Predica PĂRINTELUI GHEORGHE HOLBEA la praznicul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, 2022: PRIGONIREA CREȘTINILOR și LEGĂTURA DINTRE MUCENICIE ȘI ÎNVIERE ÎN VIAȚA BISERICII (audio, text): “Au fost împărați romani care s-au considerat dumnezei, așa cum se consideră și mulți cei din oculta mondială de astăzi”

Pr. Gheorghe Holbea – Predică în a doua zi de Înviere și sărbătoarea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, 25 aprilie 2022:

„Hristos a înviat!

Pe Dumnezeu nimeni vreodată nu l-a văzut. Fiul cel Unul Născut, Acela L-a făcut cunoscut.

Dragii mei,

Această a doua zi a Sărbătorii Paștelui sau Învierii Mântuitorului Iisus Hristos are în Evanghelie aceste cuvinte, faptul că nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu și că pe Dumnezeu doar Fiul, care este în sânurile Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Cât de importantă este această mărturie în iconomia mântuirii fiecăruia dintre noi! Cât de importantă este această mărturie, mai ales cuvintele Mântuitorului din a doua Evanghelie care s-a citit astăzi în cinstea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, și anume faptul că va veni vremea când tot cel care vă va ucide va crede că aduce slujire lui Dumnezeu. Așadar, ne spune Mântuitorul Iisus Hristos: „Dacă pe Mine M-au urât, și pe voi vă vor urî.” Și mai mult decât atât: „Dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni.”

Ne întrebăm de unde această pornire asupra învățăturii Mântuitorului Iisus Hristos, asupra numelui Mântuitorului Iisus Hristos? Și vedem acest lucru mai ales după Învierea Sa din morți și arătările timp de patruzeci de zile, Înălțarea la Cer. După aceea s-a declanșat prigoana împotriva creștinilor, mai întâi din partea iudeilor – și lucrul acesta îl vedem mai întâi prin Sfântul Arhidiacon Ștefan, cel care se învrednicește să-l vadă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Fiu al Omului șezând de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, și apoi prin uciderea lui Iacov, fiul lui Zevedeu; prigoanele pe care le suferă Sfântul Apostol Pavel – după ce el mai înainte fusese prigonitor al creștinilor și chiar avea această convingere când era încă Saul, cel care păzea hainele celor care-l ucideau pe Sf. Arhidiacon Ștefan. El era un aspru prigonitor al creștinilor. Și mergând el spre Damasc pentru a-i duce legați pe creștinii care erau în Damasc  la Ierusalim, Mântuitorul Iisus Hristos i s-a arătat în lumina care l-a orbit, a căzut de pe cal și doar atâta a întrebat: „Cine ești Tu, Doamne? – Eu sunt Iisus pe care tu Îl prigonești.” Și a adăugat un proverb iudaic: „Greu îți este să lovești cu piciorul în țepușă.”  Și, după revenirea sa prin Botez din orbirea aceasta, totuși Sf. Apostol Pavel a devenit cel mai mare Apostol al neamurilor, al neamurilor păgâne. Recitind Cartea Faptelor Sfinților Apostoli, vedem câte prigoane a suferit Sfântul Apostol Pavel. Mai întâi în Iudeea, în Samaria și apoi în Asia Mică și în sfârșit în Europa, pentru ca, în timpul persecuției lui Nero, să ajungă la Roma și să fie martirizat prin tăierea capului, o pedeapsă considerată de cinste pentru cei care aveau cetățenia romană.

Așadar, dragii mei, este o pornire a răutății și a urii și, dacă ne gândim la persecuțiile din perioada romană – și persecuțiile cele mai crunte au izbucnit în vremea împăratului Nero care a condus Imperiul roman între 54-68, atunci când Nero, care era nebun, degenerat – și vedeți că sunt foarte mulți nebuni care sunt la cârma acestei lumi -, și-a închipuit că este un mare poet și a dat foc Romei, și apoi a aruncat vina pe creștini spunând: „Creștinii au dat foc Romei”. Și s-a declanșat o cumplită persecuție descrisă în Actele martirice, dar mai ales descrisă de un mare scriitor, scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz, în Quo Vadis? Sienkiewicz a mers la Roma și a studiat documentele martirilor și a scris această carte pentru care a și primit premiul Nobel, în care descrie, chiar dacă uneori romanțează, dar oricum, descrie pe bază de documente cumplita prigoană din vremea lui Nero. Atunci erau arși creștinii de vii, ardeau precum torțele în grădinile lui Nero, atunci erau răstigniți, erau aruncați la fiare, erau supuși la cele mai cumplite torturi. Și vă spuneam eu ce cumplit era când mamele creștine aruncate în arene – în Colosseum și în alte arene romane – mamele creștine erau aruncate împreună cu pruncii pentru a fi sfâșiate de fiare.

Această persecuție a durat până în 313, când împăratul Constantin cel Mare a dat edictul de toleranță. Au existat persecuții mai întâi din cauza păgânilor care nu puteau să înțeleagă ce înseamnă să fii moral, ce înseamnă să fii curat. Și mai mult decât atât, se știe, păgânii, care aveau și principii cum e principiul epicureic, „bea, mănâncă, după moarte nicio voluptate, nicio plăcere”, așa cum este și în societatea de consum de astăzi, o mentalitate speculată, de altfel, de puternicii zilei. De ce? Pentru că omul se teme să nu moară. Și moartea este de fapt vânturată mai ales în aceste vremuri, cum a fost în vremea pandemiei și cum este și acest război – care mai înainte de toate este un război mediatic ce caută să schimbe mintea oamenilor, să-i înspăimânte și să semene cea mai cumplită senzație, și anume senzația de frică, de frică ființială și de neliniște, continuu.

Așadar, timp de aproape 300 de ani creștinii au fost prigoniți, au fost arși de vii, au fost aruncați la fiare, au fost aruncați în arene pentru a fi uciși de gladiatori și cele mai cumplite pedepse care se pot închipui au fost aplicate creștinilor. Lucrul acesta s-a repetat ciclic și noi avem această experiență a persecuției creștinilor în secolul al XX-lea. Ne referim în special la creștinii temnițelor comuniste, când țara aceasta a fost împânzită de lagăre, închisori pentru toate categoriile sociale, inclusiv pentru copii, pentru elevi. Vă puteți închipui câtă cruzime poate să aibă un judecător?! Cruzime?!… Este inconștiență. Să condamni un elev că ar fi simpatizant al unei mișcări la 25 de ani de închisoare! S-a întâmplat aceasta în România. În România comunistă.

Și persecuțiile acestea iată că au întemeiat ceva extraordinar, pe care Tertulian Apologetul îl spune. Cu cât se înmulțeau martirii, cu atât se înmulțeau creștinii, adică în loc să scadă numărul creștinilor, dimpotrivă, el creștea și la un moment dat Tertulian spune: „Sângele martirilor, sămânța creștinismului”. Așadar, această prigoană cumplită este declanșată la adresa creștinilor, și nu numai de această masă de păgâni, ci și de mari filosofi, cum este filosoful Cels, cel care este combătut de marele apologet Origen, sau cum este filosoful Porfiriu și toți ceilalți, care pur și simplu îi acuzau pe creștini de toate [calamitățile] care se abăteau asupra Imperiului Roman. De ce? Pentru că în Imperiul Roman era generalizat politeismul, dar mai presus de toate, ceea ce constituia cenzura în Imperiul Roman, era cultul împăratului. Pentru că au fost împărați romani care s-au considerat dumnezei, așa cum se consideră și mulți cei din oculta mondială de astăzi. Și iată, Dioclețian chiar a lăsat această formulă, el, ca împărat roman, Dominus ac Deus, adică „Domn și Dumnezeu eu sunt”. Și atunci creștinii erau cenzurați tocmai prin cultul împăratului. Adică trebuia ca ei să meargă și să aducă, pe lângă tămâierea care se aducea statuilor zeilor păgâni, să aducă un cult împăratului și să tămâieze la statuia împăratului precum la statuia unui zeu. Lucrul acesta bineînțeles  că a fost refuzat de creștini și atunci s-a declanșat una din cumplitele prigoane împotriva creștinilor, mai ales din perioada împăratului Deciu, 249-251, când creștinii au fost persecutați prin edicte imperiale. Adică s-a generalizat prigonirea creștinilor la nivelul întregului imperiu. Dacă până atunci erau condamnați, erau persecutați pe regiuni, existau edicte locale, de data aceasta s-a declanșat o prigoană generală, prin care pur și simplu li se striga creștinilor: Non licet esse vos! adică „nu este îngăduit ca voi să existați!”. Și atunci au fost dărâmate bisericile, și avem mărturiile creștinilor care se adunau în catacombe. […] Așadar, este această prigoană, dar în același timp, ceea ce i-a impresionat pe păgâni a fost bucuria, pacea și liniștea cu care creștinii primeau moartea. Acest lucru i-a dezechilibrat, încât la un moment dat n-au mai strigat sălbatic în marele amfiteatre: „Christianos ad leonem – creștinii să fie aruncați la lei”, creștinii să fie sfâșiați de lei, adică de fiare, ci au cerut să se pună capăt tuturor acestor suplicii. Deci bucuria, pacea, liniștea cu care creștinii primeau moartea i-a descumpănit și lucrul acesta este foarte bine descris de Sienkiewicz în caretea sa Quo vadis?

Așadar, iubiții mei, o perioadă a mărturisitorilor, a martirilor, în care se încadrează și Sfântul  Mare Mucenic Gheorghe pe care-l prăznuim astăzi (având în vedere că sâmbătă era Sâmbăta Patimilor), o perioadă, el fiind martirizat în timpul persecuției lui Galeriu, în Capadocia, fiind ofițer roman, fiind nobil, el renunță la toate acestea și avem șirul de suplicii la care a fost supus Sfântul  Mare Mucenic Gheorghe, care nu țin de mitologie, ci țin de fapt de lucrarea lui Dumnezeu prin martirii Săi, prin mucenicii  Săi.

Așa cum spuneam, această perioadă s-a repetat de-a lungul secolelor, inclusiv în secolul al XX-lea, mai întâi în Rusia, adică ideologia antihristică bolșevică, cea care a aruncat mărul discordiei și a deschis cutia Pandorei, încât rușii s-au omorât ei între ei, Armata Roșie cu Armata Albă. S-au omorât, a fost un război fratricid și atât de mult s-au omorât între ei, încât dacă cineva ar fi declarat război Rusiei nu ar fi omorât atât de mulți cum s-au omorât ei între ei.

Cineva mă întreba – mai ales când am vorbit despre Rugul Aprins – de ce totuși  rușii au ajuns la acest război, fiind un popor care are atâția sfinți, am dat exemplu pe Sf. Ioan de Kronstadt, pe Sf. Serafim de Sarov, pe Sf. Serghie de Radonej și așa mai departe, marii sfinți, și m-a întrebat de ce totuși se întâmplă acest lucru. Și am spus: nu trebuie – vă rog să fiți foarte atenți! – nu trebuie să confundați propaganda politică cu ceea ce înseamnă credința pravoslavnică. Nu au nicio legătură. Și am să vă spun și de ce. La întrebarea care mi s-a pus, bineînțeles tendențios, pentru că vedeți, în zilele noastre toată lumea aruncă vina [într-o singură direcție], polul antihristic este numai într-un loc, atât, și le-am spus așa: „Neamul acesta a dat lumii sfinți și a dat foarte mulți sfinți mucenici”. Citeam, când eram în Grecia, „Toiagul din pribegie”. N-am știut câți preoți, călugări au fost arși de vii, au fost chinuiți, li s-a tăiat câte un mădular, exact ca în veacurile primare, li se tăia urechea, li se tăiau anumite mădulare, li se dădea foc la barbă și așa mai departe. Nici nu vă închipuiți câți. Pot fi milioane. Și atunci am spus, da, neamul acesta a dat lumii sfinți – care au fost, de altfel, canonizați. Deci nu trebuie să confundăm politica dictatorială [a statului rus] – pentru că și noi am avut dictatori – cu spiritualitatea unui popor, care este cu totul altceva. Mie mi se pare această tendință atât de ipocrită și atât de lipsită de bun-simț creștin, încât nu vrem să discutăm asupra ei. De ce? Pentru că în deportările din Siberia și așa mai departe, au fost milioane și milioane de martiri creștini. Aici este de fapt marea miză. De ce? Pentru că martirii, așa cum ne spune Tertulian, sunt sămânța creștinismului.

Mergând mai departe pe ceea ce încercam să spun ieri, vedeți că la slujba aceasta, slujba celor adormiți, vă spuneam ieri, pornind de la Troparul acela: „Deșertăciuni sunt toate cele omenești …/ Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis”, și apoi aș mai atrage atenția asupra unui lucru, și anume că de obicei pentru slujba celor adormiți, avem un tropar care sună cam așa: „Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletele adormiților robilor Tăi.” Vedeți, pentru noi, Învierea este un eveniment al întregii Biserici, și noi nu concepem Învierea fără comuniunea sfinților. Fără comuniunea sfinților, vorbim la modul abstract despre Înviere. De ce? Pentru că încă din primele veacuri creștine, osemintele martirilor au devenit temelia bisericii-locaș. Sfânta Liturghie care se oficia în catacombele din Roma era oficiată pe mormintele martirilor, pe osemintele lor. Și așa se face că iată, acest cult al martirilor, este cel care stă la temelia Bisericii. Chiar la temelia sfântului Altar noi avem în sfânta Masă, ce credeți? Avem osemintele martirilor, ale sfinților. Avem oseminte. Și mai mult, nu slujim Sfânta Liturghie decât pe sfântul Antimis care are în el ce? Tot așa, moaște ale sfinților. Aceasta este manifestarea noastră și credința noastră în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos.

De ce avem nevoie de sfinți? Pentru că altminteri devenim niște „credincioși în fantezie”, cum spunea părintele Arsenie. „Sfinți în fantezie”. Noi nu avem „sfinți în fantezie”, avem sfinți reali, și nu avem sarcofage, noi avem morminte. Și mormintele sunt în aceste cimitire care în noaptea Învierii devin flacără, devin lumină a credinței în care cei care sunt încă în această viață, stau de vorbă cu cei adormiți.

Așadar, iubiții mei, așezarea în această mare taină a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, este de fapt la temelia propovăduirii Bisericii. Fără martiri și fără mărturisitori nu am putea vorbi cu adevărat despre această împărtășire a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Ce profunzime are Troparul care spune: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus Unuia Celui fără de păcat”. „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, și sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim.” Și adaugă și subliniez: „Că Tu ești Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu știm. Numele Tău numim.” De aceea adaugă: „Veniți toți credincioșii să ne închinăm sfintei Învierii lui Hristos, că iată, a venit prin Cruce bucurie la toată lumea.”!

Acest Tropar care sintetizează atât de profund credința creștină în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, care nu mai are nevoie de dovezi palpabile, nu are nevoie neapărat de documente, ci pur și simplu, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este împărtășită de cei care s-au sfințit în Lumina Duhului Sfânt. Cum spune Mântuitorul Iisus Hristos și în Evanghelia de astăzi, Evanghelia după Ioan, „când va veni Duhul Adevărului care de la Tatăl purcede, Acela vă va învăța pe voi toate.”

Așadar, iubiții mei, suntem într-adevăr chemați să intrăm în această horă a sfinților. Horos. Hora sfinților care este după chipul horei pe care o au îngerii în slava dumnezeiască. Această horă a sfinților este cea prin care ni se împărtășește adevărul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.

Nu din punct de vedere intelectual vom pătrunde noi Taina Învierii. Există o mistagogie. Ce este mistagogul? Mistagogul este cel care te învață școala tainelor. Acesta e mistagogul. Pentru a intra în această Taină, avem nevoie de mistagogi. Iar mistagogii noștri întotdeauna sunt sfinții. Și sfinții mucenici prin excelență sunt mistagogii noștri. De aceea repetăm de fiecare dată cuvintele Sfintei Scripturi în care auzim: „Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi!”

Așadar, iubiții mei, Învierea Mântuitorului Iisus Hristos este cea care dă sens istoriei. Este cea care dă sens vieții fiecăruia dintre noi. Este cea care transformă destinul vieții noastre într-un destin veșnic, așa cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, în care „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”, așa cum au mărturisit martirii din primele veacuri, și-n Actele martirice avem numeroase mărturii, deși Actele martirice sunt, vă dați seama, o infimă parte din ceea ce a însemnat jertfa martirilor din primele veacuri. Dar avem și Actele martirice din secolul al XX-lea pe care vă invit să le scoatem la lumină. Nu numai Jurnalul fericirii, nu numai Bucuriile suferinței, nu numai Întoarcerea la Hristos, dar sunt numeroase mărturii – și sunt de asemenea poeme și imnuri pe care acești mai mărturisitori le–au alcătuit în temnițele prigoanei comuniste antihristice.

Așadar, iubiții mei, ce învățăm? Învățăm un lucru esențial: că lupta noastră, a creștinilor, nu este împotriva cărnii, împotriva trupului, nu trebuie să ne preocupe, ci este, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „împotriva începătoriilor, domniilor veacului acestuia”, care sunt demonii, demonii patimilor.

Și revin la o problemă care se pune în zilele noastre, cum ne spunea un preot la o înmormântare, că el nu crede că cineva ne vrea răul. Și i-am spus: îmi pare foarte rău, dar Sfânta Scriptură, de la ispitirea Evei și a lui Adam, apoi ispitirea poporului evreu, ales, în pustie și în toate ipostazele, cu exilurile care au fost, și apoi în Noul Testament, prin condamnarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin cererea poporului să fie răstignit, „răstignește-l în locul lui Varava!”, prin batjocorirea Fiului lui Dumnezeu, arată foarte clar… Nu mai spunem de Apocalipsă, care este un șir de conspirații ale Răului, însă acolo, în Apocalipsă, avem de fapt pe cei care sângele martirilor care sunt aduse la Tronul Mielului lui Dumnezeu cel înjunghiat încă de la întemeierea lumii.

Așadar, iubiții mei, avem această nădejde și credința în Învierea Mântuitorului Iisus Hristos trebuie să fie, așa cum spunem noi în Tropar: „Tu ești Dumnezeul nostru. Afară de Tine, pe altul nu știm”, ceea ce se încerca de-a lungul secolelor. Vă amintiți, după persecuții au urmat sinoadele ecumenice în care oamenii care se considerau foarte înțelepți și deștepți [ereticii] au căutat să prindă taina dumnezeiască în intelectul uman, care fără har și fără inspirația Duhului Sfânt este gol, și care transformă viața fiecăruia dintre noi într-o viață a sufletului mort – cel care a murit înainte de vreme, chiar dacă moartea fizică n-a intervenit.

Așadar, avem nevoie de aceste nuanțe pe care Sfinții Părinți le-au formulat de-a lungul secolelor. Și Sfinții Părinți n-au încercat niciodată să prindă taina dumnezeiască în mintea aceasta cu care operăm noi în viața de zi cu zi. Sfinții Părinți au fost cei care au căutat să ocrotească „cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit și la inima omului nu s-au suit”, adică Taina dumnezeiască, îngrădind, punând acele borne și arătând că noi doar putem pătrunde în Taina dumnezeiască prin credință puternică, prin nădejde, prin toate virtuțile creștine și prin această încredințare profundă că numai Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Altminteri, ceea ce se întâmplă uneori, și-mi permit să spun acest lucru, la Roma, ați văzut în perioada pandemiei, ei, mascații din toate religiile lumii au aprins la un candelabru fiecare și mă întrebam în numele cui? Să fie foarte clar, numai și numai în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, viața noastră devine o viață veșnică. Viața pământească devine viață veșnică iar moartea noastră devine un Paște, o trecere din viața de-aici în viața de dincolo.

Așadar, iubiții mei, în această a doua zi a Sfintelor Paști, la această sărbătoare când îl prăznuim și pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, să ne ajute Bunul Dumnezeu să devenim și noi, dacă nu martiri în sensul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, să devenim mărturisitori, așa cum a fost și Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, a cărui prăznuire o săvârșim tot astăzi.

Așadar, acesta este Adevărul dragii mei, și să ne ajute Bunul Dumnezeu să-l înțelegem cu sufletul, cu toată ființa noastră.

Hristos a înviat!”

Legături: