“Bine ai venit, draga tatii!” – PARINTELE PAISIE, OLARUL CEL SMERIT CU INIMA DE MAMA, in amintirea calda a unei apropiate fiice duhovnicesti, monahie careia i-a pansat suferintele si pe care a invatat-o slujirea intru indelunga-rabdare

19-10-2015 Sublinieri

cuv_paisie_olaru

Vedeti si:

pr_paisie_olaru_05

PĂRINTELE PAISIE CU INIMA DE MAMĂ

Mă apropii de uşa inimii dvs şi vă rog să o deschideţi, aşa cum un minunat bătrân, Părintele Paisie, o deschidea şi-ţi spunea: Bine ai venit, dragul tatii!”. Eram şi sunt cea din urmă a turmei sale, mica şi umila sa fiică, o pulbere de pământ ce se va stinge la o vreme.

Nu se poate să vorbeşti despre Părintele Paisie tară să vorbeşti despre inima de mamă a Părintelui, pe care o căutam încă din copilărie.

Crescută fără tată, într-o casă sărăcăcioasă, cu un pat din scânduri, cu lut pe jos, luminată de o lampă cu gaz, lipsită de iubirea părintească, aveam să îndur mai târziu bătăile nemiloase ale unui tată vitreg, până într-o zi când mâna lui Dumnezeu avea să mă ia de acasă şi să mă pregătească cu meticulozitate pentru ascultarea care mă aştepta la capătul drumului. Aveam să am prietenă numai tristeţea şi lacrima care se rostogoleşte pe obraz încă din copilărie, când, cu nasul lipit de geamul căsuţei, aşteptam să se întoarcă mama, şi până astăzi, când adeseori privirea-mi se pierde prin fereastra unei trapeze de mănăstire. Căutam şi aşteptam acea iubire curată şi statornică.

Pe măsură ce creşteam, în mintea şi în inima mea creştea şi dorinţa de a avea pe cineva pe care să-l iubesc mult, pentru care să fac ceva bun şi de la care să aud un cuvânt de mulţumire pentru tot ce dăruiam din mine.

Suspinele copilăriei sunt auzite de Dumnezeu la vreme bine rânduită. După şapte ani de calvar, de lucru într-un restaurant, unde mă iubeau hoţi, cuţitari, ţigani, bărbaţi tineri sau bătrâni fără căpătâi, eu fiind pentru ei fata cea cuminte, din cauza unei miopii progresive, am ajuns să învăţ să fac o injecţie, să pun un pansament, să mă familiarizez cu câteva noţiuni de medicină. Avea să fie aceasta o pregătire subtilă pentru ceea ce aveam să fac eu în viitor, în bolniţa durerii de la Agapia. Nu aveam altă alinare decât biserica. Plângeam şi aşteptam ziua cea mare în care aveam să-l întâlnesc pe acel cineva pe care-l căutam de atâta vreme. Il aşteptam pe acest Părinte Paisie cu inima de mamă, de la care aveam să aud şi eu: Bine ai venit, draga tatii!”

dru-10601La şcoală aveam un desen preferat: o căsuţă cu cerdac, între munţi, din care fumul se ridica spre cer, înconjurată de flori şi brazi şi de unde soarele era nelipsit. Aceasta era căsuţa din munte unde Părintele Paisie avea să mă crească şi să-mi dea hrana dulce de care aveam atâta nevoie. Deşi născută în istoricul Iaşi, nu ştiam decât din fotografii cum arată un tren. Nici vorbă să ştiu cum arată o mănăstire… Cu puţin umor, voi spune că Dumnezeu m-a luat de moţ şi m-a azvârlit în inima munţilor, în peisajul meu preferat. La Mitropolia din Iaşi aveam să aud într-o zi câteva bătrâne rostind numele Părintelui Paisie, pe care-l auzeam pentru prima dată. Ce lin şi dulce mi s-a părut acest nume şi câtă pace pătrundea în vinele sufletului meu! Bucuria şi nerăbdarea de a ajunge cât mai repede la Părintele Paisie sporeau.

La 5 august 1972 aveam să păşesc cu dreptul spre Sihăstria şi să nu mă mai despart mult timp de muntele creionat, de căsuţa de sub stânci, de freamătul brazilor, de cântecul izvoarelor, de veselia păsărelelor, de liniştea nopţii în pustia dulcei Sihla, de neuitatul meu Părinte Paisie, care mi-a dat în dar o inimă de mamă.

După Părintele Paisie, inima pe care o avem are trei părţi: una care aparţine lui Dumnezeu; alta, cea de mamă, care aparţine aproapelui, şi cea de-a treia, inima judecător, care din timp în timp ne scutură şi ne întreabă ce am făcut cu celelalte două inimioare.

Pe cea de-a doua avea să mi-o cultive Părintele Paisie, atâta timp cât m-am bucurat să stau în preajma lui la Sihla, şi să mă pregătească pentru greaua ascultare pe care avea să mi-o lase testament.

Ceea ce am văzut la Părintele Paisie doresc să afle toţi acei care vor trece prin dulcea Sihlă. A fost minunat! Un bătrân părinte, smerit cu inima, cu cuvântul şi cu fapta, dar tânăr în iubire pentru iubitorii de Dumnezeu, pe care prin credinţa sa, prin dragostea sa, prin nădejdea sa îi chema în acel colţişor de rai. Nici măcar la rai nu se lăcomea Părintele Paisie. Nu-şi dorea decât un mic colţişor, ca să rămână şi celorlalţi loc. Era fericit Părintele, pentru că era iubit de copiii săi de toată mâna – aşa cum îi plăcea să spună:

Am copii de toată mâna!”

pr_paisie_olaru_04Plângea şi se bucura cu fiecare, cânta, tărăşenii povestea, rugăciuni pe de rost le dăruia, nevoinţa personală o tăinuia, de harnic nimeni nu-l întrecea. Te minunai urmărindu-l.

Îmi spunea adeseori:

Pe unde vei merge, o urmă de bine să laşi în fiecare zi”.

Câtă vreme i-am stat în preajmă, mă urmărea cu discreţie, nimic nu-i scăpa. Mă urmărea cum vorbesc, cum mă îmbrac – îi plăcea buna cuviinţă –, mă atenţiona să nu cad în extreme şi-mi spunea:

„Să păstrăm şi să iubim calea de mijloc, cea împărătească”.

Ofta din adânc şi se amăra când cei pe care-i iubea nu mai veneau să-l vadă, găsindu-şi sieşi vină. Dar când îi revedea pe cei doriţi, bucuria lui nu avea margini.

Iubea cu nesaţ cerul sfânt, pădurea cu şoapta ei de chemare spre rugă. Îl numeam „regele pădurii”; acolo nu mai era rege leul cel mândru, ci era schivnicul iubirii, Părintele Paisie, Olarul cel smerit.

In pregătirea pentru Sfânta Spovedanie şi Împărtăşanie era cumpătat în sfat. Spunea că trebuie să te înnoieşti în hăinuţă de suflet ca să-L primeşti pe Dumnezeu. Ii plăcea ca de fiecare dată să vii cu ceva nou din tot ce făceai. Oleacă de postişor şi ceva bunătăţi în trăistuţă, cu care-i miluia apoi pe cei săraci. Era bun chivernisitor în milostenie. Impărţea tot ce primea şi nu neglija pe nimeni. Avea în gând pe toţi acei care trebuiau să vină să ia darul. Mă străduiam să-l bucur cu ceea ce făceam şi nu mă răsplătea cu multă vorbă, ci tăcând; mă cuprindea cu mâinile amândouă de cap şi mă strângea cât să pătrundă tainic ruga sa, bucuria sa.

Ori de câte ori am avut prilejul să fim împreună, tatăl cu copilul, îmi dădea de fiecare dată în grijă:

Să fii în pace; ajunge zilei răutatea ei!”

Prevedea cu câte mă voi confrunta mai târziu, când voi fi înrolată în viaţa de mănăstire, şi de aceea îmi reamintea:

„Să fii în pace”.

Nu este deloc uşor să împlineşti puternica îmbrăţişare a păcii. Iubesc mult acest „Să fii în pace!”. Lupt acum cu toate forţele mele să nu-l pierd, să nu mă biruiască răutatea zilei, şi mă mângâi cu îndemn de curaj voinicesc. Dacă iubesc pe Dumnezeu dăruind din inimă celui de lângă mine, voi fi în pacea cea sfântă.

Prevăzător, Părintele Paisie spunea adeseori:

„Să nu crezi tot ce auzi, să nu spui tot ce ştii, să nu faci tot ce poţi, să nu dai tot ce ai”.

Ca foarte bun cunoscător al vieţii de mănăstire, îmi spunea lucruri pe care aveam să le trăiesc eu însămi:

În mănăstire se întâlnesc necunoscându-se, trăiesc neiubindu-se şi mor neplângându-se”.

Mă învăţa nespus de greaua lecţie a iubirii celui care nu te iubeşte prin îndelunga răbdare. Imi spunea, pentru greaua ascultare pe care avea să mi-o lase testament:

“Să faci câte puţin din toate!”

Şi a avut dreptate. Aici, în bolniţa durerii, trebuie să fii puţin doctor, puţin lucrător, puţin citeţ, puţin cântăreţ, puţin spălător, puţin pedagog şi chiar puţin jandarm. Nu poţi să nu dai tot. Când iubeşti, uiţi măsura. Intr-un loc unde doare mult dăruieşti, guşti dulcele şi amarul grelei misiuni de a mântui omul de lângă tine, cu trupul şi cu sufletul, aici, în bolniţă de mănăstire.

Ascultarea pe care mi-a dat-o Părintele Paisie sună astfel:

Să faci ascultare până la ultima răsuflare şi să le îngrijeşti până la ultima răsuflare. Amin”.

Testament, nu glumă!

Nu după mult timp, i-am spus: „E aşa de greu cu bătrânele…”. Cum să nu mă creadă părintele?! Dar cu abilitatea sa de duhovnic puţin autoritar, mi-a spus: „Ei, dacă-i aşa…” N-a apucat să termine fraza, pentru că m-am hotărât să merg înainte, luând în piept greul – să îngrijesc măicuţele bătrâne până la ultima răsuflare. Aşa m-a învăţat ascultarea bunul Părinte Paisie, aşa m-a învăţat să mă îndrept spre Uşa milostivirii. Cugetător, spunea:

Ei, cât de greu şi până la Uşă!”

spalarea picioarelorUneori îl spălam pe picioare pe Părintele Paisie. Eram fericită pentru această mare favoare pe care mi-o acorda. Mai erau două-trei persoane, din mănăstire sau din lume, care se bucurau ca şi mine de acest privilegiu. Eu m-am bucurat din plin de aceasta, şi nu întâmplător. Îl spălam până la genunchi cu grijă, cu atenţie. Cu mâinile împlineam spălatul, iar cu gura rosteam Milostivirea Maicii Domnului cu voce tare, să mă audă Părintele. Inţelegeţi cu ce scop se lăsa spălat minunatul Părinte Paisie? Nu pentru că era un răsfăţat – se putea spăla şi singur -, ci ca să-mi dea mie următoarea lecţie: „Ce mi-ai făcut mie să faci şi altora”. Parcă-l aud: „O înviat mămuca!”

Iubea mult albul, simbol al purităţii. Primenit în alb, îşi ascundea puritatea şi ordinea sufletească sub o dulamă ceruită, dar curată.

Odată când îl spălam pe picioare, atent la toate şi prudent, m-a întrebat: „Nu cumva…?” N-a fost nevoie să continue şi i-am răspuns: Eu îl spăl pe Dumnezeu!”. Aveam în imagine spălarea din Joia cea Mare. Imi plăcea să-mi spăl şi eu picioarele în aceeaşi apă, nădăjduind că mă voi vindeca furând din sănătatea cea de suflet a Părintelui. Răsplata cea mai minunată pentru strădaniile mele era să ia crucea de lemn, să o sărute şi apoi să mi-o lipească mie de frunte.

După 27 de ani în preajma sa, Părintele îmi dădea reţetele necesare ca să-mi păstrez echilibrul trupului.

Imi spunea:

Gândurile, cum vin, aşa să plece!“.

Recomanda să se bea seara un ceai cald, să nu se mănânce condimentat şi să nu se bea vin roşu, ca să nu se răscolească simţurile. Nu recomanda niciodată post negru, ca să nu se păgubească mai mult cel ce se avânta fanatic. Spunea:

„Decât o dată în zi mult, mai bine să mănânci de nouă ori câte puţin”.

A pregătit mulţi fii duhovniceşti Părintele. Unii au rămas în mănăstire, alţii şi-au întemeiat familii. Le iubeaparintele-paisie la fel de mult Părintele pe amândouă – atât familia cât şi mănăstirea. Nu impunea nimănui nimic. Le spunea tuturor aşa cum mi-a spus şi mie: “Ajungi într-o pădure şi întâlneşti două drumuri; pe care-l alegi ca să ajungi unde doreşti?“. Ca să alegi drumul cel bun ai nevoie de un Părinte Paisie cu inimă de mamă, bun cunoscător al psihologiei tânărului, al frământărilor prin care trece acesta în adolescenţă.

Insuşi Părintele Paisie a îngrijit la o vreme bolnavi. Plâng după el, şi lacrima care mi se rostogoleşte pe obraz îmi este prietenă. Pe ea o am. Nu vei avea pe nimeni” – îmi spunea la început Părintele. Târziu, aveam să înţeleg acest adevăr.

In holul căminului îl am, într-un tablou, pe Părintele Paisie. Mă opresc şi suspin, mă întorc iar singură şi măstrăduiesc să împlinesc testamentul greu dar drag pe care mi l-a lăsat, nădăjduind că într-o zi îl voi regăsi în acel colţişor de rai pe care-l dorea tuturor acelor care l-au cercetat.

Am avut marea bucurie de a-l vedea cu trei zile înainte de a pleca dintre noi. Era slăbit; l-am ajutat să se ridice şi mi-a dat ultimele îndemnuri cu glas duios:

„Să faci cu dragoste ascultare, să te mărturiseşti şi să te împărtăşeşti cu bătrânele… şi să ne vedem la uşa raiului”.

De când a plecat, cel puţin o dată pe an ajung la mormântul lui din cimitirul Sihăstriei, să-l rog să mă ajute să duc crucea grea a ascultării.

Acest părinte avea pe buzele sale totdeauna raiul.

(din: Parintele Paisie de la Sihla, Editura Bizantina, 2010)

cimitir-manastirea_sihastria_foto-crina_zamfirescu

Legaturi:


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Paisie Olaru, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la ““Bine ai venit, draga tatii!” – PARINTELE PAISIE, OLARUL CEL SMERIT CU INIMA DE MAMA, in amintirea calda a unei apropiate fiice duhovnicesti, monahie careia i-a pansat suferintele si pe care a invatat-o slujirea intru indelunga-rabdare

  1. Pingback: CUVIOSUL PAISIE ROMÂNUL, VAZATORUL CU DUHUL SI TAMADUITORUL DE LA SIHLA. Marturii miscatoare despre “maretia unor privelisti sfinte” | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Ascultă ce-ţi spune tătucuţa…” – DIN SCRISORILE PĂRINTELUI PAISIE OLARU, smeritul sfant si marele duhovnic de la Sihla | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate