IESIREA DIN INTRISTARE PRIN RUGACIUNE si CONVERTIREA DURERII IN BUCURIE DARUITA: “Sa nu pierdem atatea prilejuri neprevazute care apar in viata noastra, inchizandu-ne in melancolie”/ OMUL LIBER si OMUL INTERESAT

16-10-2015 ~~Sublinieri~~

Vedeti si: IUBIREA CARE INVESNICESTE si IUBIREA SENTIMENTALA, “CU TERMEN DE EXPIRARE”. Exclusivism vs. universalitate. Incotro sa ne directionam dragostea?

Cele doua rani ale inimii

Ne este lene sa iesim din intristarea noastra. Desi toti avem o bomboana dulce in buzunar, ramanem cu amaraciunea noastra. Mergi pe drum si te roade supararea. Deodata iti aduci aminte: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. O bucurie adanca te cuprinde. A fost atat de usoara iesirea din intristare…

Uitarea ne vatama atat de mult! Truda creatoare ne alunga intristarea din inima. Suntem raniti de sagetile intristarii, iar inima Sfintilor este ranita de iubirea lui Hristos. Cei ce traiesc in confort sunt raniti de suparari. Dimpotriva, cei ce traiesc in nevointele jertfei sunt raniti de dorinta de a-L iubi pe Hristos.

22-03-2007

Dorirea celor dumnezeiesti

Daca ne intoarcem energia spre Dumnezeu, indepartand-o de diferitele dorinte si tulburari pe care le traim zilnic, vom dobandi lesne dorirea celor dumnezeiesti. Rugandu-ne cu ravna la Dumnezeu, simtim prezenta Lui, care vine sa domoleasca si dorintele pamantesti. Intamplarile extreme din viata noastra, cele care ne scot din hotarele noastre, care ne aduc inaintea unor riscuri abisale, care ne fac sa vedem limpede haosul sau moartea in fata noastra, sunt ocazii unice de participare la harul dumnezeiesc. Atunci rugaciunea devine arzatoare. Cand „cuiburile” pamantesti se destrama, n-ai alta solutie decat sa strigi la Dumnezeu.

Nici un om „confortabil” nu-L poate cunoaste pe Dumnezeu. Parintii purtatori de Dumnezeu, prin nevointele lor extreme, din iubire puternica de Dumnezeu, au atins „hotarele” Lui necuprinse. Parintele Porfirie voia sa-si riste viata, dar si pe cea a monahilor sai, crezand ca prin acest risc trezvia creste si se adanceste cautarea lui Dumnezeu.

Sa nu pierdem atatea prilejuri neprevazute care apar in viata noastra, inchizandu-ne in tristete si melancolie. Maica Domnului n-a inabusit marea durere pe care a trait-o langa Cruce, ci a preschimbat-o in rugaciune fierbinte si puternica pentru toti cei aflati in suferinte. A devenit cea mai mare tamaduitoare si mijlocitoare a oamenilor.

Prin incercari voluntare sau involuntare, Sfintii au ajuns la extreme pentru Dumnezeu si acolo L-au intalnit. Noi toti putem sa-L intalnim pe Dumnezeu in situatii extreme nedorite. Odata, Sfantul Siluan l-a sfatuit pe un tanar sa se roage, iar tanarul i-a raspuns:

„Am invatat sa ma rog in razboi, parinte. Gloantele imi treceau pe la urechi si eu, aflandu-ma sub teroare, ma rugam si nu ma atingeau”.

Atunci Sfantul a spus:

„intreaga stare a tanarului, in ceasul cand imi vorbea, arata ca este afundat in rugaciune”.

Sa lasam minciunile, fratilor. Atunci cand ne dorim patul cel frumos, somnul cel dulce, mancarea cea gustoasa, intalnirile cu prietenii, terminarea predicii, dobandirea bunatatilor materiale, nu vom simti iubirea dumnezeiasca, pe Hristos. Ar fi o lucrare binecuvantata, ca in ceasul cand ne indreptam cu nerabdare spre patul nostru, sa avem si un cuget dumnezeiesc: „Dumnezeul meu, Te doresc si pe Tine la fel in viata mea?“. Acest cuget smerit este ceva din putinul nostru, punctul pe care Dumnezeu sa se bazeze pentru a ne binecuvanta.

30-07-2007

Omul liber

Adevarul il poate vedea si rosti numai omul liber. Omul liber este cel desprins de lume. Cel care nu este legat de o parte a lumii, ci care poate imbratisa lumea intreaga.

Omul liber nu este tarat de sentimentele lui, de simpatii si antipatii, de interes. Pe toti ii vede cu aceeasi dispozitie. Dispozitia iubirii intru Hristos. Strainii sunt ai nostri si ai nostri sunt straini. In felul acesta vine echilibrul. Cel ce-L iubeste pe Hristos se indurereaza pentru toti si le da tuturor bucurie spre mangaiere. Dimpotriva, cel ce iubeste sentimental, cauta de la altii bucurie, placere, si ofera reprosurile si nemultumirile lui.

Omul sfant aduna durerea oamenilor si da bucuria. Cel „salbatic”, adica omul lumesc, aduna bucuria si da durerea. Adevarul se pastreaza mereu. Minciuna are termen de expirare. La fel se intampla si cu omul interesat, care iubeste si promoveaza grupul lui apropiat, in contradictie cu omul sobornicesc, care iubeste si ajuta dezinteresat intreaga lume.

21-10-2008

(din: Arhimandrit Arsenie Kotsopoulos, Lucrari minunate ale harului – eroi contemporani ai duhului, Editura Egumenita, 2013)

Din aceeasi carte:

***

CUM SA NE CONVERTIM TRAIRILE PSIHOLOGICE in simtiri duhovnicesti?

Eram în Cipru şi prietenii mei urmau să vină să mă ia de la mama de-acasă ca să mergem în alt sat, pentru Liturghie. Aranjasem să vină să mă ia la ora şase; Liturghia trebuia să înceapă la şapte şi din Nicosia până în sat era o oră de drum. Eram foarte ocupat în Cipru, pentru că mulţi preoţi mă chemau să vorbesc în parohiile lor, la televiziune, la radio, aşa că eram cu totul obosit şi secătuit. Mă culcasem târziu şi mă sculasem pe la patru, ca să mă pregătesc pentru Liturghie, dar nu mă puteam ruga. Inima mi-era sfâşiată în bucăţi; chiar nu voia să-mi facă ascultare. Mi-am spus: „Nu am energie, nu am putere să mă rog; mă voi duce să-mi spăl rufele”. Aveam câteva tricouri de spălat, pentru că transpir mult noaptea. „Poate că asta mă va înviora puţin şi apoi voi încerca din nou să mă rog”. M-am dus în baie timp de o jumătate de oră şi am terminat de spălat. La patru şi jumătate am ieşit şi am auzit un şuşotit. Uşa era întredeschisă şi am zărit-o pe mama, care nu putea umbla, în pat. Făcea mici închinăciuni în pat şi se ruga, şi la fiecare rugăciune spunea: „Toată lumea şi copiii mei”. Făcea aceasta cu râvnă şi m-am simţit atât de ruşinat, încât inima mi s-a vindecat şi timp de o oră şi jumătate m-am rugat şi eu. M-am pregătit pentru Liturghie şi a fost una dintre cele mai bune Liturghii pe care le-am avut. În dimineaţa aceea, bătrâna mea mamă m-a ruşinat.

Uneori credem că nu avem energie, când de fapt avem o cantitate incredibilă de energie în noi. Secretul este să găsim un gând smerit care să ne ruşineze, care să ne aducă pocăinţă şi să descătuşeze energia duhovnicească din noi. De aceea trebuie să ne îndreptăm pe calea smerită a „pogorârii”, ca să fim mereu în stare „să pescuim” acele gânduri smerite care dezlănţuie energia duhovnicească lăuntrică ce ne va da puterea să facem lucrul lui Dumnezeu.

Este la noi în mănăstire un ieromonah şi într-o zi era foarte obosit de pe urma slujirii sale oamenilor. Era duminică şi era complet epuizat. Mi-a spus: „Noaptea, când sunt atât de sfârşit, mă duc de obicei în chilia mea, mă uit la icoane şi zic: «Noapte bună, vouă, tuturor» şi mă culc. Dar în noaptea aceea i-a fost ruşine să facă aşa; în schimb umbla în sus şi în jos pe coridor, spunând: „Îmi pare rău, Doamne, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. „Îmi pare rău, Doamne, simt obosit, nu mă pot ruga în noaptea asta. Iartă-mă”. Timp de jumătate de oră a umblat în sus şi în jos pe coridor spunând aceste cuvinte şi, în felul acela, Dumnezeu i-a dat putinţa să-şi facă pravila.