“Iisuse, ramai bucuria mea! – Lidia Staniloae despre INMULTIREA TALANTILOR si marele pianist DINU LIPATTI. Dincolo de arta, acolo unde este Esentialul vietii…

Pentru Pilda Talantilor (Duminica a 16-a dupa Rusalii) va mai recomandam:

Tu, Bucuria mea

Lidia Stăniloae

Celebrul compozitor englez, Edward Elgar spunea: “Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer, oriunde. Nu avem decât să luăm de acolo cât ne trebuie”. Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşi cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ”. „Era marcat de o aură suprapământeană“, spunea compozitorul Frank Martin, iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.

A murit în 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta-i viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă”, scria cu marc veneraţie Cari Burckhardt, eseist şi istoric elveţian. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.

Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu sunt opinii de specialitate, docte, reci, obiective, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră? Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? O transpunere a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm, ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu pierdut cu indiferenţa şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine? Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. E o ilustrare evidentă şi inevitabilă, totdeauna actuală, a pildei talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră.

Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre o manifestare de artă, oricât ar fi de pregătite pentru aceasta. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, dincolo de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial, atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu”, cum spune Paul Sacher.

Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul” va fi damnat. Nu şi-a valorificat talantul, nici nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, orbirea care dispreţuieşte darul lăsat omului de către Domnul, este pricina damnării lui.

Cât de des îngropăm noi talanţii, sau îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat, oare, care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştiente, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?

În 16 septembrie 1950, cu puţin înainte de moarte, la concertul de la Besancon, rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. La poartă aştepta o maşină a salvării. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude“, „Iisuse, rămâi bucuria mea”. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral şi-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o pentru totdeauna. Din sala de concert a fost dus direct la spital…

Nu ne putem împiedica de a reflecta la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea, generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele”, spune Fericitul Augustin.

La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie, sau am lăsat-o să strălucească în suflete. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.

Personalităţi ca Dinu Lipatti, rămase în legendă, nu se mai prea pomenesc astăzi. Ce rost ar avea? Comparaţiile supără. De ce uităm că viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea pe care numai darul Lui şi prezenţa celorlalţi ne-o poate dărui. Numai astfel ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui eternă, pe care ni-l dăruieşte Creatorul, primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.

Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt „eu”, pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic dacă nu este întovărăşit de „tu”, de „noi“, de „împreună”. Acestea sunt cheile miraculoase care deschid omului poarta spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.

De curând, în cadrul unei emisiuni banale de televiziune, un psihiatru care studiază comportarea copiilor în primele luni de viaţă, a remarcat că primele vorbe pe care le pronunţă bebeluşii sunt numele părinţilor, ale persoanelor apropiate. Ei cer să mănânce, să fie luaţi în braţe, vor evenimentele din universul lor. Dar nici unul nu spune, ca prim cuvânt, „eu”. Chiar şi atunci când se referă la propria persoană, folosesc de obicei persoana a treia: „bebeluşul face nani”… „bebeluşul papă”… etc. Nu e curios?

Trebuie să înţelegem că pietrele din care ne construim viaţa sunt convingerile, este credinţa nelimitată, din care construim edificiul realităţii noastre. Nu se poate trece peste această realitate, peste atitudinea noastră faţă de această realitate, tot ce se întâmplă în jurul nostru ne obligă s-o recunoaştem. Şi preschimbă temporalul în veşnicie, întărindu-ne credinţa în adevărul fundamental că nu există nimic de care să ne temem, pentru că am primit darul bucuriei, al strădaniei de a ne împlini, aşa cum spune scriitorul englez Julian Barnes, care şi-a intitulat o carte Nimic de care să ne temem.

„Nu vă temeţi!“ (Matei 28, 5), stă scris în Cartea Sfântă. Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea. La sfârşit se va spune unora: „Intră întru bucuria Domnului tău“. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi şi care ne ajută să descoperim esenţialul. Căutarea acestuia ar trebui să ne preocupe întreaga viaţă.

(din: Lidia Staniloae, La bursa adevărului, Editura Trinitas, 2014)