CANONUL CEL MARE DE POCĂINȚĂ – calea spre ADÂNCUL INIMII noastre, pentru a-l curăți, a-l schimba și a-l pregăti de Judecată. PR. TUDOR CIOCAN: “Concentrarea este grea și dureroasă; cultura actuală în care trăim ne face și ne vrea foarte împrăștiați”

Pr. Tudor Ciocan – Cuvânt la Denia Canonului cel Mare, 6 aprilie 2022

(fragment transcris):

“[…] Mă întrebam, de ce este slujba Canonului Mare atât de importantă? E unică, așa făcută. Altfel, știți foarte bine că în prima săptămână a postului, de luni până joi, se citește pe bucățele. Noi aicea n-am cântat-o, am citit-o, ceea ce nu-i rău. Pentru că în momentul în care o cânți, are și cântarea dulceața ei și tristețea ei, mai ales acel glas 6, Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!, pe care dacă stai să-l asculți așa, te gândești că rău e de cel care ajunge într-o astfel de stare sufletească. Iarăși, mi-am adus aminte de bogatul cel nemilostiv. Și atunci, mai bine e să ajungi într-o stare sufletească de tristețe aici, ca să ai timp să te îndrepți, decât să ajungi într-o întristare veșnică. Așadar, dacă este cântată, întristarea se aude mai bine. Puteți s-o ascultați, sunt multe înregistrări foarte frumoase [vedeți câteva la sfârșitul predicii de aici – n.n.].

Dacă este citită, este mai ascetică. Într-o mânăstire foarte cunoscută, Poceaev, care e în Ucraina de astăzi, exista pe de o parte mânăstirea foarte cunoscută, foarte importantă pentru ortodoxie prin sec. XVII-XVIII, unde veneau călugării, și exista un schit mic, unde nu trecea niciodată de 12 călugări, unde slujeau, dar niciodată nu cântau nimic, totul se spunea. De ce? Pentru că în momentul în care cânți, începi să fii atent la cântare. Or, starea sufletească pe care trebuie s-o dobândim noi e mai adâncă decât frumusețea cântării. E adevărat că pocăința are două aspecte: pe de-o parte întristarea pentru păcate, conștientizarea păcatului, pe de altă parte vine, și este neapărat necesară, nădejdea că Dumnezeu te scoate din această stare, și dorința de a ieși din această stare. Pentru că altfel, dacă nu este decât părere de rău și este fără de nădejde, se ajunge la disperare, depresie, deznădejde și, în cele din urmă, ca Iuda, la sinucidere. De aceea este important să avem în cap lucrul acesta: Canonul cel Mare este un canon de pocăință.

E adevărat că ne tot atrage atenția asupra păcatelor din Vechiul Testament și din Noul Testament, și cum se oglindesc ele și cum sunt ele imitate de către noi în starea de păcătoșenie de fiecare dintre noi. Și fiecare dintre noi ne regăsim – nu în toate păcatele, dar în unele dintre ele sigur ne regăsim, dacă am sta să ascultăm cu atenție. Dar dincolo de această stare de păcătoșenie, trebuie să ne gândim că suntem aici și că Dumnezeu ne poate scoate din această stare și e foarte important lucru acesta. E foarte important ca aici să conștientizăm, pentru ca să putem să ne îndreptăm. Altfel, după moarte, fiecare își va conștientiza starea sufletească. Nu se va mai putea ascunde după nimic. Nu se va mai ascunde așa cum ne ascundem noi de noi înșine acuma. Vom ști cum suntem cu adevărat și vom fi așezați exact acolo unde ne-am dorit cu adevărat. Pentru că pentru asta de fapt a făcut Dumnezeu Raiul, dar există și iadul. Pentru ca inima omului și omul să poată alege. Dumnezeu este drept Judecător, nu se lasă înșelat de cuvinte frumoase sau multe sau de cântări frumoase sau multe, dar este și mult-milostiv, așa încât îi vrea pe toți în rai, dar pe toți cei care doresc lucrul acesta.

Canonul acesta, ca și întreaga noastră viață, trebuie să ne atragă atenția, să ne așeze în această stare de adâncă transformare a sufletului. Să ne vedem adâncul nostru, nu numai cu partea luminoasă de care ne bucurăm, bineînțeles, dar să vedem și răul care este în adâncul nostru și să încercăm să-l desțelenim de-acolo.

De ce sunt așa de multe cuvinte? De ce nu e mai scurt? În primul rând, noi, în epoca actuală, am obosit și avem o minte scurtă. Ne obosește foarte repede atenția, inclusiv la divertisment. Uitați și vedeți acasă – nu spun la teatru sau la operă, că acolo e mai complicat, – dar acasă, dacă ai posibilitatea să te uiți la un film, dacă nu-ți vine din când în când să mai întrerupi, să te mai uiți pe telefon sau pe altceva. Vedeți și că la divertisment ne-a slăbit concentrarea. Cu atât mai mult la lucrurile importante. Într-adevăr, durerea produce un fel de concentrare, durerea fizică și durerea spirituală, dar care este o concentrare dureroasă, „dictatorială”, nu te lasă să scapi din ea. Ceea ce este important este ca noi să ne exersăm, încetul cu încetul, mintea noastră. Și asta trebuie s-o facem pentru ca ea să stea atentă la Dumnezeu, chiar și dincolo de durere. Că Dumnezeu ne îngăduie durerea, Dumnezeu ne cheamă de multe ori și prin durere și prin suferință, uneori sufletească, uneori trupească. Pentru că această suferință tinde să ne acapareze întreaga stare sufletească, și atunci, văzând că nu mai avem scăpare, să sperăm că ne îndreptăm către Dumnezeu. Cu această putere adunată prin suferință, să îndreptăm mintea către Dumnezeu și să rămânem mereu atenți la Dumnezeu. Dar este greu, deoarece cultura actuală în care trăim ne face și ne vrea foarte împrăștiați. Și de aceea sunt reclamele, de aceea programele de la televizor sunt tot timpul sacadate.

Asta o spun din proprie experiență. Acum 35 de ani, înainte de revoluție, puteam foarte bine – poate că eram și mai tânăr, e-adevărat – să stau îndelung să citesc, să urmăresc, fără să-mi las mintea distrasă. Acum, imediat, dar imediat vine gândul: „Dacă te-a căutat cineva, dacă ai primit un mesaj important, dacă are cineva nevoie de tine și tu stai…?” Și de aceea mintea s-a obișnuit să nu mai stea atentă. Dacă nu mai stă atentă, o minte nu se mai maturizează. Rămâne o minte de prunc, dar nu un prunc în nepăcătuire, ci prunc în neînțelegere, ceea ce nu este de dorit. Dumnezeu nu ne vrea prunci în înțelegere, nu vrea să avem permanent dinți de lapte, ci vrea să ajungem la adâncul învățăturii sale, să creștem duhovnicește, așa cum ar fi trebuit să crească Adam și Eva în Rai. Nu vrea să rămânem mereu bâjbâind și mereu copii cu înțelegerea. Cu nepăcătuirea, da. Cu nevinovăția, cu starea de puritate sufletească, da. Dar nu cu înțelegerea. Numai că iată că civilizația actuală ne formează altfel. Ne formează împrăștiați și risipiți.

De aceea Canonul cel Mare e important. Chiar și citit așa, ca noi. (…) Într-adevăr, e foarte frumos. Este important așa cum l-am făcut și noi în astea două ore, în care să încercăm măcar să ne aducem aminte c-ar trebui să fim cu mintea la Dumnezeu și să lăsăm deoparte alte preocupări. De ce este mare? Pentru ca să ne exersăm atenția. Este mare pentru că este și profund. […] Un canon de pocăință înseamnă să stau în această stare sufletească în care să-mi dau seama de păcatele mele, de neputințele mele, de asemănarea mea cu toți mizerabilii din Vechiul Testament, cu fiecare în parte sau cu unii în mod special, cu toate mizeriile din Vechiul, din Noul Testament, cu toți, să văd că din unii în mod sigur am și eu în sufletul meu. […] Aceea este starea pe care ar trebui să încercăm s-o zidim în noi, această stare de evlavie, de conștientizare a păcatului și de conștientizare a faptului că vrem să ne îndreptăm și, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne putem îndrepta. Nu atât teoria, care este bună, trebuie să știm – iată, cele două femei [pomenite în Canon, care simbolizează] Făptuirea și Cunoștința lui Dumnezeu – trebuie să știm despre Dumnezeu, dar să nu ne asemănăm iudeilor, chiar celor învățați, care au pus mai presus cunoașterea decât făptuirea, și au ajuns chiar într-o parte în care de fapt nu contează fapta, nu contează starea sufletească, ci contează forma. Deci, cunoști despre Dumnezeu, cunoști legea, dar nu contează dacă o aplici, important e s-o cunoști. Și asta se duce, inclusiv pentru noi, în faptul că mergem la biserică, facem formal ce ne învață Biserica, dar ținem adâncul nostru pentru noi și nu-l lăsăm să se transfigureze de către harul lui Dumnezeu. Transfigurarea de către harul lui Dumnezeu este mult mai complicată. Nu pentru că harul lui Dumnezeu n-ar coborî, ci pentru că noi avem ceva foarte adânc în noi, înrădăcinat, deși prin taina Botezului ar fi trebuit să nu mai existe acolo, dar iată că este, adânc înrădăcinat în noi. Nu pot să cred că taina Botezului nu este [lucrătoare]! Evident că este [lucrătoare], ea schimbă firea omului celui vechi, reface chipul lui Dumnezeu în om și ca atare, omul respectiv are chipul nou al lui Dumnezeu în sine, este după modelul curat al lui Dumnezeu. Dar probabil că pe urmă crește într-o societate care continuă să pătrundă în adâncul său și până la urmă perturbă ceva din adânc, anume acea [parte] care vrea să se păstreze pentru sine, și nu să facă ceea ce Dumnezeu vrea.

De aceea e foarte greu să ne luptăm cu acel adânc. E o ispită pe care o avem și [pentru] care diavolul ne dă mereu alte gânduri decât să ne curățim acel adânc cu adevărat. Inclusiv teologie. Inclusiv „Hai să citim Vechiul Testament!”. Inclusiv „Hai să facem forme foarte multe!”,  „Hai să citim multe canoane!”, „Hai să facem multă pravilă!”, „Hai să facem multe mătănii!”, „Hai să mergem la biserică!”, „Hai să facem multe fapte bune!”.  Dar când e vorba de adâncul acesta al meu, ăla să nu se atingă nimeni de el! Nici Dumnezeu. Mai ales Dumnezeu! Or, problema cea mare este că tot ceea ce facem trebuie să ducă la această schimbare de adânc.

Când vom fi judecați, vom fi judecați în funcție de acest adânc al nostru. Toate celelalte fapte, bune sau rele, afectează acest adânc. Dar, de fapt, aceasta contează: ultima stare. Ultima stare!… Cum te găsește moartea, deci Dumnezeu la Judecată, în ultima stare. Ultima stare, cea mai adâncă răsuflare, aceea a Sfântului Apostol Petru, ucenicul Lui, Petru, când se scufunda în apă, în Marea Galileii, „Ajută-mă, Doamne, că mă înec!”, strigă după Hristos, că se îneca. Sau cea a tâlharului celui de-a dreapta, care evident că era plin de păcate, și totuși, acolo în adâncul lui a simțit ceva, și acel adânc a fost cel care a izbucnit în ultima clipă și în ciuda durerii, a suferinței, I-a cerut lui Hristos să-l mântuiască. După cum în același adânc al său, Iuda nu s-a putut pocăi cu adevărat; în același adânc ca al său, tâlharul celălalt, de-a stânga, nu s-a pocăit.

De aceea trebuie să luptăm cu adâncul. De aceea Canonul cel Mare este bun, pentru că ne ajută să ajungem la acest adânc. De aceea, de pildă, printre altele, trebuie să stăm mult, să încercăm mereu să ne exersăm atenția noastră către Dumnezeu. S-o exersăm către Dumnezeu. Să stea din ce în ce mai mult. Să reușim să punem deoparte, când stăm la pravilă, la rugăciune, toate device-urile, să închidem televizorul, să punem [telefonul] pe mute sau să nu ne mai uităm la el, să nu ne mai gândim la el, chiar dacă ne vine să ne uităm, să ne gândim, îl las deoparte o jumătate de oră, o oră cât am. Doamne ferește, se întâmplă ceva foarte grav, Dumnezeu știe că am stat în fața Lui. De aceea, când stau seara, dimineața, noaptea la rugăciune, hai să încerc să pun [totul] deoparte, să las gândul meu cu adevărat să stea în fața lui Dumnezeu.

La început va fi mai greu. [Sau, poate] la început va fi frumos, pasionant, dar rezist 5-10 minute, pe urmă câteva seri, luni, după care începi să te plictisești. După care, dacă reușești să biruiești plictiseala respectivă, care poate să dureze și ani de zile, de-abia atunci începi să-ți vezi adâncul. Și dacă începi să-ți vezi adâncul, vezi mizeria, dar vezi și cum această mizerie este alimentată din afară de tot felul de ispite. Și atunci poți să tai sursele care-ți alimentează murdăria din tine, pentru că începi să le vezi: uite, de-acolo, și de-acolo și de-acolo îmi vin aceste idei. Și atunci, de asemenea, poți să te pocăiești sincer și începe să lucreze harul lui Dumnezeu, nu precum în „cei nouă meșteri mari” – ziua să lucreze harul și noaptea să se stingă din cauza mizeriilor din noi. În momentul în care începi să sesizezi sursele care alimentează răul, în momentul acela le tai. Încep să le cunosc, le tai; răul este acolo în mine, dar nu mai are surse, nu mai are resurse din afară, nu mai este tot timpul alimentat. Și atuncea, harul lui Dumnezeu și pocăința mea începe să lucreze și încetul cu încetul încep să curăț acel adânc.

De asta ținem post, de asta suntem aici, lăsați în lumea aceasta. De asta există harul lui Dumnezeu, ca să ne ajute să dobândim această inimă curată, măcar în clipa morții. Dar putem să pregustăm până atunci și trebuie să pregustăm până atunci, când [sfinți precum] Sfântul Simeon Noul Teologul și Sfântul Serafim de Sarov și alți sfinți vorbesc despre pregustarea harului, dar aceștia doi spun că e necesar pentru orice creștin să preguste. E adevărat că n-o să stăm tot timpul în Lumina necreată, dar din când în când, dacă începem să lucrăm pe acest adânc al nostru, vom simți cu adevărat mângâierea lui Dumnezeu. Nu ne-o vom imagina, că de imaginat, și-o imaginează mulți, toți  yoghinii, toți radiesteziștii, toți bioenergeticienii, toți înșelații, inclusiv în ortodoxie își imaginează că trăiesc în har. Nu să ne-o imaginăm, nu să ne închipuim, ci să s-o simțim acolo extrem, extrem de delicat. După care se pierde, dar măcar am avut niște puncte de sprijin în viața noastră, în memoria noastră, și putem să luptăm mai departe. Facem aceasta, avem răbdare, ne luptăm cu mizeria pe care lumea o revarsă în noi sub multe feluri, inclusiv prin această lipsă de concentrare, și o să vedem încetul cu încetul că viața noastră devine cu adevărat creștină. AMIN!”

Vedeți și: