Cuvintele Cuviosului Ioan Krestiankin la SARBATOAREA ORTODOXIEI

Pentru Duminica Ortodoxiei, va mai recomandam:

Arhimanditul Ioan Krestiankin:

Cuvânt la Sărbătoarea Ortodoxiei

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh!

Dragii mei, prietenii mei, copilaşii lui Dumnezeu, fiii Sfintei Biserici Ortodoxe! Astăzi este o zi specială – ziua Sărbătorii Orto­doxiei, ziua Sărbătorii Sfintei Biserici Ortodoxe, Sobornică şi Apostolică – a Bisericii Triumfătoare – cereşti şi a Bisericii luptătoare – pământeşti.

Şi aceasta este ziua bucuriei pentru întru­parea Fiului lui Dumnezeu, pentru plinătatea Dumnezeirii, care a fost pe pământ în El şi pentru plinătatea Dumnezeirii, care este şi în trupul Lui – în Biserica lui Hristos. Iar trupul Lui sunt toţi cei ce merg, nevoindu-se în viaţă, în Credinţă şi în Adevăr în Biserică, sunt toţi, toţi, începând cu Sfinţii Apostoli, cu învăţătorii Bisericii, cu patri­arhii ei, cu ierarhii, cu părinţii ei, cu poporul lui Dumnezeu – mirenii, care au păzit Adevărurile credinţei şi în ele au trăit şi în ele trăiesc şi acum. Aceştia suntem şi noi, toţi cei ce ne-am adunat după prima săptămână a nevoinţelor postului aici în biserică şi suntem acum îmbrăcaţi în ha­ina cea albă a dezvinovăţirii, gustând viaţa cea dumnezeiască, unindu-ne cu Domnul în taina Sfintei Împărtăşanii.

Şi noi astăzi am auzit în Evanghelia, care s-a citit la Sfânta Liturghie, înalta apreciere şi laudă din inima pătrunzătoare a Domnului în cuvintele adresate viitorului Apostol al Bisericii, Natanael: Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug (Ioan 1,47). Aceasta este lauda unui creştin, aceasta este lauda şi a acelei Biserici, despre care Domnul a grăit: „Iată Biserică, în care nu este viclenie, nu sunt deşarte născociri omeneşti, care este numai adevăr în toată învăţătura ei, tainele ei, dumnezeieştile ei slujbe, ocârmuirea ei, în toată alcătui­rea ei”. Şi anume această Biserică, după cuvântul Apostolului – stâlp şi temelie a adevărului (1 Timotei 3, 15), este Biserica cea slăvită, care nu cunoaşte întinăciunea sau viciul.

Prin câte nevoinţe sângeroase, prin ce lup­tă cu duşmanii adevărului, prin câte feluri de moarte a râvnitorilor curătiei, ai sfinţeniei credinţei şi a Bisericii s-a obţinut, s-a păstrat şi ni s-a transmis Ortodoxia! Şi, dacă astăzi vedem Biserica pământească mâhnită, îngreuiată de felurite nenorociri şi necazuri (iar aceasta este starea aproape permanentă a Bisericii Ortodoxe încă din zilele întemeierii ei) şi ni se pare că nu avem pentru ce să ne bucurăm, să ştiţi, dragii mei, că Sărbătoarea Ortodoxiei în Biserică se va sărbători întotdeauna, căci aceasta este o sărbă­toare nu pentru slava cea văzută a Ortodoxiei, ci pentru acel singur lucru, care dă viaţă lumii şi pe care nu îl mai pot înlătura acum nicio nenorocire dinafară şi niciun duşman – este sărbătoa­rea dragostei lui Dumnezeu faţă de lume şi viaţa veşnică a lumii este în această dragoste şi prin această dragoste.

Iar pentru fiecare dintre noi rămâne numai întrebarea personală – vom fi, oare, noi părtaşi la această dragoste dumnezeiască? Ne vom păzi, oare, pe noi înşine şi vom păzi pentru urmaşii noştri ceea ce ne-a dăruit însuşi Hristos şi ne-au transmis cu promptitudine următorii Lui cre­dincioşi în Biserică? Aşa să ţinem minte, dragii mei, pentru ca noi să fim cu adevărat creştini ortodocşi, trebuie să avem o legătură vie şi per­manentă cu Biserica Ortodoxă prin rugăciunile, învăţătura, Tainele ei, trebuie să ne cunoaştem credinţa noastră/să o studiem, să fim pătrunşi de duhul ei şi să trăim în acest duh, să ne condu­cem după pravilele, poruncile şi regulile ei.

Dar mai ales – trebuie să restaurăm mereu în noi, prin pocăinţă adâncă, chipul adevăratu­lui creştin ortodox după exemplul sfinţilor lui Dumnezeu, care au trăit în toate timpurile. Şi, dacă prima Sărbătoare a Ortodoxiei a fost orân­duită atunci când Biserica în luptă cu iconoclas­mul a apărat dreptul şi datoria de a se închina icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor şi prin aceasta a apărat şi adevărul în­trupării lui Dumnezeu – şi acum Biserica continuă să prăznuiască şi va prăznui până la sfârşi­tul zilelor lumii arătarea în ea a chipurilor Dum­nezeului Cel viu. Căci şi acum Dumnezeu Se descoperă pe Sine în oamenii care au dobândit şi au arătat în ei înşişi această comoară nepreţuită, acest singur mărgăritar, pe care toată lumea nu îl poate egala – asemănarea omului cu Dumnezeu prin sfinţenia vieţii.

Aşadar, să ne rugăm acum, dragii mei, către cei ce prin sfinţenia lor au sfinţit şi ne sfinţesc şi nouă calea către Adevăr.

Să ne rugăm şi pentru cei ce prin osteneli­le lor şi prin boli păstrează credincioşia faţă de Adevărul lui Dumnezeu în zilele noastre. Să Îl rugăm pe Domnul ca nici noi să nu fim străini de această credincioşie şi de aceste osteneli. Amin.

2 (15) martie 1992

***

Învăţătură în Săptămâna Întâia a Postului Mare

Această credinţă apostolică, această credinţă părintească, această credinţă ortodoxă lumea să o întărească.

Pentru ce iubim noi Ortodoxia şi Biserica Ortodoxă? În zilele vieţii Sale pământeşti, binecredincioşi ascultători, Domnul nostru Iisus Hristos i-a unit în jurul Său pe toţi cei ce credeau în El, iar dintre aceşti credincioşi îndeosebi i-a apropiat de Sine pe apostoli.

Din poporul care credea în Hristos a şi început să se formeze, din ziua Sfintei Cincizecimi, Biserica lui Hristos, iar din apostoli – primii conducători ai acestei Biserici, păstorii şi învăţătorii ei.

Nu uşoară era sarcina lor. Trebuia nu numai să îi înveţe adevărurile de credinţă şi să îi întărească duhovniceşte pe cei ce primeau creştinismul, dar în acelaşi timp să şi îi apere de învăţăturile false şi erezii. După cuvântul apostolului, aceste erezii trebuie să fie (1 Corinteni 11,19) ca să se învedereze cei încercaţi, adică cei mai dreptcredincioşi şi statornici dintre cei ce cred în Hristos.

Biruinţa dreptei credinţe a fost întărită prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi locale.

De atunci, Biserica lui Hristos are acel Simbol universal al credinţei, pe care noi îl auzim în bisericile noastre la fiecare Dumnezeiască Liturghie.

Acest simbol din anul 842 Sfânta Biserică îl anunţă cu deosebită solemnitate în ziua Sărbătorii Ortodoxiei, adică în ziua de astăzi într-o rânduială specială de rugăciune prin cuvintele: „Această credinţă apostolică, această credinţă părintească, această credinţă ortodoxă lumea să o întărească”.

Binecredincioşi ascultători! Credinţa noastră de aceea se numeşte apostolică, pentru că păstrează nealterat şi neclintit în ea tot ceea ce au învăţat Însuşi Hristos şi apostolii Săi şi este conţinut în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.

Această credinţă cu sfinţenie au cinstit-o şi au apărat-o în Sinoadele Bisericeşti şi în operele lor Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii. Prin ea Sfinţii Părinţi s-au mântuit şi s-au proslăvit. De aceea se şi numeşte credinţă părintească.

Fiind adevărată şi mântuitoare, dându-ne puteri binecuvântate, „cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie“, ea se mai numeşte şi dreapta credinţă sau Ortodoxie.

Precum vedem, fraţi şi surori, Ortodoxia noastră se clădeşte pe o temelie solidă, neclintită: pe devotamentul faţă de învăţătura Mântuitorului, a apostolilor, a sfinţilor părinţi ai Sinoadelor Ecumenice, pe experienţa de veacuri a vieţii duhovniceşti, pline de har, trăite în Hristos. Cetele sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu – ale mucenicilor, ale mărturisitorilor, ale făcătorilor de minuni, ale cuvioşilor şi ale celorlalţi sfinţi prin viaţa lor plăcută lui Dumnezeu şi prin sfârşitul lor cel drept mărturisesc că această credinţă ortodoxă este adevărată şi mântuitoare.

Prin această credinţă s-au mântuit şi toţi bine-credincioşii noştri înaintaşi, poruncindu-ne ca pe lumina ochilor să păzim această credinţă şi prin ea să ne mântuim. Credinţa noastră se mai numeşte Ortodoxă şi prin deosebire de credinţa catolicilor şi a protestanţilor, care s-au abătut de la unicul trunchi al credinţei apostolice, părinteşti, Ortodoxe.

Trăsătura fundamentală a Ortodoxiei noastre constă în faptul că pentru ea creştinismul nu este o teorie, ci însăşi viaţă în Hristos, după poruncile evanghelice şi rânduielile bisericeşti.

Temelia acestei credinţe este credinţa sinceră, adâncă, vie în Dumnezeul cel Viu, cel în Trei Ipostasuri – Creatorul cerului şi al pământului, Care este Atotprezent, Atoatevăzător, Atotmilostiv, întotdeauna gata să ne mustre (prin mustrările conştiinţei noastre) şi să ne vină în ajutor (prin rugăciunea noastră) şi să trimită harul iubirii şi al iertării (prin Sfintele Taine).

A doua temelie a Ortodoxiei noastre este credinţa în Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu si Răscumpărător al lumii. Credinţa în faptul că El împreună cu Sfântul Duh (şi nu fără participarea Tatălui ceresc) ne şi cheamă, ne şi sfinţeşte, ne şi luminează, ne şi înţelepţeşte spre mântuire, unindu-Se cu noi în Taina Sfintei Împărtăşanii.

A treia temelie a credinţei noastre ortodoxe este credinţa în viaţa viitoare, de după moarte, în unitatea Bisericii pământeşti şi cereşti, în mijlocirea pentru noi a Maicii Domnului şi a tuturor plăcuţilor lui Dumnezeu.

A patra temelie o constituie iubirea noastră creştină, frăţia şi mila unuia faţă de celălalt ca membri ai aceleiaşi familii, ca mădulare ale aceluiaşi trup – ale Bisericii lui Hristos.

A cincea temelie este ea însăşi – această Biserică a lui Hristos, Sfânta ei Tradiţie, rânduielile ei, dumnezeieştile slujbe. Tainele, obiceiurile, operele Sfinţilor Părinţi, hotărârile şi regulile Sinoadelor Ecumenice şi locale şi toată experienţa binecuvântată de veacuri a vieţii în Hristos şi a îndrumării ei către mântuire a fiilor ei credincioşi. Puterea creatoare a Bisericii este Duhul Sfânt, care din ziua Cincizecimii locuieşte în ea. Tuturor, fraţi şi surori, ne este de folos să ne verificăm din când în când, să vedem dacă suntem ortodocşi, dacă satisfacem cerinţele înfăţişate nouă de Maica noastră Biserica.

Să ne oprim ceva mai în amănunt la însemnătatea, pe care o are pentru noi, pentru mântuirea noastră Sfânta Biserică Ortodoxă. Uitaţi-vă cum ea (Biserica Ortodoxă) ne ajută nouă la mântuirea noastră. Ea sfinţeşte venirea noastră pe lume prin Taina Botezului, însoţeşte viaţa noastră prin darurile binecuvântate ale celorlalte Taine şi rugăciuni. Ne însoţeşte în lumea cealaltă prin minunatele ei cântări, prin rugăciunile de dezlegare şi binecuvântări. Toată viaţa noastră – de la leagăn până la mormânt – se scurge sub sfânta ei îndrumare şi binecuvântare. Deosebit de palpabilă este însemnătatea ei în rugăciunea obştească (în biserică) şi în călăuzirea vieţii noastre duhovniceşti.

Ea, împodobind frumos minunatele noastre biserici cu sfintele icoane, ne îndeamnă la înălțarea în rugăciune a sufletelor şi inimilor noastre către Domnul Dumnezeu. Ea desfătează, hrăneşte duhovniceşte şi absoarbe sufletele noastre prin sensul adânc şi armonia dumnezeieştilor ei slujbe. Ea sfinţeşte şi întăreşte cu harul rugăciunilor şi al Tainelor sale sufletele noastre neputincioase, triste. Tot ea ne acordă în fiecare săptămână anumite zile (miercurea şi vinerea) pentru post şi pocăinţă. în cursul anului alocă anumite perioade – cele patru posturi în acelaşi scop.

Iată, a trecut deja o săptămână, de când am intrat în zilele Sfântului şi Marelui Post.

Biserica Ortodoxă face totul pentru ca sufletul nostru să tremure şi să palpite în aceste mari şi sfinte zile, să simtă ticăloşia păcatelor sale şi să se aprindă de dorinţa de curăţire, de înnoire, de sfinţire.

Prin slujbele de pocăinţă ale Postului Mare, prin cântările lor înduioşătoare, rugăciuni, plecările genunchilor ea (Sfânta Biserică) ne cheamă la pocăinţă şi la împăcarea cu Dumnezeu. În nicio altă perioadă Domnul nu este atât de aproape de sufletul nostru întristat şi de conştiinţa noastră suferindă, nu bate atât de tare la uşa inimii noastre (cf. Apocalipsa 3, 20) ca anume în aceste sfinte zile.

Şi toţi ştim că, doar ţinând cu asprime Postul Mare, doar curătindu-ne, sfinţindu-ne sufletul nostru prin pocăinţă, vom întâmpina cu bucurie şi solemnitate şi noaptea de Paşti, când sufletul nostru, înnoit şi înviat, de pe tot pământul triumfal va cânta imnul Mântuitorului Celui înviat şi nu va şti unde se află – în cer sau pe pământ.

Cine creează şi va crea pentru noi această fericire inexprimabilă, această bucurie cerească? Numai şi numai ea – Biserica noastră Ortodoxă, purtătoarea şi păstrătoarea Ortodoxiei noastre.

Să păstrăm, aşadar, iubiţi fraţi şi surori, ca şi binecredincioşii noştri înaintaşi, Ortodoxia noastră, să trăim şi să ne mântuim prin ea şi cu cinste să purtăm marele nume de creştin ortodox. Amin.

(din: Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumenita, 2016)

Legaturi: