CUM NE SPOVEDIM? Care sunt conditiile intalnirii reale a omului cu Dumnezeu si pentru a trai inca de aici BUCURIA CEA MARE A HARULUI DUHULUI SFANT?

“[…] Primul care mărturiseşte despre Iisus Hristos că este Mesia este un iudeu. Care a fost condiţia ca acesta să poată mărturisi? Spune tot Mântuitorul: Adevărat vă spun vouă, nu este vicleşug în iudeul acesta. Deci o condiţie a întâlnirii omului cu Dumnezeu este lepădarea de făţărnicie şi de viclenie din inimă. Fără acestea ca premisă, să spunem, iniţială, ca primă condiţie, ca prim criteriu, până acestea nu vor fi lepădate din inima noastră, nici gând vreodată să poată să Se sălăşluiască Duhul Sfânt şi harul să ne descopere nouă pe Iisus Hristos. Deci voi face o digresiune foarte scurtă, dacă-mi îngăduiţi, pentru că e vreme de post, e vreme de pocăinţă şi de spovedanie.

Zilele acestea am avut oameni care au venit la spovedit şi m-am bucurat foarte mult c-au venit, dar am întâlnit o trăsătură foarte larg răspândită la noi, la creştini: o inimă care se îndreptăţeşte pentru păcate, chiar dacă le spovedeşte, şi, mai mult decât atât, o inimă care spovedeşte doar păcatele acestea grosolane, vădite, văzute. Aproape niciunul dintre noi nu socoteşte că ar avea făţărnicie în inimă, nu socoteşte nimic, nu socotește că ar avea viclenie, cum ar fi că una spui, alta [faci n.n.] – păcate foarte, foarte fine, pe care noi nu ştim să le spovedim, poate că nu le cunoaştem.

Sigur, ar fi de trebuinţă şi un duhovnic îmbunătăţit, care să ştie foarte delicat cum să umble acolo, la cutele inimii. Din păcate, însă, şi noi [duhovnicii] suntem netrebnici, cum auzim şi în rugăciunile acelea de la Sf. Liturghie şi, neştiind nici noi cum să ne spovedim, nu ştim să cerem nici credincioşilor, nici ucenicilor cum să se spovedească.

Dar atât vă spun, ca observaţie foarte mică, aşa, la măsura mea: că, de nu vom putea să spovedim cele pe care le considerăm făţărnicii, viclenii faţă de oameni, faţă de iubiţi, faţă de soţi, faţă de copii şi, nu în ultimul rând, faţă de Dumnezeu, acelea care ni se întâmplă foarte des când ne supără cineva, chiar şi de cel foarte apropiat şi cugetăm în inimile noastre câte ceva foarte subţire şi foarte apropiat de viclenie, pe acelea dacă nu le spovedim, să ştiţi că se prinde o zgură, aşa, pe inimă şi devenim insensibili, devenim materiali, foarte grosolani la inimă. Şi, deşi ne vom fi spovedit de multe ori şi vom spune toate cele pe care le considerăm păcate, dacă acestea nu sunt lepădate, nu sunt spuse şi nu sunt recunoscute, măcar că-l întrebăm pe duhovnic: “Părinte, am gândit aşa şi aşa şi nu ştiu dacă e păcat sau nu“. Si Duhul îi va da lui să vă răspundă cele ale adevărului ca să vă lumineze toate. Căci aşa spune Mântuitorul: Eu voi pleca acum, dar vă voi trimite un alt Mângâietor Care va mărturisi pentru Mine şi vă va descoperi vouă toate. Deci Duhul Sfânt descoperă în inima noastră păcatele acestea.

Să ştiţi că nu este vorba de o sondare, de o ingerinţă în intimitate, ci este vorba de o nevoie a noastră pe care eu o resimt foarte puternic, personal, de a şti cum să mă spovedesc cum trebuie, de a arunca tot balastul acesta, toată zgura aceasta din inimă, pentru ca să se împlinească condiţia aceea de a Se sălăşlui Duhul Sfânt în noi, de a primi harul Duhului Sfânt.

[…]

Întâlnirea cu Acest Dumnezeu ne aduce noua bucuria încă din viaţa aceasta şi bucuria şi fericirea veşnică în viaţa viitoare. Fraţilor, nu este doar un cuvânt aşa că cei păcătoşi se duc la iad şi cei cuvioşi, cei drepţi, sunt fericiţi şi aici, şi în viaţa viitoare. Nu-i aşa; fericirea pe care o aduce Hristos, întâlnirea cu Hristos, nu este o fericire omenească, nu este o pace omenească, după cum spunea Hristos: Pacea Mea dau vouă – nu pacea lumii! Bucuria acesta este o bucurie duhovnicească şi nu pot să vă spun prea mult despre ea pentru că n-o cunosc din cercare, dar am auzit de la Sfinţii Părinţi că bucuria aceasta, o dată ce ai gustat-o, dacă pleacă de la tine, mai bine ai muri de o mie de ori. Şi spun Sfinţii Părinţii că aşa înţeleg bucuria aceasta şi înţeleg cuvântul lui Dumnezeu:

Cel ce va iubi pe mamă, pe tată, pe fiu, pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.

Adică cel ce a gustat din bucuria aceasta a întâlnirii cu Hristos faţă către faţă, acela nu-şi mai pune problema fiului, fiice, soţului, soţiei, mamei, că ar avea vreo boală, fie ea incurabilă, pentru că lupta noastră, fraţilor, nu este împotriva bolii, lupta noastră nu este să biruim boala, ci moartea!

Iar această încredinţare ţi-o dă întâlnirea cu Dumnezeu, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, bucuria vederii slavei lui Dumnezeu. Dobândirea harului Duhului Sfânt – aceasta este bucuria! Şi cel ce stăruie s-o primească pe aceasta, acela va gusta raiul încă de pe acum.

[…]”

[extrase din predica Pr. Cezar Axinte (Constanta) in Duminica a II-a a Postului Mare, 2014 – min. 8:55 – 14:10 si: 23:32 – 25:35]

Legaturi: