“CANTATI DOMNULUI CANTARE NOUA…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descopera “cum tanjeste Dumnezeu ca noi sa ne smerim pentru a ne putea darui inca si mai mult har”. RECUNOSTINTA FATA DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutatii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului

“Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici si in stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lu­crează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului. Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi…”

***

Mai mari decat acestea vom vedea (II)

“[…] Din fire omul este înzestrat cu nevoia de a învăţa şi de a descoperi noi mijloace de cunoaştere, însă în starea lui căzută el caută să-şi satisfacă această nevoie gustând din fructul amar al patimilor. De aceea, atunci când îl pără­seşte pe Dumnezeu şi se întoarce către lumea materială se face robul acesteia şi nu mai este în stare să intre în pre­zenţa Domnului şi să-I urmeze Lui. In pilda despre cina cea mare, vedem că cel ce cumpărase cinci perechi de boi a refuzat chemarea stăpânului casei pentru niciun alt motiv decât aparent urgenta lui nevoie de „a încerca” dobitoacele proaspăt dobândite. Această atitudine este tipică indeosebi pentru generaţia noastră, cu nestăvilita ei dorinţă de a intra în posesia celor mai noi informaţii sau tehnologii.

Stapânitorul lumii acesteia astfel împovărează inima omului şi îi întunecă mintea, încât în cele din urmă acesta nu mai are puterea să stea înaintea lui Dumnezeu faţă către Faţă. Este firesc ca omul să vrea să sporească în cunoaştere şi să se dezvolte, dar se cuvine a face aceasta îndeosebi în tăramul Duhului, pentru că acolo ne dăruieşte Dumnezeu înnoirea vieţii, singura „noutate” care are valoare veşnică. Ca să biruim ispita noutăţii în plan material trebuie să punem mereu un început nou în legătura noastră cu Dumnezeu. Domnul Se bucură când Ii cerem să ne arate noi căi de a ne apropia de El şi vine degrabă în ajutorul nostru, căci El însuşi doreşte să ne dăruiască un nou început, un nou har, o nouă prefacere a inimii prin care să ne înălţăm către Dumnezeu, sporind în cunoaşterea Lui. In fiecare zi la sfârşitul Utreniei, la Laude, spunem: „Cântaţi Domnului cântare nouă“.

Atunci când ne dăruim cu tot sufletul puternicului Duh al lui Dumnezeu, trăim în fiecare zi schimbările aduse de dreapta Celui Preaînalt, iar inima şi duhul nostru se înalţă neîncetat către El prin harul Său. De fiecare dată când izbutim să intrăm în prezenţa Lui, Dumnezeu ne reînnoieşte vederea duhovnicească, ne tămăduieşte inima şi ne împli­neşte nădejdea, reîntregindu-ne fiinţa şi dăruindu-ne o tot mai adâncă cunoaştere a Sa prin rugăciune.

Cântarea noastră cea nouă este, aşadar, o cântare de mulţumită şi de dragoste faţă de Dumnezeul nostru cel iubit. Nu mai suntem stăpâniţi de nimicitoarea dorinţă după plăcerile înşelătoare pe care ni le oferă şuvoiul nesfârşit al noutăţilor lumeşti ce condamnă sufletul la înfometare. Fireşte, ne putem folosi cu înţelepciune de aceste „unelte”, dar prin­cipalul nostru scop trebuie să fie a-L „încerca” pe Dum­nezeu în fiecare zi, ca să sporim în cunoaşterea Lui. Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, cel ce nu L-a întâlnit şi deci nu L-a „gustat” vreodată pe Dumnezeu este cel mai văduvit dintre toţi oamenii, fiindcă este robul întunericului propriei sale voi. Dar dacă îl caută pe Dumnezeu şi gustă harul Lui, va trăi lucruri cu adevărat măreţe în viaţa sa şi va descoperi că înnoirea vieţii în Dumnezeu îi este mai de trebuinţă decât orice altă „noutate” pământească. In felul acesta legătura noastră cu Dumnezeu se adânceşte tot mai mult. (Sfântul Zosima a fost ispitit de gândul că pentru el nu mai există ceva nou în viata duhovnicească. Dar Dumnezeu l-a adus în pustiul de dincolo de Iordan, unde i-a dat cea mai mare lecţie prin Sfânta Maria Egipteanca.) Această creştere a sufletului va continua şi după moarte, când vom cunoaşte Adevăruri încă şi mai minunate despre Domnul nostru. Duhul Omului îşi află adevărata împlinire în cele ce sunt neclintite, absolute, neschimbate, într-un cuvânt, veşnice.

Dumnezeu doreşte cu osârdie ca omul să se înalţe din putere în putere, din slavă în slavă. El îi dăruieşte toate ale Sale, căci nu suferă ca făptura pe care a zidit-o după chipul si după asemănarea Sa să fie cu ceva mai prejos decât El Insuşi: „Toate ale Mele ale tale sunt“. Aceasta este voia Lui pentru noi, iar dacă ne supunem ei, nu numai că nu ne va mai stăpâni vreodată mulţumirea de sine, ci vom tânji a ne apropia tot mai mult de Dumnezeu, flămânzind şi însetand după dreptatea Lui. Tot cel ce-şi pregăteşte inima pentru aceasta creştere dinamică în Hristos va vedea mereu „lucruri mai mari”, potrivit făgăduinţei Domnului.

După ce am primit cuvântul lui Dumnezeu, după ce L-am cunoscut pe Domnul şi am gustat adevărul Lui, care a devenit acum singurul temei al fiinţei noastre, devenim sălaşul lui Hristos, al Cărui chip Duhul Sfânt îl întipăreşte în inima noastră. De fiecare dată când ne pogorâm mintea în inimă, aflăm acolo o comoară, mărgăritarul cel de mare preţ, şi simţim dreapta lui Dumnezeu lucrând în noi prin puterea Duhului Sfânt. Atunci răspundem înălţând Domnului o nouă cântare de laudă şi ne ţinem cu tărie de poala hainei Lui, pentru ca Duhul Sfânt să poată lucra în inima noastră, care este acum deschisă harului Său. Cât de mult doreşte Domnul să-I aducem cântări noi! Cum tânjeşte El ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har! Şi cu fiecare creştere a harului îi vom cânta o nouă cântare de laudă şi de mulţumită.

Sfinţii Părinţi arată că recunoştinţa faţă de Dumnezeu este un izvor nesecat de însuflare, întrucât mintea şi inima încep să vadă tot mai limpede binecuvântările pe cari Dumnezeu le revarsă asupra noastră, asupra semenilor noştri şi asupra întregii lumi. Niciodată nu-I vom putea mulţumi îndeajuns Domnului, şi cu cât îl lăudăm şi-L slăvim mal mult, cu atât mai larg se deschid cerurile înaintea noastră. Prorocul Moise, şi împreună cu el toţi drepţii din toate vremurile, a cunoscut din cercare această lucrare minunată a Duhului lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune:

„Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dum­nezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu“.

Duhul lumii acesteia este duhul mândriei, care este po­trivnic lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Domnului deschide mintea şi inima omului spre cunoaşterea lucrurilor minu­nate pe care El ni le-a dăruit. Atunci aducem neîncetat mul­ţumită lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale, chiar şi pentru aerul pe care-l respirăm, cum citim într-una din rugăciu­nile slujbei Botezului: „Tu spre răsuflare ai revărsat aerul.” Acest aer susţine viaţa noastră trupească. Există însă şi un altfel de „aer”, o adiere înmiresmată – suflarea Duhului Sfânt, pe care Dumnezeu a suflat-o în faţa lui Adam în rai şi prin care a inspirat neîncetat Biserica Sa, adunarea celor ce iubesc Numele Său şi smerita Lui arătare.

„Mai mari decât acestea veţi vedea” nu se referă numai la creşterea veşnică a sufletului în Dumnezeu, ci şi la acele lucruri minunate pe care le descoperim în Persoana lui Hristos, a Cărui împărăţie este fără de sfârşit. După ce l-a recunoscut pe Natanael ca israelit, şi anume ca om duhov­nicesc al cărui ochi lăuntric veghează neîncetat („Israel” înseamnă „mintea care-L vede pe Dumnezeu”), Domnul îi lămureşte apoi firea acestor „lucruri mai mari”:

„Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se si pe îngerii Iui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.

Cu alte cuvinte, lucrurile mai mari aparţin lumii ce va să fie. De acum înainte Natanael îl va vedea pe Dumnezeu în Persoana lui Iisus Hristos în Care cerul şi pământul sunt unite ca printr-o scară pe care urcă şi coboară îngerii ce slujesc oamenilor. Natanael ştie acum că legea si pildele Vechiului Testament şi-au aflat împlinirea in  Persoana Domnului Hristos şi că acestea nu au fost decât o pregătire pentru a primi plinătatea descoperirii dumnezeieşti. Unirea lui Dumnezeu cu omul în Iisus Hristos este cu adevărat cea mai mare dintre toate minunile.

După ce ne-am îmbrăcat cu Hristos în Sfântul Botez şi simturile noastre duhovniceşti au prins viaţă, trebuie să le păstrăm vii şi lucrătoare prin ascultarea faţă de poruncile Domnului şi prin împărtăşirea cu Sfintele Lui Taine. Căci prin aceste simţuri duhovniceşti ajungem să înţelegem cu adevărat fiecare pas pe care îl facem în viaţa noastră şi învăţăm să recunoaştem în fiecare împrejurare lucrarea dreptei lui Dumnezeu, adică energia şi pronia Lui. De aceea se Cuvine să purtăm neîncetat în cugetul nostru această minune a învierii simţurilor noastre duhovniceşti, fiindca ea reînnoieşte şi păstrează viu înlăuntrul nostru duhul recunoştinţei insuflat de Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Ea ne ajută totodată să ne aducem mereu aminte de nesfârşita măreţie a dragostei Sale, cu care El cel dintâi ne-a iubit pe noi „pe când încă îi eram vrăjmaşi“.

Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, devenim mai puternici si in stare a ne împotrivi „întinăciunilor lumii”, întărindu-ne în legea lui Hristos care biruieşte legea păcatului ce lu­crează în mădularele noastre. Marele foc curăţitor şi dătător de viaţă al lui Dumnezeu stinge în noi focul cel întunecat al lumii acesteia, îndepărtând întinăciunile şi stricăciunile ei şi păstrându-ne în prezenţa sfinţitoare a Domnului. Prin Sfântul Apostol Pavel Biserica ne îndeamnă să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a păstra viu Duhul lui Dumnezeu în noi,

„ca să ne umplem de cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească; ca să umblăm cu vrednicie întru Domnul, plăcuţi Lui în toate, aducând roadă în orice lucru bun şi sporind în cunoaşterea lui Dumnezeu”.

Acestea sunt „lucrurile mai mari” făgăduite nouă de Domnul.

Părintele Sofronie scrie:

Viaţa duhovnicească a unui creştin poartă un caracter deosebit de dinamic. Ea niciodată nu este statică: este nesfârşit de felurită în manifestările ei. Pe de o parte, aceasta îi vădeşte bogăţia, pe de alta, faptul că noi nu am atins încă desăvârşirea; în viaţa Dumnezeirii însăşi, Sfânta Treime, momentul dinamic şi cel static se contopesc într-o unime de neînţeles nouă. Şi în această „unime” se cuprinde adevărata neclătinare făgăduită tuturor celor ce vor fi adus adevărata pocăinţă.

Aşadar, în Dumnezeu există două „momente”: un moment dinamic şi unul static. Momentul dinamic este acea viaţă de continuă creştere în Dumnezeu pe care am descris-o mai sus. Momentul static este desăvârşita pace şi odihnă în Dumnezeu, când omul se odihneşte în El prin har. In chip de neînţeles pentru noi, cele două aspecte se contopesc în Dumnezeu, iar omul se împărtăşeşte de amândouă prin har. Aceasta este starea sfinţilor în viaţa viitoare.

Din făgăduinţele pe care ni le-a făcut Domnul înţelegem că omul se bucură de o deosebită cinste înaintea lui Dumnezeu. Totuşi, nu trebuie să uităm următorul lucru: dacă după ce am gustat din luminarea harului şi din taina veacului ce va să fie, ne întoarcem la căile lumii şi îngăduim vieţii noastre să decadă, atunci ne va fi cu neputinţă s-o mai reînnoim. Intr-adevăr, „înfricoşător lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu”, fiindcă neîndurătoare va fi judecata pentru cei ce nu se sârguiesc a rămâne credincioşi acelei vieţi minunate după care au însetat la început.

Cele spuse mai sus sunt menite a ne spori insuflarea şi a ne ajuta să stăm neclintiţi înaintea lui Dumnezeu, cu frică si cu smerenie. Frica lui Dumnezeu nu are hotar pe pământ, dar când ne temem de El cum se cuvine, cu credinţă şi cu dragoste, ne facem moştenitorii vieţii Sale, precum cântăm in Prochimenul Mare:

„Dat-ai moştenire celor ce se tem de Numele Tău“.

Avem nevoie de frica lui Dumnezeu, aşa cum avem nevoie şi de mustrarea Lui, pentru ca duhul nostru să ardă neîncetat de dragostea Sa, iar viaţa Lui să devină a noastră nu numai aici pe pământ, ci şi în veacul viitor.

Dreptul din credinţă va fi viu, iar noi vom fi număraţi impreună cu drepţii numai dacă vom reuşi să păstrăm până la sfârşit minunea unirii noastre cu Hristos. De asemenea, ne putem numi drepţi atunci când credinţa noastră, care de acum „este lucrătoare prin iubire desăvârşită”, adânceşte zi de zi cunoaşterea şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Atunci inima Domnului se uneşte cu inima omului pentru veşnicie şi omul cântă o cântare pururi nouă Stăpânului şi Izbăvitorului său. Astfel „săvârşim Sfinţenie în frica lui Dumnezeu” şi împlinim scopul pentru care El ne-a adus din întunericul nefiinţei la viaţă şi la cunoaşterea Lui.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Legaturi: