DE CE ICOANA NU E IDOL SI DE CE NE INCHINAM LA ICOANE?/ Sensul duhovnicesc al Duminicii Ortodoxiei: “Frumosul liturgic in absenţa rigorii dogmatice esueaza in sentimentalism siropos”/ INTERVIU CU IPS IUSTINIAN despre POST (video)

Frumosul filocalic şi liturgic în absenţa rigorii dogmatice eşuează în sentimentalism siropos, în pietism, iar rigoarea dogmatică detaşată de dimensiunea liturgic-filocalică sfârşeşte, sec, în intelectualism şi fanatism...

• Doxologia:

PASTORALA SFÂNTULUI SINOD AL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE LA DUMINICA ORTODOXIEI DIN ANUL DOMNULUI 2013

[…]

În fiecare an, în această primă Duminică din Postul Paştilor, sărbătorim biruinţa dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor şi a altor învăţături greşite şi, în acelaşi timp, ne aducem aminte cu evlavie de toţi cei care şi-au închinat viaţa lui Hristos şi Sfintei Sale Biserici, precum şi de cei care au luptat de-a lungul veacurilor pentru apărarea dreptei-credinţe cea „dată sfinţilor, odată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).).

După ce şi-a dobândit libertatea de credinţă şi cult prin Edictul de la Mediolanum, din anul 313, al Sfântului împărat Constantin cel Mare, Biserica şi-a apărat unitatea şi învăţătura de credinţă, formulată de Sfinţii Părinţi în hotărârile dogmatice şi canonice ale celor şapte Sinoade Ecumenice, pe temeiul Sfintei Scripturi şi al Sfintei Tradiţii. Însă, dintre toate biruinţele sale, numai cea referitoare la învăţătura despre sfintele icoane a fost proclamată în chip solemn ca Biruinţă a Ortodoxiei, fiind sărbătorită de Biserică începând cu data de 11 martie 843, în prima duminică din Postul Mare, numită Duminica Ortodoxiei.

Învăţătura de credinţă despre sfintele icoane a fost formulată de Sinodul al VII-lea Ecumenic din anul 787, care, pe temeiul cuvintelor Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi” (Ioan 1, 14), mărturiseşte: „după cum chipul cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, asemenea să se aşeze şi cinstitele şi sfintele icoane, făcute în culori sau mozaic, sau din alt material potrivit, în Sfintele Biserici ale lui Dumnezeu, pe sfintele vase şi veşminte, pe pereţi şi pe scânduri, în case şi pe drumuri, şi adică icoana Domnului şi Dumnezeului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi cea a Sfintei Preacuratei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoare, ale cinstiţilor Îngeri şi ale tuturor sfinţilor şi cuvioşilor bărbaţi. Căci dacă vor fi văzuţi mai des zugrăviţi pe icoane, cu atât mai vii vor fi în faţa respectivilor, care îi privesc, reînviindu-se memoria şi dorul de prototipul lor, le vor săruta şi le vor da închinarea cinstită, dar nu adorarea deplină, care după credinţa noastră se cuvine numai firii dumnezeieşti” (Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. I, partea I, Tipografia Diecezană Arad, 1930, pp. 39-40)

Icoana lui Dumnezeu-Cuvântul, a Domnului nostru Iisus Hristos, este mărturia întrupării Sale adevărate şi sfinţitoare. Din acest motiv icoana este numită şi Evanghelia în imagini. În această privinţă, Sfântul Vasile cel Mare ne învaţă zicând: „Ceea ce cuvântul comunică prin auz, pictura o arată în chip tăcut, prin reprezentare” (Leonid Uspensky, Teologia icoanei, trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1994, p. 93), şi „cinstea dată chipului trece asupra prototipului“( Sf. Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVIII, Col. 149, trad. de Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu, în col. PSB 12, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 60), care se află în cer.

Cu toate acestea, în veacurile VIII şi IX, Biserica s-a confruntat cu o luptă făţişă împotriva cinstirii sfintelor icoane a celor care tăgăduiau tradiţia reprezentării Mântuitorului Iisus Hristos şi a sfinţilor şi considerau că icoanele nu trebuie cinstite sau venerate. Potrivnicii sfintelor icoane nu puteau înţelege faptul că, în icoana lui Hristos, este reprezentat chipul Persoanei Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, nu Dumnezeirea nevăzută. Răspunzând celor care erau potrivnici sfintelor icoane, Sfântul Ioan Damaschin explică: „Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut nu ca nevăzut, ci ca Unul care S-a făcut văzut prin participare la trup şi sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu. Dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, Care a dat sufletului imaterialitatea!“ (Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 6, trad. de Pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998, p. 128).

Înţelegem de aici că cel care cinsteşte icoana lui Hristos cinsteşte de fapt pe Cel pictat pe ea, adică pe Hristos Mântuitorul, pe Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic, Care S-a făcut om pentru a dărui oamenilor viaţa veşnică. Cel Unul Sfânt S-a făcut om pentru a sfinţi pe oameni.

De aceea, a respinge cinstirea icoanei înseamnă a respinge taina întrupării sau a înomenirii Fiului lui Dumnezeu şi a nesocoti întreaga lucrare de mântuire a neamului omenesc.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Omul, fiind creat după chipul lui Dumnezeu cel Sfânt, are chemarea să ajungă, printr-o viaţă curată, la „asemănarea cu Dumnezeu“, potrivit poruncii lui Dumnezeu: „Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (1 Petru 1, 16). De aceea, Sfinţii Apostoli îndeamnă pe creştini, zicând: „Ca fii ascultători, nu vă potriviţi poftelor de mai înainte, din vremea neştiinţei voastre, ci, după Sfântul Care v-a chemat pe voi, fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii” (1 Petru 1, 14-15). Sau: „Voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră…“ (1 Tesaloniceni 4, 3). Prin urmare, icoanele pictate înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului luminat şi sfinţit prin harul lui Dumnezeu, dăruit oamenilor prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi împărtăşit de Duhul Sfânt, pentru ca oamenii să devină „fii ai lui Dumnezeu” (cf. Ioan 1, 12), după har.

Conţinutul şi mesajul icoanei ortodoxe mărturisesc, pe de o parte, adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, iar pe de altă parte, adevărul că omul poate ajunge la înfiere şi îndumnezeire prin harul dumnezeiesc. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că Maica Domnului este mai presus decât toţi sfinţii şi cea mai cinstită dintre sfinţi, fiind „cea plină de har” (Luca 1, 28), întrucât a născut ca om pe Fiul lui Dumnezeu, pe Iisus Hristos. Chipul înnoit al omului sfinţit şi îndumnezeit prin har ni-l arată şi icoanele sfinţilor. Din acest motiv, imaginea care nu transmite acest mesaj al sfinţeniei nu este icoană, ci doar un tablou religios, chiar dacă este o imagine plăcută la vedere. Prin urmare, cinstirea icoanei lui Hristos ne apropie şi mai mult de El, prin harul sfinţitor al relaţiei dintre icoană şi Prototip. Icoana ne întăreşte credinţa în dumnezeirea şi umanitatea lui Hristos şi în comuniunea sau legătura Lui cu noi, chiar după Înălţarea Sa la Cer: „Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 20). De asemenea, rugăciunile rostite în faţa icoanei Maicii Domnului şi înaintea icoanelor tuturor sfinţilor ne apropie şi mai mult de Dumnezeu şi de sfinţii Lui, astfel încât putem spune, împreună cu psalmistul, că: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” (Psalmi 67, 36).

Icoanele şi picturile bisericilor şi mănăstirilor ne înfăţişează unirea firii umane cu harul dumnezeiesc într-o armonie sau măsură cumpănită. Această măsură cumpănită este o expresie liturgică a învăţăturii de credinţă formulată de Sfinţii Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic prin care mărturisim neîncetat: „pe Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Unul-Născut, cunoscut în două firi în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit, nedespărţit” (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Definiţia dogmatică de la Calcedon, în Ortodoxia, anul III, nr. 2-3/1951, p. 409). Potrivit acestei formulări, omul sfânt este om înduhovnicit şi transfigurat, aşa cum este reprezentat în picturile murale şi icoanele ortodoxe de tradiţie bizantină, iar nu redus la estetica trupului material nespiritualizat, aşa cum este redat adesea în arta religioasă a Renaşterii. Trebuie însă precizat că o icoană devine pe deplin icoană numai prin actul sfinţirii ei, care „schiţează un hotar de netrecut între un tablou religios – fie el chiar unul superior după cuprinsul lui religios şi realizarea lui artistică – şi o icoană, oricât ar fi ea de modestă în această privinţă. Sfinţirea este acţiunea tainică a Bisericii în timpul căreia „se sfinţeşte icoana aceasta cu harul Sfântului Duh” […]. De aceea, trebuie să spunem că nu orice reprezentare, nu orice icoană are puterea iconicităţii, ci numai cea sfinţită” (Pr. Serghei Bulgakov, Icoana şi cinstirea sfintelor icoane, trad. de Ierom. Paulin Lecca, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 148, 153).

Desigur, putem să ne întrebăm care este folosul duhovnicesc al cinstirii sfintelor icoane şi cât de mult ne ajută acestea în viaţa noastră? Încă de la Botez, prin însuşi numele care ni se dă, primim lumina şi ocrotirea sfântului al cărui nume îl vom purta întreaga viaţă. Apoi, crescând, avem nevoie de sfintele icoane pentru întărirea credinţei şi evlaviei, deoarece sfinţii pictaţi pe ele sunt învăţători şi rugători pentru noi. Pe parcursul vieţii, fiecare dintre noi avem nevoie de sfintele icoane pentru rememorarea lucrării mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu şi a faptelor de sfinţenie ale celor care L-au urmat, astfel încât, privind chipurile lor, vom simţi şi noi chemarea de a le urma pilda tăriei în credinţă şi a vieţii lor de sfinţenie.

Pe de altă parte, icoanele ne ajută să ne exprimăm şi dragostea pentru Dumnezeu. Dacă, din iubire, purtăm cu noi şi în casele noastre imagini ale rudelor şi oamenilor apropiaţi, cu atât mai mult suntem datori să arătăm evlavie faţă de icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor, împodobind cu ele casele, spre sfinţire şi binecuvântare. Sfintele icoane sunt, totodată, o vedere duhovnicească a frumuseţilor şi învăţăturilor Sfintei Scripturi prezentate în culori şi o cale de cunoaştere şi urmare a modelelor de credinţă, iubire şi milostenie ale sfinţilor.

Astăzi este prima duminică din Postul Mare, pe care o sărbătorim liturgic şi duhovniceşte ca fiind Duminica Ortodoxiei şi a sfintelor icoane. Iar pentru că cinstirea arătată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele, noi folosim această sărbătoare pentru a vă îndruma părinteşte: să vă închinaţi cu credinţă şi evlavie în faţa sfintelor icoane ori de câte ori intraţi în biserică, rugându-vă sfinţilor reprezentaţi pe ele; să aşezaţi la loc de frunte în casele voastre icoane sfinţite, mai ales ale sfântului ocrotitor, şi să le cinstiţi prin aprinderea candelei, închinare şi rugăciune evlavioasă zilnică; să purtaţi în călătoriile voastre icoanele sfinţite ale Mântuitorului, Maicii Domnului şi ale sfinţilor ocrotitori, ca să vă fie spre ajutor şi izbăvire de primejdii; să dăruiţi o icoană sfinţită unui copil la primirea Tainei Sfântului Botez sau tinerilor care primesc Taina Sfintei Cununii, pentru sfinţirea familiei; să aduceţi linişte şi tămăduire sufletească în viaţa unui bolnav aflat pe patul de suferinţă, oferindu-i o icoană sfinţită; să mergeţi în pelerinaj individual sau organizat de Biserică la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi de la locurile sfinte ale Ortodoxiei de peste hotare, pentru a primi întărire în credinţă, pace sufletească, vindecare de boli şi de suferinţe şi ajutor în necazurile vieţii.

În aceste vremuri de criză economică, morală şi socială, de indiferentism şi individualism, rugăciunea smerită şi plină de credinţă săvârşită în faţa sfintelor icoane ne ajută să ne luminăm mintea pentru a fugi de păcate şi a săvârşi fapte bune, să ne încălzim inima şi să apărăm dreapta credinţă în faţa rătăcirilor de tot felul şi să ne întărim voinţa de a lucra pentru binele Bisericii şi al poporului nostru.

[…]

Ioan-Lucian Radu: Sunt Sfintele Icoane idoli?

Noi Îl putem vedea pe Dumnezeu și, prin urmare, Îl putem reprezenta, în persoana lui Iisus Hristos. Nu Îl reprezentăm pe Dumnezeu în icoană, în natura Sa divină, ci numai în natura Sa umană, așa cum ni s-a arătat, din moment ce nu am văzut Divinitatea Lui.

În rândurile ce urmează, vom face o analiză a percepției Sfintei Scripturi, referitoare la închinarea la idoli, arătând deosebirea dintre idol și icoană. Nu vom insista asupra pasajelor biblice care îndreptățesc folosirea și cinstirea icoanelor, pentru aceasta putând fi consultat un cuvânt al Preasfințitului Calinic Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, care explică în detaliu acest subiect, disponibil aici.

Diferența dintre idol și icoană

Este adevărat, că există numeroase pasaje, în special în Vechiul Testament, dar și în Noul, care condamnă atât închinarea, cât și confecționarea idolilor. Vom examina, prin urmare, anumite pasaje scripturistice caracteristice, cu scopul de a înțelege adevărata semnificație a acestei interdicții, precum și semnificația cuvintelor „idol și „icoană”.

Diferența esențială între idol și icoană este aceea că idolul este o plăsmuire a minții omenești, și este considerat el însuși dumnezeu, primind închinare ca atare, pe când icoana, care înseamnă imagine, chip, asemănare, figură, nu primește închinare, în sine, ci închinarea sau cinstirea se aduce persoanei reprezentate pe ea. Icoana nu identifică planul naturii cu planul divin, ci le deosebește cu desăvârșire, căci închinătorul icoanei se raportează totdeauna la o realitate de dincolo de icoană. Așadar, creștinul nu se închină materialului din care este făcută icoana, așa cum este în cazul idolului, ci doar persoanei reprezentate pe ea.

De ce este interzisă reprezentarea lui Dumnezeu?

Vechiul Testament interzice idolatria, iar în contextul poruncilor de pe muntele Sinai interzice orice reprezentare a vreunei creaturi (Ieșire 20), însă această interdicție, în primul rând, trebuie înțeleasă în contextul în care a fost emisă: fiii lui Israel abia ieșiseră din Egipt, unde trăiseră în mijlocul idolilor, căpătând o afinitate față de aceștia, după cum o demonstrează episoadele cu vițelul de aur și cu șarpele de aramă. Având în vedere faptul că închinarea la idoli era o obișnuință de care cu greu se puteau debarasa, interdicția de a-și face reprezentări era întru totul justificată, deoarece, așa cum o arată faptele lor, evreii pierduseră contactul cu realitățile dumnezeiești pe care le cunoscuseră înaintașii lor și singurele realități pe care erau în stare să le reprezinte erau cele pe care le cunoscuseră în Egipt, timp de mai bine de 400 de ani.

Dumnezeu nu interzice decât reprezentarea Sa, căci așa cum se spune la Deuteronom 4, Moise nu a văzut nicio imagine a Sa, ci doar vocea a auzit-o. Însă, nu numai că permite, dar și poruncește reprezentarea unor ființe cerești: Să faci doi heruvimi de aur… Să pui un heruvim la un capăt şi un heruvim la celălalt capăt al capacului… Acolo, între cei doi heruvimi de deasupra chivotului legii, Mă voi descoperi ţie şi îţi voi grăi de toate, câte am a porunci prin tine fiilor lui Israel (Ieșire 25, 18-22). Iar perdeaua cortului mărturiei avea cusute chipuri de heruvimi alese cu iscusinţă (Ieșire 26, 31).

În ce constă idolatria?

Un pasaj specific, care este insistent folosit de iconoclaștii moderni, pentru combaterea icoanelor, este Isaia 40,18-20, unde se spune următoarele: Cu cine veţi asemăna voi pe Cel Preaputernic şi unde veţi găsi altul asemenea Lui? Chipul cel turnat este turnat de un făurar, argintarul îl îmbracă cu aur şi-l înfrumuseţează cu lănţişoare. Săracul, care nu poate oferi mult, alege un lemn care nu putrezeşte; îşi caută un meşter iscusit ca să facă un idol care să nu se clatine.

În acest pasaj, observăm următoarele: cuvântul „asemănare” este folosit în același sens ca și cuvântul „icoană”. Cu toate acestea, trebuie să subliniem aici, că profetul se opune realizării de asemănări ale lui Dumnezeu, care ajung, până la urmă, să fie asemănări ale celor create. Fabricarea imaginilor lucrurilor create nu sunt condamnate, decât atunci când acele imagini urmăresc să-L descrie pe Dumnezeu, Cel necreat și invizibil și, ulterior, li se aduce venerație, ca și lui Dumnezeu. Numai atunci, ele sunt considerate a fi idoli.

Să vedem și alt pasaj care este interpretat pentru a combate icoanele: Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor… au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!” (Romani 1, 23-25). Prin „asemănarea chipului omului celui stricăcios”, adversarii icoanelor au văzut reprezentarea sfinților, însă închinarea adusă sfinților nu poate fi aceeași cu închinarea care era adusă zeilor. Sfinții nu sunt venerați, precum Dumnezeu, ci sunt cinstiți, ca oameni aleși ai lui Dumnezeu și numai în relație cu Dumnezeu, Cel care i-a ales. În consecință, aceste pasaje se referă numai la cei care produc închipuiri ale lui Dumnezeu și se închină lor ca atare. Deoarece idolul este doar o închipuire a lui Dumnezeu, ideea că Biserica s-ar închina idolilor este o minciună și o acuzație nedreaptă.

Iisus Hristos, chipul lui Dumnezeu

Dacă la momentul emiterii celor 10 porunci, Dumnezeu nu se arătase oamenilor în vreo formă vizibilă, de unde vine și interdicția de a-L reprezenta, vedem că, odată cu trecerea timpului, revelația divină cunoaște o evoluție, existând câțiva oameni, în Vechiul Testament, care au avut privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu, cum este cazul lui Isaia (Isaia 6), Iezechiel (Iezechiel 1) și Daniel (Daniel 7).

Dar noi creștinii, care nu mai trăim sub incidența Legii Mozaice, avem dreptul de a-L reprezenta pe Dumnezeu în icoane? Așa cum am menționat anterior, la momentul emiterii celor zece porunci, Dumnezeu nu a dat oamenilor nicio asemănare a Sa. Cu toate acestea, atunci când a venit timpul, Dumnezeu ne-a descoperit chipul Său, în persoana lui Iisus Hristos, așa cum este menționat în Coloseni 1, 15: Acesta este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai întâi născut decât toată făptura. De asemenea, în Ioan 14, 9, Iisus Hristos spune: Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.

De aceea, noi Îl putem vedea pe Dumnezeu și, prin urmare, Îl putem reprezenta, în persoana lui Iisus Hristos. Nu Îl reprezentăm pe Dumnezeu în icoană, în natura Sa divină, ci numai în natura Sa umană, așa cum ni s-a arătat, din moment ce nu am văzut Divinitatea Lui.

Umbră, imagine a lucrurilor viitoare

În cele din urmă vom examina o diferență intre Vechiul și Noul Testament, care se referă la subiectul nostru. Epistola către Evrei menționează următoarele: Legea având umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor (Evrei 10, 1). În conformitate cu aceste cuvinte, vedem că Vechiul Testament (Legea) era umbra, în timp ce Noul Testament este acest chip al lucrurilor viitoare. Vechiul Testament vorbea despre Dumnezeu într-un fel misterios, umbrit și era, prin urmare, în imposibilitatea de a folosi icoane. Noul Testament, însă, ne-a arătat imaginea lucrurilor cerești, adică un aspect mai clar al acestora.

Acum, că am văzut, deja, chipul lui Dumnezeu în Iisus Hristos, cei care au fost sfințiți în imaginea lui Hristos, pot fi reprezentați în icoane, până când va veni momentul să ne întâlnim cu ei față in față, atunci când aceste lucruri se vor împlini.

Pr. Andrei Zlăvog: Icoana ortodoxă nu este nici idol, nici simbol

Prima duminică din Postul Paştilor, numită a Ortodoxiei, ne aduce aminte de biruinţa Bisericii lui Hristos asupra ereziei iconoclaste, adică împotriva celor care nu cinsteau sfintele icoane, luptă ce s-a purtat în veacurile VIII şi IX.

În această duminică se citeşte la Sfânta Liturghie pericopa evanghelică de la Sf. Ioan (1, 43-51), care ne prezintă chemarea a doi dintre apostoli, ambii originari din provincia Galileea, din nordul Ţării Sfinte: Filip din Betsaida (In. 1, 44) şi Natanael din Cana (In. 21, 2). Pericopa evanghelică are în centrul ei mărturisirea celor doi ucenici cu privire la dumnezeirea Mântuitorului Hristos: „Am aflat pe Acela despre care a scris Moise în Lege şi proorocii…“ (In. 1, 45) şi „Învăţătorule, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu…“ (In. 1, 49), dar şi promisiunea Domnului că vor vedea îngerii lui Dumnezeu, suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului (In. 1, 51).

Părinţii Bisericii au aşezat acest cuvânt al Evangheliei în duminica închinată sfintelor icoane, tocmai pentru că principalul temei al cinstirii icoanelor este mărturisirea Sf. Ioan: „Şi Cuvântul trup S-a făcut, şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui…“ (In. 1, 14).

Icoana, reprezentare a lui Dumnezeu

De-a lungul veacurilor, Biserica s-a confruntat cu diverse erezii, pe care le-a folosit ca prilejuri pentru a-şi formula învăţătura de credinţă ce va rămâne neschimbată până la sfârşitul veacurilor. Facem aici referire în mod special la perioada Sinoadelor Ecumenice sec. IV-IX, lovitura cea mai grea dată cultului icoanei fiind iconoclasmul veacului VIII-IX. Cei care nu cinsteau sfintele icoane – denumiţi iconoclaşti – afirmau că dumnezeirea lui Hristos nu poate fi redată în imagine. Pornită de la icoana Mântuitorului, prin extensie, lupta iconoclaştilor s-a întins şi asupra icoanelor ce reprezentau pe Maica Domnului sau pe sfinţi. În fond, justificarea icoanelor Maicii Domnului sau a unuia dintre sfinţi stă în justificarea icoanei Mântuitorului Iisus Hristos. Totodată, pe lângă acest argument de ordin teologic, era invocată şi încălcarea poruncii a doua din Decalog (Ieş. 20, 4-5).

Iconoclaştii nu au înţeles şi nu admiteau faptul că dumnezeirea străbate prin cele materiale, iar trupul devine oglindă a sufletului. Mântuitorul Hristos purta sub formă vizibilă, omenească, însăşi dumnezeirea care este reprezentată în icoană sub formă văzută. Icoana ortodoxă nu este nici idol, nici simbol, ci este reprezentare a lui Dumnezeu, iar cinstirea ce se dă Chipului trece la prototip, Care este viu în ceruri – după învăţătura Sfântului Vasile cel Mare. Icoanele sunt expresia unirii dintre firea umană şi harul dumnezeiesc din care se naşte sfinţenia. Ele mărturisesc adevărul că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om şi totodată faptul că omul poate ajunge la îndumnezeire prin harul divin.

Prin cinstirea icoanelor ne arătăm dragostea faţă de Dumnezeu

Această învăţătură a fost fixată de Sinodul al VII-lea Ecumenic, la şedinţele din anii 787 şi 843, iar Sfântul Ioan Damaschin, aprig luptător împotriva ereziei iconoclaste, spune că prin închinarea la icoane nu se închină materiei, ci Creatorului materiei Care pentru el S-a făcut materie ca să-l mântuiască.

Prin cinstirea icoanelor ne arătăm de fapt dragostea faţă de Dumnezeu Care este zugrăvit în icoană, iar icoanele devin reprezentări vizibile ale dreptei credinţe şi mijloace de întâlnire a credincioşilor cu Hristos şi cu sfinţii ce s-au desăvârşit în El, după cum ne învaţă părintele profesor Dumitru Stăniloae.

Când acestea reprezintă chipuri de sfinţi înţelegem că sunt chipuri ale oamenilor care au iubit pe Dumnezeu din toată inima şi din tot sufletul şi din toată puterea şi din tot cugetul (Lc. 10, 27) şi care s-au mântuit prin harul lui Dumnezeu şi prin efort personal. Astfel de prototipuri trebuie invocate în rugăciune şi imitate prin fapte bineplăcute lui Dumnezeu.

• Pemptousia:

Ieromonahul Agapie Corbu: Poezie liturgică şi acrivie dogmatică la Duminica Ortodoxiei

Pentru pelerinii Postului Mare, a căror ţintă este slăvita Înviere, Biserica a rânduit în primele cinci duminici tot atâtea prăznuiri, ale căror înţelesuri şi importanţă nu vor fi niciodată subliniate îndeajuns. De conştientizarea, asimilarea şi trăirea acestora va depinde şi înălţimea duhovnicească cu care se va sfârşi pelerinajul fiecăruia spre Înviere, dar şi pelerinajul vieţii pe pământ.

La 11 martie 843 Patriarhul Metodie al Constantinopolei organiza, pentru prima oară, sărbătorirea solemnă a dreptei credinţe în cea dintâi duminică din Postului Mare. Era prăznuită, de fapt, biruinţa învăţăturii ortodoxe despre cinstirea sfintelor icoane în care se sintetiza întreaga învăţătură a Bisericii. Pentru acest prilej Patriarhul Metodie a alcătuit şi un text cuprinzând anatemele sinoadelor ecumenice rostite împotriva diferiţilor eretici, precum şi laude adresate marilor luptători pentru dreapta credinţă. Textul Sinodiconului era citit cu aceleaşi formule introductive ca Evanghelia, iar poporul răspundea cu aclamaţiile: „Anatema să fie!” sau „Veşnică pomenire!”, după cum sunt menţionaţi ereticii sau apărătorii Ortodoxiei. Textului i-au fost apoi adăugate, până în veacul al XIV-lea, şi alte anateme sinodale şi aclamaţii, fiind citit până astăzi în această duminică, după Utrenie, când se face şi o procesiune cu sfintele icoane cântându-se canonul alcătuit de Sfântul Teodor Studitul.

În afară de comemorarea evenimentului istoric al biruinţei Ortodoxiei, faptul că sărbătorirea liturgică a dreptei credinţe este unită cu citirea Sinodiconului Ortodoxiei constituie un bun prilej de evaluare a măsurilor propriei ortodoxii. Biserica, fiind trupul lui Hristos – Adevărul, este întruparea în lumea creată a acestui Adevăr. O parte din acest adevăr a fost cuprins în dogme şi definiţii sinodale, iar ele sunt pentru noi repere în calea spre unirea cu Adevărul deplin, Iisus Hristos. Iată de ce o învăţătură greşită, erezia se pune de-a curmezişul înaintării noastre către Domnul, ne dă o strâmbă înţelegere a Lui, ne îndepărtează de la cărarea Împărăţiei.

Pornind de la evenimentul istoric al restaurării cultului icoanelor, Biserica ne deschide în fapt un orizont mult mai cuprinzător: acela al tainei dreptei credinţe. Taină care depăşeşte infinit tot ceea ce s-a spus sub chip de dogmă şi este o realitate de care, în plinătatea ei, ne putem apropia doar liturgic şi prin rugăciune. Iată de ce, tocmai pentru că depăşeşte puterea de exprimare prin cuvânt a adevărului Bisericii, taina dreptei credinţe ne este dată astăzi spre contemplare într-o împletire de liturgic, filocalic şi cuvânt dogmatic.

Avem, pe de o parte, în slujba Duminicii Ortodoxiei o serie de rugăciuni, de imne în care este lăudat Domnul şi I se mulţumeşte pentru darul luminos al dreptei credinţe făcut Bisericii, iar pe de altă parte se citesc şi anatematismele Sinodiconului, foarte riguros alcătuite, expresii culminante ale gândirii dogmatice sinodale.

În faţa acestei duble deschideri creştinul este acum silit să ia aminte şi să-şi însuşească o viziune şi un duh, aşa încât asceza Postului Mare să-şi atingă scopul. Un prin element al acestei viziuni este împletirea dintre ortodoxie şi viaţa liturgic-ascetică. Un scriitor bizantin filocalic din veacul al XI-lea, Ilie Ecdicul, îşi începe scrierea condiţionând întreaga lucrare ascetică de premisa dreptei credinţe, iar Sfântul Grigorie de Nyssa, într-o epistolă adresată celor ce se îndoiau de ortodoxia lui, afirmă această unitate spunând: „Având, deci această încredinţare (a dreptei credinţe) ne botezăm după cum ni s-a poruncit, credem după cum ne botezăm, şi slăvim pe Dumnezeu după cum ne este credinţa, aşa încât şi botezul şi credinţa şi slăvirea să fie într-un glas în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh”. Acelaşi mare Sfânt Părinte ne lămureşte spunând că „temelia şi rădăcina credinţei drepte şi sănătoase este taina evlaviei predată de Domnul ucenicilor Săi”. Sfântul apostol Pavel numeşte această taină şi „comoara cea bună” a cărei păzire nu se poate face decât „cu ajutorul Sfântului Duh, care sălăşluieşte întru noi” (2 Tim. 1, 14), anume pentru că e tainică. De aceea expresia cu care Părinţii sinodali îşi începeau textele hotărârilor, anume: „părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”, nu este o simplă formulă de conjunctură.

Această „taină a evlaviei” este focul Cincizecimii trimis de Hristos peste apostoli, este miezul incandescent şi necreat al ortodoxiei pe care îl primim liturgic şi sacramental în Botez, în Euharistie, în taina nunţii, în taina călugăriei, îl înnoim prin pocăinţă, şi îl stră-vedem în tot ce are maica noastră, Biserica. Scântei din acest foc al Cincizecimii sunt prinse în cuvânt de Părinţii purtători de Dumnezeu care ne-au dat definiţiile lor dogmatice ca pe nişte cuiburi de lumină necreată. Doar stând acolo, în acele cuiburi, vom fi hrăniţi ca puişorii şi vom putea zbura cândva spre obârşia din care acestea îşi trag seva: Cincizecimea şi Sfânta Înviere.

Fiecare duminică a Postului Mare ne propune prin ceea ce prăznuieşte o distanţare de noi înşine pentru a vedea în ce măsură evenimentul prăznuit se regăseşte în viaţa şi căutările noastre. Este ascunsă aici o lucrare curăţitoare a omului nostru lăuntric, a minţii noastre de „înţelepciunea cea deşartă a acestei lumi”, ca pregătire pentru dobândirea minţii Părinţilor, a minţii lui Hristos. De aceea duminica de astăzi cuprinde un îndemn stăruitor la cernerea propriilor convingeri şi ne obligă, acum la început de post, la o deplină separare lăuntrică de tot ce pare ortodox, dar nu este, de tot ce nu ne duce la „taina evlaviei”, la focul Cincizecimii, la Învierea lui Hristos. Sfântul Nectarie al Eghinei spune în a sa Istorie a sinoadelor ecumenice că scopul întrunirii acestora a fost ca prin hotărâri dogmatice şi canonice să păzească adevăratul duh al Evangheliei şi al Bisericii de deformările aduse de eretici. Erezia nu este, aşadar, numai o învăţătură greşită, ci şi o alterare, o deformare a duhului Bisericii, a trăirii, aducând cu sine o pseudo-duhovnicie.

De aceea în Duminica Ortodoxiei Biserica împleteşte pentru fiii ei un dar alcătuit din poezia liturgică a cântărilor Triodului (poezie din care fac parte şi icoanele, cântările şi tot ce este „artă liturgică” în biserică) şi acrivia dogmatică a Sinodiconului, pătrunzând sufletul credincios de frumos filocalic şi de rigoare patristică. Lipsa Sinodiconului Ortodoxiei din ediţiile de până acum ale Triodului românesc se cere, de bună seamă, grabnic plinită, pentru că poporul ce cheamă numele Domnului in lingua romana, cum ne numeşte pe noi, românii, Sfântul Mucenic Montanus Preotul, nu merită această nedreptate.

La cele spuse, să mai adăugăm o încheiere. Frumosul filocalic şi liturgic în absenţa rigorii dogmatice eşuează în sentimentalism siropos, în pietism, iar rigoarea dogmatică detaşată de dimensiunea liturgic-filocalică sfârşeşte, sec, în intelectualism şi fanatism. Or, semnificaţia adâncă a primei duminici din Post se iveşte tocmai din armonioasa împletire a poeziei liturgice cu acrivia dogmatică, şi este în cele din urmă un adevăr pe care, pentru a-l înţelege, trebuie să-l asimilezi ascetic şi să-l trăieşti duhovniceşte: a fi ortodox înseamnă a deveni treptat una cu taina de foc şi lumină a Bisericii, din care ţâşnesc şi la care trimit dogmele ei, călătorind, într-un constant efort filocalic şi liturgic spre Înviere.

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul: Cuvânt la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite

[…]

Un element fundamental pe care-l vedem astăzi la Liturghia mai înainte sfinţită este înălţarea, înapoierea, dăruirea către Dumnezeu; este sfinţenia, separarea de lume şi afierosirea noastră lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl împlinim prin înălţarea noastră, prin ridicarea inimilor şi a mâinilor noastre, iar apoi prin ridicarea acestui Agneţ, ca pe o viaţă pierdută deja şi, în acelaşi timp, dăruită lui Dumnezeu.

Aşadar, Îl avem pe Hristos, Care a fost omorât, şi pe omul care moare în acea clipă. Asta este sfinţirea, aceasta este sfinţenia, darul făcut lui Dumnezeu, adică Însuşi Hristos Care S-a jertfit, dar şi eu, omul, care mă jertfesc. Nu există nimic care să mă împiedice în această dăruire a sinelui meu, „nici fărădelegea mea, nici păcatul meu, Doamne” (Psalmi 58:4), aşa cum spune în acest sens Psalmistul. „Fără de nelegiuire am alergat” (Psalmi 58:5) lângă Tine, fără nici un lucru care să mă întârzie, să mă afunde, să mă împiedice. Suirea mea către Tine a fost liberă şi deplină. Când Îl avem înaintea noastră pe Domnul, Care deja S-a adus jertfă pentru noi, inima noastră simte de îndată această şi spune: „Cum să nu vrem să ne vindem pe noi înşine ca să Îl dobândim?” Cum e cu putinţă ca noi să nu vindem, să nu predăm, să nu înălţăm şi să nu aşezăm existenţa noastră în mâinile Celui care S-a vândut, S-a dat pentru noi?

Prin urmare, în Liturghia mai înainte sfinţită, Hristos este Cel care a fost omorât, iar omul, cel care este omorât. La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru.

Elementul reprezentativ al jertfei noastre este înălţarea, atât de cunoscută în Vechiul Legământ. Tot ceea ce era ridicat deasupra jertfelnicului sau pus pe grătarul pe care se ardeau jertfele aparţinea lui Dumnezeu (Ieşire 29:27-28, Levitic 7:34). Prin urmare, din clipa în care Cinstitele Daruri, încă înainte de a se sfinţi, au fost înălţate duminică sau astăzi, din clipa în care mâinile noastre s-au ridicat prin sfânta tămâie, din acel moment noi ne-am apropiat de Dumnezeu. Ne-am încredinţat sinele nostru lui Dumnezeu.

Această suire, această ridicare este o sculare a noastră către întâlnirea cu Domnul cel înviat.Odată cu înălţarea cinstitelor şi mai înainte sfinţitelor Daruri, avem şi propria noastră înălţare. „Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” (Psalmi 59:5), zice Psalmistul. Domnul este înfăţişat ca unul ce doarme. Dar în ultima parte a acestei Liturghii avem scularea Domnului. „Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” Eu m-am sculat, acum scoală-Te şi Tu.

Ce este, în realitate, această sculare a Domnului? Nu e nimic altceva decât o coborâre a Domnului, o pogorâre a Lui, o deşertare, o fugă spre noi şi, în acelaşi timp, o vedere a Lui. „Scoală-Te şi vezi!” Când vreau să-ţi vorbesc, când vreau să comunic cu tine, te privesc. Adică, Domnul începe să închege un dialog cu noi, care este un dialog între două persoane, nu între doi indivizi. Este un dialog care se încheagă între două persoane, între două conştiinţe, care, într-un anumit fel, locuiesc împreună, se însoţesc una cu cealaltă, care îşi schimbă locul între ele, înaintează una spre cealaltă, locuiesc una în cealaltă. Dumnezeu şi omul, unul încape în celălalt, pentru că acesta este singurul fel prin care Dumnezeu ne poate vorbi în mod fiinţial.

Prin urmare, această coborâre, această sculare a Domnului şi, în același timp, şi a noastră este simţirea contactului cu Dumnezeu şi a răspunsului Său, a răsplătirii noastre, care se petrece în vremea Liturghiei mai înainte sfinţite. Este ceea ce spune Sfântul Părinte, anume că Hristos este mâncare şi băutură, fără să înţeleagă prin aceasta doar împărtășirea prin mâncarea Sfintelor Taine, ci această unitate fiinţială (Ioan 17,21), care se realizează neîncetat în sânul existenţei noastre.

Aşa cum atunci când cineva mănâncă, se îndulceşte, i se deschide gustul şi vrea să mănânce mai mult, aşa şi această mâncare a Dumnezeirii şi, în acelaşi timp, a noastră către Dumnezeu, locuirea noastră (perihoreza) în existenţa şi iubirea Lui devin o înflăcărare a minţii noastre, pentru că prinderea şi vederea lui Dumnezeu se săvârşesc prin mijlocirea minţii, şi aşa se încheagă un spaţiu cu neputinţă de umplut, de neţinut în frâu, şi o vânătoare reciprocă între mine şi El. În cele din urmă, este o căutare stăruitoare, lacomă, şi o mâncare. Şi pentru că omul nu va putea niciodată să înţeleagă aceasta, spunem că este o taină de neînţeles şi de negrăit pentru mintea omenească. Omul nu ar fi putut niciodată să conceapă o astfel de coborâre a lui Dumnezeu, o astfel de înviere, o astfel de sculare. Duhul omului a conceput o coborâre a lui Dumnezeu şi în filosofie, dar nu a putut să atingă faptul în esenţă şi, de aceea, a rămas de veacuri neînţeleasă.

Coborârea lui Dumnezeu nu e o simplă unire cu noi, ci o asumare a firii omeneşti, o întrupare. Nu a fost, ci este o întrupare, care se realizează continuu, şi pe care mintea omenească n-a putut-o înţelege niciodată. Această sculare a lui Dumnezeu, această jertfă a Lui, care se săvârşeşte pentru totdeauna, este ceva pe care El o ia în Sine Însuşi. Şi tocmai aici zace această înfricoşată taină: nu o săvârşesc eu, o săvârşeşte numai El, prin El Însuşi, şi o săvârşeşte pentru mine.

Şi avem iarăşi unul în doi, ceea ce înseamnă că nici nu mai poţi să îi desparţi. Aşadar este o taină de neînţeles şi negrăită, pentru că nu există nimic analog în viaţa omenească, pentru ca să poată cineva să ia de acolo exemplul şi s-o exprime. Omul nu o înţelege şi, totuşi, – o, minune de neînţeles! – Domnul o săvârşeşte neîncetat şi în vremea în care săvârşim Liturghia.

[…]

Noi Îl rugăm: „Mila Ta, Doamne, mă va întâmpina” (Psalmi 58:10). Dar ceea ce mă întâmpină nu este mila, ci Însuşi Domnul. Neputând să simt asta, o exprim atât de frumos cu cuvântul „milă”, care este lucrarea, energia lui Dumnezeu. El Însuşi mă ajunge, iar eu L-am întâmpinat prin ridicarea ochilor mei. Şi de vreme ce coborârea, chenoza Lui este neîncetată, înseamnă că şi privirea mea mistică, scrutarea mea mistică este neîncetată, aici în chip sacramental, iar în veşnicie în chip mistic.

„Puterea mea în Tine o voi păzi” (Psalmi 58:10), zice Psalmistul. Tu eşti Cel care-mi dai putere, tărie, existenţă, fiinţă, stăpânire. Dacă am putere, dacă am viaţă, aceasta eşti Tu Însuţi. De aceea, „în Tine o voi păzi”. Te privesc neîncetat, Te păzesc, Te urmăresc. Privirea mea nu se dezlipeşte nici o clipă de Tine. Doar un astfel de suflet, doar o astfel de inimă, care-L priveşte în acest fel pe Domnul, este cu putinţă să fie cea peste care Dumnezeu şi întreaga Biserică se odihnesc ca peste heruvimi şi peste serafimi. El a făcut totul pentru mine şi eu acum fac totul pentru El. În timp ce mai înainte am avut casnic păcatul, acum El este casnicul meu şi eu casnicul Lui.

Aşadar, această priveghere şi, în acelaşi timp, această împreună-locuire, această viaţă unică aflată în unul singur, care de fapt sunt doi, unul în doi, este al treilea element al acestei adunări a noastre de slujbă. Şi în timp ce trăim mereu Taina şi faptul acesta mistic, cu toate că suntem sătui, totuşi, iubiţii mei copii, de câte ori nu se întâmplă să nu avem simţirea mâncării Lui, a Celui pe care Îl mâncăm şi preschimbă existenţa noastră!

O astfel de viaţă lipsită de simţământul vieţii lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi fără de sfârşit, poate fi socotită vreodată viaţă? Cred că echivalează cu o moarte, cu o încremenire de cadavru. Viaţa mea viază numai când este „ascunsă în Dumnezeu cu Hristos” (Coloseni 3:3), Cel ce vine, Cel omorât şi prezent înaintea mea înviat, doar când este o viaţă pe care e cu neputinţă să o mai desparţi de a Lui.

INTEGRAL LA SURSA

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, trad. Ierom. Agapie Corbu, ed. Sf. Nectarie, Arad, 2009, pp. 169-176.

***

Postul Mare, postul mantuirii

– interviu cu IPS Iustinian Chira, Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului

– Postul Pastelui este una dintre cele mai frumoase calatorii duhovnicesti, si odata ajunsi la capat aduce speranta invierii noastre in viata viitoare.

Vorbim astazi despre semnificatia acestui eveniment crestin cu IPS Iustinian Chira Maramuresanul, Arhiepiscopul Maramuresului si Satmarului.

Inalt Preasfintia Voastra, de mii de ani crestinii acorda o importanta deosebita Poastului Mare. Cartile sfinte spun ca Postul Mare este postul cel mai deosebit din anul bisericesc. De ce are aceasta semnificatie de post foarte important?

– Postul Mare – asa cum vorbirea noastra romaneasca ii spune: Postul Mare, dar de fapt ii zice Postul Patimilor Domnului sau Postul Invierii – acest post are la baza porunca lui Dumnezeu. Postul – in general vorbind, nu vorbim acuma de postul celor patruzeci si noua de zile, care-i Postul Patimilor Domnului, ci de postul in general.

Mantuitorul, in predica Lui de pe Muntele Fericirilor, graieste si spune un lucru deosebit, care se cuprinde in Evanghelia de la Matei, cap. 6, 7 si 8. Aici sunt cele mai esentiale invataturi din Evanghelie – in aceasta cuvantare de pe Muntele Fericirilor. In capitolul 6 isi incepe Mantuitorul foarte interesant cuvantul, care spune cam asa:

Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. (Matei 6, 1)

Plecand de la acest cuvant al Mantuitorului Hristos, ne oprim si ne punem intrebarea: “Care sunt faptele dreptatii noastre?“ – a tuturor celor care facem parte din Biserica lui Hristos; la modul general.

Si Mantuitorul continua, si vorbeste, si sunt trei pe care Hristos le numeste “faptele dreptatii noastre“. Cea dintai fapta a dreptatii noastre – o declara Hristos – este milostenia, binefacerea, mila, fapta buna. Este cea dintai datorie a fiecarui credincios. Nu exista manturie fara fapte. Biserica Ortodoxa are trei porunci: credinta, faptele bune si harul de la Dumnezeu. Acestea sunt cele trei temeiuri ale Bisericii lui Hristos.

Si atunci faptele dreptatii noastre, Mantuitorul Hristos, ni le arata in acelasi capitol de la Matei. In primul rand Mantuitorul declara ca este milostenia, dar nu vom zabovi acum asupra acestei virtuti. Dar, totusi, putem sa vorbim, caci spune: sa nu le faceti inaintea oamenilor, ca sa va laude oamenii, ca atunici nu veti avea plata de la Dumnezeu. Una dintre acestea, pe care Hristos le numeste “faptele dreptatii”, o vedem la fariseu, din Pilda Fariseului si a Vamesului. Fariseul avea foarte multe fapte mari, care le declara in fata altarului, dar faptul ca le declara in fata altarului isi pierde absolut orice valoare. De aceea Mantuitorul spune: cand faceti fapta voastra “să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”.

– Adica sa o facem cu mai multa modestie, mai multa onestitate.

– Da, adica se face cu totala smerenie. Faptele bune nu le facem ca sa ne laude oamenii. Este o datorie a noastra fata de Dumnezeu, sa fim milostivi, si postul se incadreaza in aceasta. Si ne trebuie post, nu numai ca sa schimbam bucatele, ci sa schimbam faptele.

Noi facem fapte ale dreptatii lui Dumnezeu, si intai este milostenia, a doua o numeste Hristos: rugaciunea, si in al treilea rand, Mantuitorul numeste asa de frumos: postul. Deci postul este o porunca data de Dumnezeu de la Creatie. Cea dintai porunca pe care a dat-o Dumnezeu este infranarea, cumpatarea, ceea ce cu alte cuvinte, am numi noi, si zicem acuma: post. Cea dintai porunca a fost: nu gusta din pomul care l-o indicat Dumnezeu. Deci, de acolo a pornit o porunca [a lui Dumnezeu], ca omul sa aiba o perioada, sa aiba un timp, sa aiba anumite legi dupa care sa se conduca si sa-si conduca viata lui. Deci postul se bazeaza pe porunca data de Dumnezeu.

– Inalt Preasfintia Voastra, de douazeci de ani traim intr-o societate intr-o continua schimbare, o societate care traieste cu un picior apasand pe acceleratie continuu. Viata este destul de aspra si de dura, multi dintre crestini, in deosebi cei care traiesc la oras, isi pun o mare problema, isi ridica un semn de intrebare: “cum poti sa postesti in ziua de azi, in care esti atat de solicitat, esti la munca multe, multe ore, ajungi seara tarziu acasa, cum sa respecti postul?“. Credeti ca e complicat? Multi oameni spun ca asa este, si de aceea va intreb si pe dumneavoasta: cum ar trebui sa procedeze crestinii in cazul acesta?

– Porunca ramane porunca, si datoria noastra ramane datorie. Am scris un material despre post in timpul regimului comunist, cand nu se gasea nici o bucata de paine prin pravalie. La Cluj era. Si am avut indrazneala sa vorbesc despre post. Intelegeti?! Postul nu este o porunca prin care omul sa fie asuprit, sa fie viata cazna. Postul nu e impotriva vietii. E vorba de cumpatare.

– Echilibru.

– Absolut. De exemplu, de aceea am spus: postul e temelia religiilor, a tuturor religiilor. Nu exista religie pe lume sa nu aibe la baza cumpatarea, adica postul, asceza. Pentru ca noi avem trup si suflet, si trupul are nevoie de hrana, si are nevoie sa-i dai ceea ce-i trebuieste trupului, deci [postul] nu este impotriva sanatatii trupului, e pentru sanatatea trupului, si pentru mantuirea sufletului.

Si totusi am scris un material atunci [despre post] cand era absurd, ca oamenii nu aveau ce manca. Un lucru care e sfant, e sfant in orice imprejurare. Ce-i sfant, e sfant! Nu putem sa desfiintam o porunca a lui Dumnezeu.

La baza intregii vieti religioase (…) se da importanta postului. Asta inseamna sa-ti sfintesti si trupul. Cumpatarea aceasta este pentru ca sa-ti sfintesti trupul, sa nu devii robul pantecelui, si sa stapanesti, sa domini carnea si osul si toate celelalte.

In Biserica crestina, in afara de Biserica Ortodoxa, in toate celelalte culte nu se dispretuieste postul [?!, n.n.]. De ce in Biserica Ortodoxa, insa, are atata importanta? Pentru ca este stabilit de la intemeierea crestinismului. Postul este arma, este mijlocul, este temelia, este hrana spirituala. Ca am amintit, si ca sa continuam, Sfanta Scriptura este plina de cuvinte care amintesc de cumpatare, de post. Sa incepem cu Moise. Cate zile a postit Moise, ca sa se poata intalni cu Dumnezeu? Patruzeci de zile. N-a putut sa ia legatura cu Dumnezeu pana nu s-a purificat, nu s-a curatit prin post. Postul de 40 de zile de cumpatare, de jertfa – ca postu-i jertfa, pentru iertarea pacatelor, pentru sanatatea trupului, pentru mantuirea sufletului. Si numai dupa ce a postit patruzeci de zile, abia atunci a putut, apoi, sa stea de vorba cu Dumnezeu. Ilie cate zile a postit? Patruzeci de zile! Si apoi Fiul lui Dumnezeu, cand si-a inceput activitatea, pe care a inceput-o de la Botezul in Iordan, unde, la Botezul din Iordan, cand a venit in fata lui Ioan, si-a indeplinit dreptatea lui Dumnezeu – asa a spus, cand Ioan I-a spus eu trebuie sa ma botez: Lasa sa indeplinim toata dreptatea. Pentru ca Hristos S-a prezentat atunci, in fata lui Ioan, nu ca Fiu al lui Dumnezeu, ci ca Fiu al Omului. El a facut pocainta in fata lui Ioan in numele, si pentru indreptarea tuturor fiilor lui Adam. El a fost noul Adam. Si acolo, la Iordan, vedem cea dintai invatatura despre taina Sfintei Treimi: Fiul era in Iordan, Tatal a vorbit: “Acesta este Fiul Meu iubit, in care am binevoit“, si Duhul Sfant S-a pogorat in chip de porumbel si a ramas peste El. Si Ioan declara: mie mi s-a spus: peste Acela care vei vedea pogorandu-se Duhul Sfant si ramanand peste El, Acela este Fiul lui Dumnezeu, Acela este Mantuitorul, Acela este Mesia. Deci, iata, dupa acest moment de la Iordan, Mantuitrul se retrage in pustie. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, isi incepe activitatea printr-un post de patruzeci de zile.

Deci, iata, temeiurile pe care le avem, pentru care Biserica lui Hristos respecta [postul] si indeamna pe fii sai, ca periodic sa-si impuna aceste zile de cumpatare, pentru ca prin post si trupul se sfinteste. De fapt postul nu este impotriva vietii, este un mijloc si un scop al vietii.

Si atunci, cand ne apropiem de marile praznice, continuand randuiala lasata de Hristos la Sfintii Apostoli si Parinti, ne pregatim cu ce? Ne facem haine noi, ne curatam trupeste si sufleteste. Nu punem negina in’autru si cu celelalte mijloace ne schimbam pe dinafara.

Ne pregatim dumnezeieste ca sa intampinam marele praznic pe care-l avem in fata. E un mijloc [de pregatire]. E o sfintire. Postul il sfinteste pe om. Asta este. Scopul vietii este manturiea si iertarea de pacate. Postul este jertfa.

In Evanghelie ni se spune cand s-a venit la Hristos cu un indracit. Si au venit [mai intai] la Apostoli, ca sa-l salveze de duhul rau, de sub puterea diavolului. N-au putut. Si atuncea au venit la Hristos, si Mantuitorul a eliberat, a tamaduit, adica a vindecat omul de puterea cea intunecata a rautatii. Apostolii au ramas uluiti, si dupa ce s-au dus oamenii L-au intrebat [pe Hristos]: “de ce noi n-am putut sa-l vindecam?”. “Pentru slaba voastra credinta” – a spus in primul rand. In al doilea rand: “acest neam de duhuri rele nu se poate alunga decat prin post si rugaciune“. E cuvantul lui Hristos! Este sau nu e spus in Biblie?! Prin post si rugaciune numai, se poate elibera omul de pacate si de ispitele diavolului. Asta este scopul sfantului post. Este un moment de purificare, de indreptare, de jertfa, de dar pe care-l mai aducem lui Dumnezeu.

Muncitorul nu este tot una ca sa traiasca in zilele oprite fara niciun fel de regula, fara niciun fel de lege. Nu tii postul, inseamna ca nu tii porunca lui Dumnezeu. Esti un om care nu tii legea, calci legea.

Este milostenie, rugaciune si post! Acestea sunt faptele pe care noi trebuie sa le savarsim, si prin acestea noi devenim vrednici ca sa ne bucuram de sarbatoarea pe care vrem sa o sarbatorim. Ce sarbatoare poate avea un om care nu are nici o regula? Vine o sarbatoare, de exemplu pentru Sfintele Pasti, asa, pentru toata societatea… Are o bucurie un om fara ca sa se pregateasca pentru aceasta mare sarbatoare? Nu are! Acesta este rostul postului, si nu este o contrazicere intre porunca data de Dumnezeu si intre viata noastra.

– Inalt Preasfintia Voastra, postul trebuie negresit insotit de rugaciune. E nevoie de o rugaciune mai intensa decat rugaciunile pe care le facem in mod obisnuit in cealalta perioada a anului, sau trebuie putin sa ne adunam si sa ne concentram de a fi mai rugatori decat in zilele obisnuite?

– Pai vedeti, faptele dreptatii noastre sunt trei. Zice Mantuitorul nostru in Evanghelia de la Matei, capitulul 6, versetul 1. Cu ce incepe? Incepe cu milostenia! Asa incepe. In al doilea rand: rugaciunea. Si in al treilea rand vorbeste de post. Deci postul nu este post daca nu faci fapte de milostenie, daca nu esti darnic, daca nu sacrifici si pentru cei care duc lipsa de ajutorul tau. Deci, in primul rand este aceasta fapta a iubirii nostre a unuia fata de celelalt, a dragostei noastre, nu prin cuvant, ci prin fapta. Deci postul este incununarea. Intai este milostenia, in al doilea rand este rugaciunea. Deci milostenia si rugaciunea se incununeaza prin post.

Nu inseamna numai ca ti-ai schimbat hrana, ci sa-ti schimbi viata: pocaiti-va! – zice Hristos. Si aceasta insemna, in limba in care s-a scris Evanghelia lui Matei, pocaiti-va inseamna metanoia. Asta inseamna schimba-ti sufletul, nu umbla dintr-o confesiune in alta. Schimba-ti sufletul nu inseamna schimbarea hainei, si schimbarea exterioara, ci, metanoia, inseamna schimba-ti firea, care este indarjita din cauza pacatelor, pacatului lui Adam. In noi este samanta noastra de la zamislire, pentru ca zamislirea noastra se naste din pofta trupeasca, si prin pofta aceasta trupeasca. Placerea aceasta pamanteasca se transmite, si pacatul adamic. De aceea el este prezent in noi. De la copilul mic; il vezi ca are porniri asa, de parca nu-i in firea lui, se amplifica, sporeste, si pe urma creste, devine tot mai atacat de ispite si de pacate. Eu, si dumneata, si noi toti avem aceasta lupta teribila impotriva pacatelor, impotriva ispitelor diavolesti. Nu numai cei ce or fi fost bolnavi, nu numai cel ce o fost epileptic indracit; mai indraciti sunt ceilalti – noi suntem ceilalti, care nu suntem cumpatati, nu ne sfintim viata prin cumpatare, prin post, si prin milostenie.

– Inalt Preasfinita Voastra, cum sa procedeze crestinii care din cauza obligatiilor de serviciu se intampla ca uneori sa nu ajunga la biserica in ziua de duminica? Sunt si cazuri de acest gen. Sunt oameni de exemplu, care din cauza obligatiilor de servicu nu reusesc sa respecte programul bisericii. Cum sa tina acesti oameni postul, cum sa procedeze?

– Tocmai ieri, cand mergeam la biserica, vorbeam cu insotitorul, cu diaconul Andrei, care are sotie, si nu poate veni pentru ca are servici pana la ora sase, si slujba de la biserica tine de la patru la sase. Si spunea acest bun diacon, acest bun om: “ne simtim nelinistiti ca noi nu putem merge la biserica“. Si atunci am spus: “un om nu numai cand e la biserica, un om cand isi face datoria, e la serviciu, e tot o slujba lui Dumnezeu adusa“. Si cand muncesti, si cand iti faci datoria, si chiar atunci cand omul o noapte intrega a muncit, sau a calatorit, si are nevoie de dimineata sa se odihneasca, si din acest motiv nu poate sa mearga la biserica, dar el cu gandul si cu sufletul e la biserica, si atuncea el este placut lui Dumnezeu. Dar daca nu te duci din nepasare la sfanta biserica, asta e foarte grav. Dar daca nu te duci la biserica pentru ca toata noaptea ai chefuit, si la biserica nu esti in stare sa te duci o ora, doua, asta deja este pacat strigator la cer; prin aceasta il jignesti pe Dumnezeu. Dumnezeu si-a sacrificat, si-a jertfit pe propiul Sau Fiu pentru mantuirea lumii, si noi sa nu fim in stare nici sa mergem acolo, in fata slujbei lui Dumnezeu?! E o datorie, asa cum e o datorie postul, asa cum e rugaciunea, asa cum e datorie fapta buna, asa e o datorie cercetarea regulata a dumnezeiescului lacas a lui Dumnezeu. Mantuitorul foarte mare importanta a dat cercetarii bisericii. Si atuncea nu se considera pacat ca n-a fost la biserica pentru ca omul a fost la serviciu. […]

– As vrea putin, cu permisiunea dumneavoastra sa revenim tot la semnificatia postului, si hranei adecvate in perioada postului. De asemenea, sunt crestini care spun in felul urmator: as tine postul, dar nu ma descurc material sa-mi asigur hrana necesara postului. Sunt si cazuri de genul acesta. Cred ca sunt oameni care au nivel de trai ceva mai modest, si probabil ca banii nu le permit sa cumpere hrana de post. Dupa dumneavoastra cum ar trebui sa procedeze oameni care sunt in situatii de genul acesta? Adica ei sunt buni crestini, si destinul i-a adus intr-o asemenea situatie incat probabil nu ar putea sa tina un post cu o hrana adecvata.

– Sunt locuri sfinte si timpuri sfinte. Este? Asa! De exemplu in biserica este un loc sacru. In biserica, cand intra cel mai prost credincios se poarta cu sfintenie. Nu profaneaza biserica; este un loc sfant. Sunt vremuri sfinte, de exemplu timpurile de post. Si atunci este destul omul, si societatea, sa stie: suntem in Postul Sfintelor Patimi. In aceste zile prin toata viata mea trebuie sa ma lupt sa fiu mai corect prin faptele mele, prin rugaciune mai multa. Faptele noastre sa fie fapte mai placute lui Dumnezeu. Chair daca nu pot eu sa-mi schimb hrana, dar faptele noastre [se pot schimba].

Stiu ca am datoria sa respect aceste patruzeci de zile, caci postul este sacru. Cand pot sau nu pot sa-mi cumpar de mancare speciala, dar nici nu trebuie de fapt, pentru ca postul e mai usor de a-l tine decat celelalte: o paine, o fructa sau o leguma e mai usor decat celelalte. Hrana de post e mai scumpa decat celelalte mancaruri? Nu cred!

Va sa zica daca pe timpul lui Ceausecu, cand era foamete, la cazna la care ne-a pus Ceausescu puteam sa zicem: asta nu mai e obligatie! N-am timp sa ma rog – asa zic multi. N-am de unde sa fac milostenie – asa zic multi. Adica desfiintam toate poruncile lui Dumnezeu, pentru ca n-am timp, pentru ca nu pot? E justificat atunci? Respect atat cat pot porunca lui Dumnezeu! Atat cat pot! Intr-o zi de post stiu ca este o zi care n-am dreptul s-o profanez, n-am dreptul sa o neglijez, n-am dreptul sa o dispretuiesc. Sunt obligat ca sa nu uit, ca sa respect poruncile date de Dumnezeu.

– Taranul din Maramures are un respect deosebit pentru post.

– Deosebit! Pentru noi, pentru toti, postul este sfant. Cat il putem tine. De fapt toate poruncile lui Dumnezeu pentru noi sunt sfinte.

Unul a primit un talant de la Dumnezeu, altul doi, si altul cinci. I s-a cerut celui cu cinici talanti zece, la cel cu doi patru, si la cel cu unu doi. Dar daca nici acel unu, talant, nu l-om implicat, nici minima sarcina crestineasca nu o respectam, cine suntem atunci? Suntem atunci crestini, suntem atunci oameni, daca si cele mai marunte datorii si sarcini noi le dispretuim?

– As vrea, cu acceptul dumneavostra, sa ne explicati semnificatia Liturghiei Darurilor [mai inainte sfintite]. Stiu ca este un moment aparte in Liturghia ortodoxa, Liturghia Darurilor.

– In epoca primara crestina, crestinii participau la Liturghie zilnic, si se cuminecau zilnic, de la Apostoli pana in Epoca aceea de Aur a crestinatatii, cand crestinii isi dadeau viata pentru credinta lor. Asa era in epoca apostolica si patristica, pe timpul Sfintilor Parinti; ei isi dadeau viata pentru Hristos. Si atunci, pentru un crestin era cel mai important sa participe zilnic la Sfanta Liturghie si sa se cuminece. Si crestinii, atuncea, tineau foarte mult la post. Mancau numai o data seara. Si toti sfintii si toti martirii respectau postul cu sfintenie, si mancau dupa ora a treia, dar, in acelasi timp, doreau sa se si cuminece. Si atunci, ca sa nu se calce postul, s-a randuit o Liturghie impreunata cu Vecernia de seara, ca si crestinii care au postit toata ziua, si crestinii care au tinut toata ziua ajun, seara, sa se poata cumineca. Si atuncea s-a impreunat Vecernia cu Liturghia, si s-a pastrat de la Liturghie de duminica, Sfantul Agnet, adica Sfanta Euharistie, si la Vecernia de sera se impartaseau toti care au postit in ziua respectiva. Si aceasta era Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, caci Sfintele Daruri au fost scoase la Liturghia care s-a slujit duminica. Pentru ca trebuie o slujba speciala, in care este Epicleza, invocarea Sfantului Duh, ca painea si vinul sa se faca Trupul si Sangele Domnului. Si atuncea, cei care aveau dragostea aceasta – ca vedeti si aici se justifica acest post -, caci aceia faceau acest sacrificiu in fiecare zi; pentru ei postul nu era schimbarea pacatelor, postul era abstinenta de la orice. Paine si apa nu puneau in gura.

– Dar si muzica bisericeasca este cu totul aparte pe durata postului.

– Da! Cred ca dumneata ai fost si ai vazut la catedrala in aceste zile ca sunt atat de frumoase toate slujbele. Toate rugaciunile si toate cantarile sunt extraordinar de miscatoare. Cand am vazut luni seara, marit seara, miercuri seara si joi seara ca s-a facut slujba Canonului celui Mare…toti acesti barbati, toata populatia pareau niste sfinti, asa erau cand participau la Canonul cel Mare, cand canta toata biserica “Miluieste-ne Dumnezeule! Miluieste-ne…“. Este cel mai iubit de Dumnezeu [omul care rosteste] aceste doua cuvinte: miluieste-ma. Nu zabovesc asupra acestui lucru.

Discut cu dumneata acest lucru, dar nu sunt eu, nu sunt multumit cum iti raspund. Nu sunt multumit, nu sunt dispus sufleteste, ca am venit acum de la camera si stau aicea, in fata sfantului altar ca sa discut cu dumneata, asa, ca la un pahar de bere. Nu sunt multumit. Trebuie sa ma asculti acolo cand sunt in slujba. Acolo incearca un slujitor al lui Dumnezeu sa transmita un cuvant poporului. Acum o facem asa, ca e necesar un cuvant.

– E de dragul pentru a transmite celor care ne urmaresc…

– Din dragoste pentru toti credinciosii!

[…]

LEGATURI: