lor.Dacă purtai o șapcă, un cozoroc mai prelungit în față, gata:

Aaa, tu ești fascist!” Te lua frumos și luai cinci ani, cel puțin.”

(Părintele Justin Pârvu şi morala unei vieţi câştigate, Editura Credinţa Strămoşească, Iași, 2005)

1. Despre această răsturnare de situație avea să mărturisească și Ioan Ianolide în memoriile sale: Am cunoscut comunişti şi am cunoscut evrei în închisoare, am cunoscut de asemenea din cei care fuseseră la putere. Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.” (Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

***

Parintele Iustin – portret de Nane Crasnean

Manastirea Petru-Voda: PĂTIMIRILE UNUI MONAH (interviu din anul 1991 cu Părintele Justin Pârvu)

Zece zile în podul securităţii

Mi-amintesc că pe la începutul lunii mai a anului 1948, pe când eram în ultimul an de studii la seminarul de la Roman, pe neaşteptate am fost înşfăcat de nişte vlăjgani şi împreună cu încă cinci colegi, am fost înghesuit într-o maşină şi dus sub ameninţare la securitate. Totul s-a produs atât de repede, de năucitor, încât pe moment n-am realizat ce se întâmplă cu mine. Ba mai mult, mi-am zis în sine cu naivitate că la mijloc nu poate fi decât o eroare, întrucât nu mă ştiam culpabil cu ceva.

La Securitate, cum toate încăperile erau ticsite cu arestaţi, între care preoţi, avocaţi, medici, profesori, elevi de la alte şcoli din oraş, iar dispoziţia era ca cei aduşi acolo să stea într-o izolare totală spre a nu putea comunica unul cu altul, alături de colegii mei am fost urcat în podul unei clădiri, culcat cu faţa în jos şi pus sub supravegherea a trei haldăi care ţineau pistoalele automate aţintite asupra noastră. Nu aveam voie să facem nici o mişcare, darămite să vorbim.

Pentru necesităţi, sub ameninţarea percuţiei trăgaciului eram scoşi afară, câte unul, dar obligaţi să privim numai în pământ, fără putinţa de a întoarce capul spre dreapta sau spre stânga.

În podul securităţii, cu faţa în jos, am stat zece zile, într-un întuneric înfricoşător, străpuns de lumina palidă a unei lumânări şi de înjurăturile spurcate ale haidamacilor care ne păzeau, atunci când li se părea că schiţăm vreo mişcare. Căci nu e uşor să stai ca un răstignit, zile şi nopţi în şir, cu faţa în jos, să nu poţi face cea mai neînsemnată şi inofensivă mişcare. Ţin minte că timpul detenţiei în pod a fost un timp de coşmar, de suferinţă şi deznădejde, un timp care mi s-a părut cât veşnicia, căci am trăit senzaţia că nu va mai lua sfârşit.

Un personaj odios

După zece zile de penitenţă încordată, securiştii au început să-şi dea arama pe faţă, respectiv să ne ancheteze. Unul câte unul eram coborâţi din pod şi duşi în nişte camere unde ni s-au pus tot felul de întrebări, când insinuante, când provocatoare, când mieroase, când ameninţătoare. Anchetatorii, oameni cu experienţă în chinuirea semenilor, se dădeau la tot felul de mârşăvenii, fără teama că vor fi traşi la răspundere sau că încalcă cele mai elementare reguli ale respectului faţă de om.

Dacă te încăpăţânai în muţenie sau căutai să-ţi demonstrezi nevinovăţia, erai imediat dat pe mâna haidamacilor specializaţi în bătăi şi torturi crunte. Aceştia aveau o adevărată plăcere să te chinuie, să te supună la cele mai cumplite suplicii fizice, până îţi pierdeai cunoştinţa. Când constatau că nu mai eşti în simţiri, începeau să toarne găleţi cu apă pe tine până îţi reveneai, după care te luau din nou în primire cu o furie sporită.

Dar nu despre aceste grozăvii vreau să vă povestesc, ci despre un anume Constantin Doina, un individ sinistru, un provocator odios, care a făcut mult rău la viaţa lui băgând mulţi oameni nevinovaţi în iadul puşcăriilor. Ştiu toate acestea acum, după ce am aflat cine a fost şi cu ce s-a îndeletnicit această creatură, însă atunci, în 1948, când l-am cunoscut, l-am considerat un om de bună credinţă, sincer interesat de soarta neamului românesc şi de aceea m-am lăsat înşelat de momelile sale.

Constantin Doina, în 1941, după înăbuşirea rebeliunii legionare de către generalul Ion Antonescu a fost condamnat la ani grei de închisoare pentru participarea activă la această mişcare, precum şi la alte blestemăţii. După ce comuniştii, cu sprijinul baionetelor sovietice pun mâna pe putere, Constantin Doina este eliberat din închisoarea Aiudului cu condiţia de a fi colaboratorul Securităţii. Om fără scrupule, fără Dumnezeu, Doina ca să-şi salveze pielea, îşi vinde diavolului sufletul şi aşa această secătură a început să frecventeze diferite medii, să incite pe unul, să mintă pe altul, să creeze, chipurile, o “rezistenţă” împotriva noilor autorităţi. Care cum cădea în plasa urzelilor sale necurate, imediat era denunţat la Securitate şi luat în vizor ca element duşmănos. Mai cu seamă că la acea vreme trebuia să se demonstreze cu orice preţ teoria ascuţirii luptei de clasă a tătucului Stalin.

În periplurile sale viclene, înşelătoare, Doina a venit şi pe la noi la seminar, pozând în chip de victimă şi incitându-ne la nesupunere deschisă faţă de autorităţile comuniste care, după spusele sale, au zilele numărate, întrucât poporul este gata să le răstoarne şi să izgonească de la putere. Ca român, ca tânăr crescut în frica lui Dumnezeu, în iubirea şi dăruirea pentru libertatea, unitatea şi neatârnarea neamului, nu am rezistat tentaţiei de a da curs favorabil cererii insistente a acelui Doina de a-mi da adeziunea la cauza eliberării poporului român de sub tirania comunistă. Ca mine au procedat şi alţi colegi, care au împărtăşit aceeaşi soartă.

E lesne de înţeles că făcând acest lucru mi-am semnat sentinţa, am apărut deodată ca adversar de temut al comunismului care trebuia anihilat. Nu mi-ar fi părut rău dacă aş fi organizat vreo acţiune “subversivă”, dacă aş fi participat la vreo luptă. Chiar dacă nu am făcut nimic din toate acestea, pentru securişti simplul fapt că mi-am pus semnătura pe o hârtie pe care tot el o redactase a fost de ajuns ca să mă înhaţe, să mă învinuiască şi să mă dea pierzaniei.

Spre a ne duce în eroare în timpul anchetei, după o regie bine pusă la punct, între arestaţi şi anchetaţi a apărut şi Doina, care din când în când trăgea cu coada ochiului către mine şi-mi făcea semne discrete să fiu tare, să nu cedez. La câţiva ani, unii deţinuţi care au avut şansa de a ieşi mai repede de după gratii, l-au întâlnit la Iaşi pe Doina purtând cu trufie uniformă cu epoleţi şi petliţe albastre, dovada că bunii lui stăpâni l-au răsplătit pentru “serviciile” făcute, practic pentru crima de genocid.

Supliciile de la Suceava

ParJustin - inchisoareDupă terminarea anchetei la Roman, împreună cu ceilalţi deţinuţi am fost transferat la închisoarea de la Suceava, o închisoare mare, amenajată după toate preceptele bestialităţii. Aici, după estimarea mea, erau peste 800 de deţinuţi din nordul Moldovei, Iaşi, Bacău, Neamţ. Cei mai mulţi dintre ei erau studenţi, elevi, avocaţi, preoţi, în parte victime ca şi mine ale diversiunii regimului autoritar comunist.

Din câte mi-am dat seama aici am fost aduşi pentru confruntare şi îngroşarea dosarelor cu noi “probe”. Cei din Roman erau puşi faţă în faţă cu cei din Iaşi ori Piatra-Neamţ pentru a se acuza reciproc, în virtutea aceloraşi înscenări.

În timpul anchetelor care se desfăşurau numai noaptea, eram chinuiţi până la epuizare şi constrânşi să recunoaştem că ne facem vinovaţi de activitate contrarevoluţionară, şi în consecinţă să spunem cu cine am acţionat şi unde sunt armele şi depozitele de muniţie de care ne-am folosit.

Camerele de anchetă aveau alături camere de tortură. Ancheta la Suceava începea după ce treceam în prealabil prin camera de tortură, unde eram bătuţi şi schingiuiţi până ţâşnea sângele din trupurile noastre. La Suceava bătaia era socotită că nu şi-a atins scopul dacă cel lovit nu urla de durere. Şi cu cât urla mai tare, cu atât bătaia se înteţea, devenea mai cruntă. Prin asta se voia impresionarea celor ce urmau să vină la rând în moara gealaţilor.

Alteori, noi, care ne găseam acolo, eram luaţi din camere şi bătuţi din sadismul temnicerilor. Căci adesea se întâmplă ca unii din oamenii închisorii să vină înfierbântaţi de băutură din oraş şi să-şi verse zelul animalic, instinctele primare, asupra făpturilor noastre, ajunse în urma atâtor suferinţe nişte biete schelete umblătoare. Uneltele preferate cu care haldăii închisorii ne zvântau în bătăi erau vergile metalice şi bastoanele de cauciuc de mărimea cozilor de sapă şi târnăcop.

Dar uneori nu se mulţumeau numai să ne bată, ci recurgeau şi la practici nemiloase de tortură. Ne introduceau ace sub unghii sau ne băgau câte două-tei minute în etuvele de deparazitare puternic încinse. Iar când ne scoteau de acolo, sufocaţi de căldura aceea îngrozitoare, turnau apă rece peste noi “ca să ne răcorim”. Aşa au contactat cei mai mulţi dintre noi pneumonii, T.B.C., şi s-au prăpădit înainte de vreme. Dacă stau şi mă gândesc bine, numai o minune s-a întâmplat cu mine de am scăpat cu viaţă din cumplitele încercări prin care am trecut.

Nici în privinţa mâncării n-am dus-o mai bine. Între altele aş vrea să arăt că în lunile iunie-iulie mâncam numai zeamă de iarbă fiartă. Iarbă cosită din câmp era adusă la închisoare, tocată, pusă la fiert şi servită deţinuţilor politici. Era mare sărbătoare când la o lună apărea în gamelă o mâncare de fasole sau orez fiert. După acest regim alimentar de exterminare nu numai că am slăbit într-un hal fără de hal cu toţii, de nu ne mai puteam ridica de jos, dar am început să ne umflăm. Când apăsam cu degetul în carne rămânea groapă în urmă. Era o dovadă elocventă a descompunerii ţesuturilor organismului, a incapacităţii lor de a mai elimina apa. Dar apa nu se elimina şi din cauza cantităţilor excesive de sare din aşa-zisele mâncăruri cu care eram trataţi.

După ce ne-am îmbolnăvit cu toţii, a catadicsit să ne viziteze medicul, care s-a uitat la noi din mers, fără să ne întrebe nimic. Totuşi la câteva zile am constatat o îmbunătăţire a meniului, spre a ne mai reveni. A început să ni se dea ciorbă cu câteva floricele de grăsime, varză scăzută, orez fiert şi chiar fasole gătită. Dar această îmbunătăţire a fost pentru noi o a doua pedeapsă, nu mai puţin severă. Stomacurile noastre dezobişnuite cu asemenea mâncăruri nu le-au putut suporta şi cei mai mulţi dintre noi s-au îmbolnăvit de dezinterie. Internarea în infirmeria închisorii n-a însemnat niciodată nimic, căci erai lăsat fără ca cineva să-ţi întindă o mână de ajutor.

Drama izolării de cei dragi

“Răsfăţul” de a fi nutriţi mai binişor nu avea să dureze prea mult. Cum ne-am mai întremat, cei care nu s-au pierdut din cauza dezinteriei am fost trecuţi iarăşi la hâlbele cunoscute. În aceste condiţii, speranţa de a ne mai potoli foamea se lega de serviciul la bucătărie, când ne venea rândul.

Acolo eram puşi, sub supraveghere, să facem tot felul de treburi. Căram apă, curăţam cartofi, spălam oale, crătiţi, duceam mâncare la porci. De lihniţi ce eram ne venea să înghiţim cartofii cruzi. Însă nimeni nu îndrăznea, fiindcă de cutezai să muşti dintr-un cartof cădea cerul pe tine, supraveghetorul te şi lua la pocnit. Ne bucuram totuşi de un favor, să mâncăm cojile de cartofi când duceam căldările cu lături la trocile porcilor. Băgam mâna în lături şi cum dădeam peste o coajă o duceam cu repeziciune la gură.

În această ordine de idei aş vrea să mă refer la o întâmplare şi comică şi tragică în felul ei, care arată în ce stare de decădere umană ajunsesem.

Directorul închisorii, un satrap cu suflet de piatră, avea un câine de rasă, nu prea mare, dar dolofan şi îndesat, care se plimba netulburat prin curte. Într-una din zile câinele dispare. Directorul declanşează imediat urmărirea. S-a scotocit peste tot însă în zadar. Nu s-a găsit nici urmă de câine. Atunci deţinuţii au început să fie interogaţi şi bătuţi. Până la urmă unul din ei a declarat că l-au sacrificat şi l-au mâncat. Cum de au reuşit o asemenea performanţă n-am putut afla niciodată. Cert este că după această ispravă toţi deţinuţii politici au primit drept pedeapsă ca timp de două zile să nu ni se dea decât o singură masă, la prânz.

După un an de chin şi crucificare, cei de la închisoare au început să ne pregătească pentru judecată. Pentru că nu arătam deloc bine, au început să se îngrijească de hrana noastră, să ne făţuiască, să nu creadă cei care urmau să ne judece sau să asiste la proces că o ducem atât de rău în închisoare, dar nu îmbunătăţindu-ne meniul, ci dându-ne posibilitatea de a scrie familiei să ne trimită pachete.

La cei mai mulţi dintre noi ni s-a dat chiar câte o carte poştală. Mulţi însă nu am beneficiat de această favoare, printre care m-am numărat şi eu. De ce? Pentru că în timpul anchetelor n-am acceptat să declar ceea ce doreau ei, adică să-mi asum fapte şi acte pe care eu nu le săvârşisem. Şi toţi care s-au menţinut şi nu au cedat nu au beneficiat de dreptul de a scrie celor dragi de acasă şi de a primi pachete.

A fost o măsură diabolică şi absurdă în ultimă instanţă care, sufleteşte, m-a lovit mai rău decât bătăile şi umilinţele la care am fost supus. Vă închipuiţi ce dramă am putut să trăiesc când vedeam că unii pot să comunice cu exteriorul şi primesc şi pachete, iar eu eram ţinut într-o izolare totală.

În această situaţie singura mea nădejde şi mângâiere a fost Dumnezeu. Zilnic mă rugam în gând Părintelui ceresc şi-l imploram să-mi dea tărie ca să rezist. Eram ferm hotărât ca, de voi avea şansa să mai văd odată lumina soarelui şi să respir aerul libertăţii, să nu fac altceva decât să-l slujesc pe Dumnezeu şi să ajut pe cei ce au nevoie de sprijin sufletesc. Apoi, ca să evadez din lumea subumană în care fusesem aruncat, am luat obiceiul de a visa cu ochii deschişi. De câte ori aveam clipe de linişte, îmi construiam o lume în care mă primblam fără nici o oprelişte. Aşa mi-am creat mici bucurii.

În măsura în care am putut, am lămurit şi pe alţii să procedeze la fel ca mine. Nu întâmplător, temnicerii aveau cea mai mare ură pe noi preoţii. Ştiam că prin felul nostru dârz de a fi, prin credinţa în Dumnezeu, îi molipsim şi pe alţii şi îi întărim spre rezistenţă.

În acest context nu pot să uit întâmplarea dureroasă cu părintele Comănici, un călugăr de la mănăstirea Neamţ, care a ajuns să fie ridicat şi închis pentru că a fost denunţat că ar fi omenit un legionar care era urmărit de securitate.

Părintele Comănici, credincios cum era, află într-o zi un loc tainic de intrare în capela închisorii. Căci până în 1944 deţinuţii aveau dreptul să se roage, să asiste la slujbe în această capelă. Şi nici una nici două, într-o bună zi, părintele se face nevăzut. Când se face apelul, ia-l pe părinte de unde nu-i. Imediat s-a declanşat alerta în toată puşcăria. S-a scotocit peste tot, dar nici pomeneală să fie găsit părintele. După câteva ore, apare, în sfârşit luminat de bucuria de a se fi rugat ca orice creştin lui Dumnezeu. Nimeni nu a luat în seamă faptul că nu a încercat să evadeze şi că pur şi simplu a mers în capelă să se roage. Şi, ca urmare a fost supus unor bătăi demenţiale şi aruncat într-o cameră de izolare, unde timp de trei zile i s-a dat o felie de pâine şi un pahar de apă sărată. La puţină vreme a dat în icter, a fost dus la infirmerie şi de atunci nu am mai aflat ce s-a petrecut cu el.

Pentru a frânge solidaritatea dintre deţinuţi şi a introduce zâzanie şi neîncredere între ei, administratorul închisorii a recurs la metoda reeducării, a îndoctrinării noastre cu sloganurile ideologice comuniste. Zilnic, între anumite ore eram aduşi într-o sală, unde eram puşi să lecturăm operele “clasicilor marxism-leninismului”, îndeosebi tezele tătucului Stalin, în mare vogă la noi pe atunci şi să le discutăm favorabil. Pentru ca să nu facem confuzii sau “devieri”, ni s-a repartizat şi un propagandist, silitor în felul lui, însă limitat. În afară de câteva formule pe care le ştia pe de rost, nu mai ştia nimic.

Din păcate, manevra reeducării a avut efect. O parte dintre noi, fie din convingere sinceră, fie din oportunism, a început să facă apologia comunismului şi să se repeadă la cei ce nu s-au lăsat prinşi în această capcană. În felul acesta, între noi şi-a făcut loc suspiciunea, adversitatea, delaţiunea. Şi ce este trist în această poveste e faptul că cei convertiţi la comunism nu au avut o soartă mai bună decât noi cei rămaşi în datele noastre fundamentale.

Apărut în revista “Credinţa neamului” – Mănăstirea Bistriţa, jud. Neamţ , 1991

***

justin-parvu

 

Lumina de duminica/ Augustin Paunoiu: Mărturisitor al credinţei în vremuri de prigoană

Există în istoria popoarelor oameni care schimbă destine, prin credinţa, curajul şi lupta lor. Un astfel de om a fost şi părintele Justin Pârvu, stareţ al Mănăstirii Petru Vodă, din frumosul ţinut al Neamţului. Dacă am putea să cuprindem în două cuvinte portretul spiritual al arhimandritului Justin, cred că nu am greşi cu nimic socotindu-l un mărturisitor eroic.

Multe din faptele sale ne îndreptăţesc să gândim astfel, dar răspunsul dat după împlinirea anilor de detenţie (12 la număr!) celor veniţi să facă evaluarea întemniţaţilor este cel mai elocvent. Întrebat ce va face după eliberare, părintele Justin a replicat:Mă întorc ca să iau lucrurile de acolo de unde le-am lăsat! Neaşteptat răspuns pentru cei care-l credeau strivit de suferinţe şi complet reeducat la Aiud, Gherla, Baia Sprie sau în Delta Dunării, cuvinte ce l-au costat încă patru ani de puşcărie grea.

Aiudul şi Gherla – şcoli ale suferinţei pentru credinţă

16 ani de temniţă pentru mărturisirea lui Hristos reprezintă un răspuns fără echivoc la pro­punerea de a renunţa la credinţă şi la valorile morale care-ţi ghidează fiinţa. Acrivia cu care părintele Justin Pârvu a ştiut să-şi trăiască viaţa venea din gândul că cea mai mică neluare aminte şi greşeală nepocăită nimicesc puterea de îndreptare a omului.

Suntem res­ponsabili, zicea părintele, pentru moştenirea duhovnicească pe care o lăsăm generaţiei viitoare. Fiecare în parte are un rost temeinic în acest organism care este trupul Bisericii, iar prin nepăsarea ta strici nu numai sufletul tău, ci şi duhul ortodox în genere pe care-l vor moşteni cei de după tine“.

Perioada din închisoare a fost chinuitoare, dar nu a rămas fără rod duhovnicesc:

Cunoscându-te pe tine însuţi, descopereai sensul superior al vieţii, destinul ei înalt, mult deasupra nimicului cotidian; te des­copereai pe tine tare în credinţă, sau slab… aşa cum nu te-ai fi cunoscut niciodată în împrejurările obişnuite ale vieţii. De aceea e preţios timpul pe care-l avem în faţă şi greul vieţii. Să ştiţi, poverile pe care le pune Dumnezeu pe umerii noştri, dacă-s purtate cu înţelepciune, odată cu trecerea timpului sfinţesc sufletul, îl curăţesc, îl luminează, şi omul nu se mai încurcă în nimicuri, ci străpun­ge barierele întunericului… După ce am descoperit iconomia lui Dum­ne­zeu, am început să rezistăm. Su­fe­ream cu bucurie acest martiriu, în­du­ram orice nedreptate ca prin jert­fa răbdării noastre să ispăşim din păcatele noastre şi ale neamului. Cu ajutorul harului am înţeles că acele condiţii infecte şi umile erau ade­vărate pricini de despătimire. Aiudul şi Gherla erau fabrici de martiri în cel mai adânc sens al cuvântului.

Din acest motiv viaţa unui creştin afară, în libertate, nu putea fi una de confort şi comoditate.

A trăi ca ortodox e o jertfire de sine, nu de un minut, nu de o zi, nu de o săptămână, nu de o lună sau de un an, ci de o viaţă întreagă – zi de zi, ceas de ceas, minut de minut. Noi sun­tem ortodocşi doar prin certificatul de botez, dar am uitat să şi devenim ortodocşi prin modul de vie­ţu­i­re şi păstrare a dreptei credinţe.“

Menirea unui monah, spunea părintele Justin, este aceea de a fi un martor rugător, o lumină ar­ză­toa­re în ochii lumii, un martor care se sacrifică pentru adevăr.

Mirenii doresc să vadă sfinţenia monahilor acum, aici, de pe pământ. Şi nu exis­tă nici un mod să-i minţi. Trebuie să fim icoane rugătoare arzătoare de dor după Dumnezeu. Pe pământ mi­siunea noastră este să trăim o viaţă sfântă în mijlocul atâtor lucruri la care trebuie să renunţăm.

Din nefericire, suntem lipsiţi de adâncimea credinţei şi nu avem curajul Sfinţilor noştri Părinţi care au coborât din sihăstrie şi au mers pe străzi şi în pieţele Constan­tin­o­po­lu­lui ca să apere cu propria lor viaţă distrugerea sfintelor icoane. Dacă am avea minimum din această cre­din­ţ­ă a sfinţilor, am putea cu siguranţă schimba soarta acestei ţări… Am tăcut prea mult, ne-am făcut prea mult că nu vedem sau nu auzim… Dintr-o societate bolnavă n-ai cum scoate sfinţi peste noapte. Trebuie jertfire de sine“.

„Ne-am născut din negura vremii odată cu stejarii şi cu brazii!“

Parintele Justin Parvu Manastirea Petru VodaÎn cazul părintelui Justin, identificarea sa cu neamul şi ţara în care s-a născut a fost atât de profundă, încât atunci când a plecat în Muntele Athos, deşi impresionat de ce descoperise acolo, după fiecare slujbă, ieşea afară din biserică şi, uitându-se spre Răsărit, zicea cu ini­ma arsă de dor: „Simt că mă aşteaptă ţara mea“. Orice neam are un patrimoniu fizic sau biologic, un patrimoniu material şi unul spiritual, mărturisea părintele. Toate acestea trei îşi au importanţa lor şi pe toate un neam trebuie să şi le apere. Cea mai mare însemnătate o are patrimoniul spiritual pentru că numai el poartă pecetea eternităţii, numai el străbate veacurile… Toate popoarele din jurul nostru au venit de undeva şi s-au aşezat pe pământul unde trăiesc, istoria ne dă date precise despre venirea bulgarilor, turcilor, maghiarilor, slavilor. Un singur neam nu a venit de nicăieri. Acela suntem noi. Ne-am născut din negura vremii pe acest pământ odată cu stejarii şi cu brazii! De ei suntem legaţi nu numai prin pâinea şi existenţa pe care ne-o dă pământul muncindu-l din greu, dar şi prin toate oasele moşilor şi strămoşilor care dorm în ţărâna lui! Toţi părinţii noştri aici sunt. Toate amintirile noastre, întreaga noastră istorie, în acest pământ stau îngropate, istorie pe care cu siguranţă absolută o vom vedea la Dreapta judecată aşa cum a fost, nu cum este falsificată.

Părintele Justin, în smerenia sa, gândea că, deşi nu a împlinit nimic din cele ale călugăriei, va găsi totuşi Dumnezeu vreun prilej de mântuire şi pentru dânsul.

Toţi vom fi ju­de­caţi după faptele noastre, bune sau rele. Moartea nu anu­lează şi nici mă­car nu simplifică lucrurile şi fap­tele, vorbele sau gândurile noastre de aici, de pe pământ, ci le complică, implicân­du-le în veşnicie. Acolo, la dreapta judecată nu mai este în­drep­tare, faptele tale vor arăta cine ai fost tu pe pământ. Ele ne sunt judecătorii, indiferent că ai fost ie­rarh, preşe­dinte al ţării, parlamentar, preot, călugăr, mirean, poliţist, portar sau altceva…

Acum părintele a lăsat grijile şi neputinţele vie­ţii pă­mânteşti, îndreptându-se către limanul cel lin unde nu este durere, în­tristare, nici suspin.

(Sursă: Ie­ro­mo­nahul Teognost, Părintele Iustin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. I şi II, Editura Credinţa Strămoşească, 2009)

***

Predica IPS Teofan – 100 de ani de la nașterea Părintelui Justin Pârvu

Doxologia: Slujbă de pomenire pentru părintele Iustin Pârvu, la „împlinirea unui centenar de la nașterea sa pământească”

Vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Iustin Pârvu a fost astăzi pomenit la împlinirea a 100 de ani de la nașterea sa (10 februarie 1919). La Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț a fost oficiată slujba Parastasului pentru marele duhovnic, la care au participat câteva mii de credincioși din întreaga țară. Slujba de pomenire, precum și Sfânta Liturghie care a precedat-o, au fost oficiate de Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Tot în această după-amiază, în localitatea Petru Vodă, a fost sfințită o troiță înălțată pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari.

Mulțime de credincioși au fost prezenți duminică, 10 februarie 2019 la Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț. În această zi, s-a împlinit 100 de ani de la naşterea marelui duhovnic român, arhimandritul Iustin Pârvu. Părintele a fost unul dintre cei mai remarcabili pătimitori ai închisorilor din perioada comunistă, suferind 17 ani de temniță. Sfânta Liturghie a fost oficiată de către Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi. Au slujit alături de Mitropolitul Moldovei și Bucovinei numeroși preoți de mir, precum și stareți de la mănăstirile din zona Moldovei.

După citirea Evangheliei, Înaltpreasfinţia Sa a adresat un bogat cuvânt de învăţătură, în care a conturat chipul părintelui Iustin Pârvu, un chip al creștinului desăvârșit: „Oare a fost ceva mai de preț pentru părintele Iustin decât apartenența sa la Biserica lui Hristos? A fost ceva mai scump și un cer pentru care să lupte cu mai multă ardoare decât propovăduirea învățăturii Bisericii, conștiința că el aparține acesteia, că este mădular al ei, că este ramură binecuvântată altoită pe trupul Bisericii lui Hristos? Dacă apartenența părintelui Iustin la Biserica lui Hristos este prima sa convingere în legătură țelul vieții acesteia pe pământ întru dobândirea Împărăției Cerurilor, apartenența sa la poporul lui Dumnezeu și la România este de asemenea o constantă permanentă, de o valoare foarte adâncă și cuprinzătoare. Părintele Iustin a afirmat de nenumărate ori că aceste popor român, în ciuda multor slăbiciuni și păcate, este poporul lui Dumnezeu, este grădina Maicii Domnului și în interiorul acestui popor el își găsește apartenența, identitatea și, cum o numește el, «profesiunea de român»”.

A urmat slujba de pomenire, desfășurată în biserică dar și la mormântul părintelui Iustin. În cadrul slujbei de pomenire, Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a dat citire mesajului transmis de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la trecerea în veșnicie a arhimandritului Iustin Pârvu, mesaj din care vă prezentăm un fragment: „Comemorarea Părintelui Justin, la împlinirea unui centenar de la nașterea sa pământească, este o datorie și o binecuvântare în același timp. Datoria este să ne amintim de înaintașii noştri, cum spune Sfântul Apostol Pavel: Aduceţi-«vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa» (Evrei 13, 7). Iar binecuvântarea vine din întâlnirea cu cel pomenit în și prin rugăciune, dar şi prin evocările care se fac cu acest prilej, spre a întări și încuraja pe cei care au nevoie de sfat şi povăţuire duhovnicească. Aşadar, ne amintim în acest moment de Părintele Arhimandrit Justin Pârvu ca de un adevărat luptător pentru credință, pentru dreptate, dar și un adevărat monah, a cărui preocupare principală a fost rugăciunea, la care s-au adăugat lucrul mâinilor, postul și ascultarea duhovnicească. Felicităm pe organizatorii acestui eveniment duhovnicesc, în primul rând pe Părintele Stareţ Hariton Negrea, care astăzi aniversează 20 de ani de la primirea hirotoniei întru ieromonah, pe toţi vieţuitorii din obştea Mănăstirii Petru Vodă, precum şi pe toţi credincioşii pelerini care vin cu evlavie la această mănăstire, ctitorie a Părintelui Justin Pârvu! Cu sentimente de preţuire şi recunoştinţă pentru lucrarea rodnică şi îndelungată a Părintelui Justin Pârvu în ogorul Bisericii, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să aşeze sufletul său împreună sfinţii, iar obştii monahale şi tuturor ucenicilor lui să le dăruiască sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, întru mulţi şi binecuvântaţi ani!”.

Tot în această după-amiază, în localitatea Petru Vodă din județul Neamț a fost sfințită o troiță înălțată pentru comemorarea a 100 de ani de la sacrificiul celor ce s-au jertfit în aceste locuri pentru înfăptuirea României Mari. Slujba a fost oficiată de IPS Părinte Teofan Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care la final le-a vorbit celor prezenți despre semnificația și importanța Sfintei Cruci.

***

Iosif Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă în 10 februarie 1919. În 1936 a fost acceptat la Mănăstirea Durău iar patru ani mai târziu a devenit călugăr primind numele Iustin.

Ulterior, a fost hirotonit și a mers pe front, în al Doilea Război Mondial ca să aline suferințele sufletești ale soldaților. A luptat cu îndârjire împotriva regimului comunist și a fost întemnițat pe motive politice între 1948 și 1964.

În conștiința credincioșilor ortodocși e cunoscut drept „Sfântul Moldovei” pentru învățăturile sale.

La Mănăstirea Petru Vodă, sute de credincioși au asistat la slujbă și s-au rugat pentru sufletul marelui duhovnic.

Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu a trecut la cele veșnice pe 16 iunie 2013, la vârsta de 94 de ani, și a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă. Mormântul său e vizitat anual de mii de pelerini.

“In chilia lui, ingropat in popor”. 95 de ani de la NASTEREA CUVIOSULUI PARINTELUI NOSTRU IUSTIN PARVU: ”Hristos nu va fi invins niciodata!”

LA POMENIREA ADORMIRII FERICITULUI PARINTE IUSTIN PARVU (16 iunie). ”Erou al demnitatii nationale, aparator al dreptei credinte, model al iubirii evanghelice”

PARINTELE IUSTIN PARVU – fotografii de la 29 ani si detalii inedite din DOSARELE SECURITATII

PARINTELE IUSTIN PARVU – Interviu inedit din 1991 despre CUMPLITELE PATIMIRI DIN INCHISORILE COMUNISTE, despre metodele satanice de anchetare, reeducare, delatiune si dezbinare si CUM LUCREAZA PROVOCATORII ODIOSI

PARINTELE IUSTIN (video) despre U.E. si DISTRUGEREA ROMÂNIEI, “biserica” antihristica, NOILE METODE DE PRIGOANA SI MUCENICIE, apostolatul si (de)formarea preotilor

PARINTELE IUSTIN, in primul sau interviu, din 1991, luat de Maica Nina din Alaska: “Vedeti voi, noi am tacut prea mult, ne-am facut prea mult ca nu vedem sau nu auzim. Noi inca dormim”. VIATA IN INCHISORILE COMUNISTE

Restituiri: INTERVIU INEDIT, DIN 1993 CU PARINTELE IUSTIN PARVU: “Sa te apropii de om, sa traiesti impreună cu el la nevoile, la necazurile lui. DRAGOSTEA dintre noi i-a inspaimantat pe securisti! Nu ne putem mantui de unii singuri…”

PARINTELE IUSTIN PARVU (†16 iunie 2013) – CUVINTE PENTRU VREMURI DE INCERCARE A BISERICII: “Acum, in momentele grele pe care le traim, cu ispite puternice, harul lui Dumnezeu va creste. DACA NE VOM RUGA! Daca vom pastra unitatea in Biserica, daca nu ne va imprastia aceasta ispita, noi vom rezista. Adevarul crestin nu se impune cu forta. Adevarul crestin vorbeste prin sine”

PARINTELE IUSTIN – “Cuvant cu putere multa” despre PERVERTIREA ROMANILOR: “Omul nostru se lasa mintit, cauta senzationalul, daca un lucru nu i se prezinta ca iesit din comun, umflat, mincinos, nici nu-l ia in seama” (VIDEO)

“E o vreme de pustiire a neamului!” – VECHI CUVINTE ALE PARINTELUI IUSTIN MAI ACTUALE CA ORICAND/ Parintele Iustin – sfaturi catre maicile de la Diaconesti, in 2003 (VIDEO): “Nu trebuie sa ne temem! Cand va veni tavalugul de distrugere a crestinatatii, se va intra in matca, nu scapa nicio manastire!”

PARINTELE IUSTIN NE-A PREVENIT: “Vor veni vremuri si mai grele. Va fi mai mult o prigoana psihologica si nu va veti putea ascunde… Daca nu ne vom aseza genunchii la pocainta, dragii mei, nu vom reusi nimic!“

PARINTELE IUSTIN DESPRE MOARTE, JERTFA, PARINTI, TINERETE: “Vreti sa aveti oameni de incredere? Intai, NOI sa ne schimbam!” “Nu moartea e groaznica, groaznic e cand din ea nu intelege nimic cel care ramane in viata” (VIDEO)

STROPI DE LUMINA DIN INVATATURILE PARINTELUI IUSTIN PARVU: “Noi suntem din ce in ce mai potrivnici unul celuilalt si EGOISMUL acesta in care traim e CADEREA noastra… Omul trebuie sa fie JUMATATE DRAGOSTE SI JUMATATE LUPTA si JERTFA pentru a pastra dragostea neatinsa de rau”

PARINTELE JUSTIN – ganduri in ziua despartirii pamantesti. “Omul trebuie iubit. Dar ca sa-l iubesti, trebui sa-l intelegi”. CATI IL VOR SI URMA PE ACEASTA CALE?

16 iunie – MARTURIE DESPRE PARINTELE IUSTIN, de la un tovaras de patimire in INCHISORILE COMUNISTE: “Să ai grijă să nu te pierzi în tumultul de blăstămății și ticăloșii de afară”

La plecarea Parintelui Iustin, duhovnicul sfintit prin patimire si jertfa tacuta. MARTURII CALDE DESPRE O FLACARA CARE A ARS PANA LA CAPAT DIN IUBIRE NEINTELES DE MARE PENTRU OAMENI

PARINTELE IUSTIN – 40 de zile de la adormire. MARTURII CALDE DE PARINTI-UCENICI (Ieromonahii Iustin Petre, Augustin si Amfilohie): Puterea duhovniceasca zdrobitoare a tacerii rugatoare si a compasiunii jertfitoare

PARINTELE IUSTIN – 40 de zile de la adormire. MARTURII CALDE DE PARINTI-UCENICI (Ieromonahii Iustin Petre, Augustin si Amfilohie): Puterea duhovniceasca zdrobitoare a tacerii rugatoare si a compasiunii jertfitoare

PARINTELE IUSTIN – o prezenta vie, o legatura neintrerupta: “OGLINDA NOASTRA CEA MAI CURATA”

RECOMANDARE VIDEO: Pr. Ioan Roncea si Ioan Enache (“Credinta ortodoxa”) – CUM A FOST PARINTELE IUSTIN SI CARE ESTE MOSTENIREA SA DUHOVNICEASCA? “Niciodata nu o sa dispara duhovnicii buni”

PARINTELE IUSTIN – Dar din… darurile duhovnicesti ale Parintelui: “Noi, daca nu traim in Duhul, nu avem cum sa ne vedem pacatele, nici sa iubim…”

PARINTELE IUSTIN PARVU – 93 DE ANI! “Document”– Interviul lui Sorin Dumitrescu din 1997 (video)

“Vai, ce de ingeri aici!” REPORTAJ INEDIT CU PARINTELE IUSTIN PARVU de la Petru-Voda (video)

“Familia ortodoxa”: PARINTELE IUSTIN SI-A FACUT DATORIA, ACUM VA VENI RANDUL NOSTRU SA FIM INCERCATI! Semnul prigoanei noastre si chemarea la maturizare duhovniceasca


Categorii

IPS Teofan, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Iustin Parvu, Reeducarea ieri, azi si maine, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la “CENTENARUL NASTERII PARINTELUI IUSTIN PARVU, staretul mult-patimitor si marturisitor de la Petru-Voda (video). ARESTAREA, CONDAMNAREA, VIATA IN INCHISOARE si INVATAMINTELE UNUI “BANDIT” SFANT. “A trai ca ortodox e o jertfire de sine de o viata intreaga – zi de zi, ceas de ceas, minut de minut”. NICI O ORA DE SUFERINTA NU A FOST ZADARNICA!”

  1. Pingback: Centenarul nașterii părintelui Justin Pârvu | albastru de… mai departe (2)
  2. “Suntem res­ponsabili, zicea părintele, pentru moştenirea duhovnicească pe care o lăsăm generaţiei viitoare. Fiecare în parte are un rost temeinic în acest organism care este trupul Bisericii, iar prin nepăsarea ta strici nu numai sufletul tău, ci şi duhul ortodox în genere pe care-l vor moşteni cei de după tine“.

    Bunul Dumnezeu să-l odihnească cu drepții !!! S-avem parte de binecuvântarea și de rugăciunile lui !!!
    Da, da, da suntem responsabili nu doar pentru sufletul nostru, pentru mântuirea noastră, ci și pentru cel al urmașilor noștri și pentru mântuirea lor. Cât de mult ne iubește Bunul Dumnezeu și cât de puțin conștientizăm noi acest lucru… Este adevărat, războiul dușmanilor Bisericii, al Cărei Cap este Însuși Domnul Iisus Hristos, este foarte perfid, foarte versatil, foarte pervers, dar Bunul Dumnezeu ne-a pus la dispoziție toate cele de folos pe Calea mântuirii, numai să ne dorim sincer izbăvirea, din toată inima să-L rugăm pe Domnul să aibă milă de noi toți și să ne întărească în neputințele noastre, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfântului Mare Mucenic Haralambie, ale tuturor Sfinților și ale Preacuviosului Părintelui nostru Iustin Pârvu, vrednicul de pomenire părintele !!! Amin și Doamne ajută tuturor !!!

  3. Erată : în loc de “vrednicul de pomenire părintele” se va citi “vrednicul de pomenire”.

  4. “Am îngrijit chiar pe generalul care fusese preşedintele curţii militare care a pronunţat condamnarea mea. Mi-a fost dat ca să-i închid ochii. După ce îi servise pe stăpâni, fusese azvârlit şi el în temniţă.”

    “…fie din convingere sinceră, fie din oportunism, a început să facă apologia comunismului şi să se repeadă la cei ce nu s-au lăsat prinşi în această capcană. În felul acesta, între noi şi-a făcut loc suspiciunea, adversitatea, delaţiunea. Şi ce este trist în această poveste e faptul că cei convertiţi la comunism nu au avut o soartă mai bună decât noi cei rămaşi în datele noastre fundamentale.”

  5. @Lucian-Octavian Anghel
    Oportunisti precum acel general au fost multi. Lenin le spunea “idioti utili”. Acestia dovedesc o credinta nestramutata in dogmele stapanilor lor si sunt multi si intre politicienii de azi. Ce nu au inteles este faptul ca sunt aruncati la gunoi in momentul cand stapanii isi anihileaza opozantii si castiga toata puterea.

  6. S-ar schimba in bine multi copii daca mamele lor ar proceda ca mama parintelui Iustin Parvu!

    Părintele Iustin Pârvu: “teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă.”

    „Multe năzdrăvănii am mai făcut, că şi Creangă s-ar minuna de istorisirile mele. Când făceam năzdrăvănii, teama mea cea mare era să nu plătească mama liturghii – asta era o mare dramă. Şi mă temeam, toată noaptea nu dormeam, mi-era frică şi trebuia să-i spun mamei neapărat ce trăsnaie am făcut eu în ziua aceea, că, dacă nu, auzeam că s-a dus la Durău sau la Secu, la mănăstire, şi plăteşte slujbe pentru răufăcători, care au căzut din pod, care au dat foc la cânepă…”, îşi amintea Iustin Pârvu.
    https://adevarul.ro/locale/piatra-neamt/trasnaile-copilarie-parintelui-iustin-parvu-nici-ion-creanga-n-a-dus-viata-asa-teribila-dus-o-eu-1_5c8e6057445219c57e599259/index.html

  7. Pingback: 14 MAI - ZIUA DE CINSTIRE A MARTIRILOR ANTICOMUNIȘTI. Mesajul fulminant al lui Victor Alistar, membru CSM: "Atunci eram sub ocupație militară, iar ACUM SUB OCUPAȚIE IDEOLOGICĂ. Aducerea aminte fără luare aminte este FARISEISM!"/ PS MACARI
  8. Pingback: "Cine doarme, măi? De ce mințiți oamenii? Lăsați-i, măi, să vină!"/ MĂRTURIA DOAMNEI CAMELIA SMICALĂ despre PREZENȚA VIE, MINUNATĂ ȘI ÎNCURAJATOARE A PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU (101 ani de la naștere) - Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: PS IGNATIE, la pomenirea de 7 ani a PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU: “Părintele Iustin a fost cel care a avut grija lui Hristos pentru om. Să ne asumăm duhul părintelui Iustin!… NU PUTEM VORBI DE BISERICĂ FĂRĂ EUHARISTIE! Dacă Biserica nu ar
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate