21 NOIEMBRIE – Mutarea printre sfinti a Parintelui marturisitor GHEORGHE CALCIU. DESPRE COMUNISM, GLOBALIZARE, MULTICULTURALISM: “Nu trebuie sa va bucurati de libertatea europeana, ca n-o s-o prea aveti!”

Cititi si:

Trebuia să devenim „constructorii comunismului”

– Părinte, care a fost răul cel mai mare al comunismului, care nu trebuie uitat tocmai pentru a nu se repeta?

– Fiindcă sunt preot, răul cel mai mare a fost lupta împotriva Bisericii, distrugerea duhului Bisericii şi subordonarea Bisericii, începând de la Sinod până la ultimul preot. Toţi făceau plecăciune în faţa comunismului, de aceea eu am părut ca un singular când m-am ridicat şi am protestat împotriva dărâmării bisericilor, împotriva încercării de a introduce materialismului în Biserică, împotriva chemării preoţilor în armată, dar mai ales împotriva distrugerii bisericilor.

– Dar aţi fost un revoltat şi înainte de a îmbrăca haina preoţească!

– Da, bineînţeles că am fost şi înainte! (Părintele râde)

– Şi atunci, care era răul de atunci?

– Răul de atunci al comunismului era acela că încerca să facă o prăpastie între vechea şi noua generaţie, între generaţia dinainte de instaurarea comunismului şi generaţia de după comunism. Această pauză, această prăpastie eram noi, generaţia tânără, studenţii, care, lipsind orice punte de comunicare între vechea şi noua generaţie, trebuia să devenim, fără nici un fel de opoziţie, “constructorii” comunismului.

–  Şi aţi simţit acest lucru ca pe o manipulare… ?

– Toţi am simţit, toţi am simţit… şi de multe ori am avut momente de protest, de revoltă, când eram la Medicină, student.

Azi se amestecă binele cu răul

– Nu mai reţin exact spusele Papei Ioan Paul al II-lea, dar sensul – şi cred că dumneavoastră l-aţi perceput – era că totuşi comunismul a fost o experienţă benefică pentru societatea umană. Cum comentaţi acest lucru?

– Comunismul a fost o experienţă benefică pentru noi în sensul că el a despărţit foarte net binele de rău. Adică în perioada aceea a comunismului, cine avea o înţelegere a lucrurilor putea foarte bine să deosebească albul de negru. În momentul de faţă, toată experienţa aceea sau toată înţelegerea experienţei trebuie schimbată. Astăzi lucrurile au foarte multe spaţii gri, unde se amestecă binele cu răul. De exemplu, sub aspectul civilizaţiei şi al bunului trai din Occident noi nu mai distingem satanismul unor intenţii. Toată această mişelie a ascunderii adevărului introduce în lumea culturală elementul materialist al plăcerii şi al nedistingerii dintre bine şi rău. Toate sunt bune, toate sunt adevărate, toate sunt permise, începând de la satanism şi până la ultima decadenţă a moralei umane.

Astăzi, când se pun în balanţă tot felul de politici spre Est sau spre Vest, dacă cineva propune o politică în sus, spre Dumnezeu, este privit puţin bizar, aceasta este considerată ca o naivitate depăşită…

Am să vă spun un lucru. Înainte de a fi arestat, în perioada în care eram profesor, am mers la Sibiu, la Mitropolitul Nicolae Mladin şi am avut o convorbire cu el şi cu câţiva preoţi. Şi el ne spunea aşa:

„În regimul comunist poţi să te înalţi în sus oricât vrei, numai să nu te extinzi. Dacă te extinzi, te-au tăiat. Dar în sus poţi s-o faci oricât, ei nu se simt atinşi”.

În condiţiile actuale nu trebuie să te înalţi în sus. Adică vorbesc de cei care ridiculizează Biserica şi spiritualitatea. Azi este exact invers. Ei vor să te extinzi în societate, să fii membru al societăţii cu toate racilele ei, să nu-ţi înalţi spiritul spre Dumnezeu. Nu este ciudat? Comunismul ne-a dat mai mult posibilitatea să ne înălţăm prin suferinţă, decât ne lasă ateii sau scepticii de astăzi. Nimic nu este comic, nimic nu este stupid în practica adevărată a rugăciunii şi a credinţei. Stupid este ceea ce spun ei. Pentru că fac dintr-un adevăr relativ un adevăr permanent. O să vă aduc aminte de Petre Ţuţea, care zicea:

“Toate ştiinţele lumii au ajuns la bacalaureat, numai Teologia a ajuns la licenţă, pentru că lucrează cu adevărurile absolute”.

Ce urmează e mai perfid decât comunismul

– Prezenţa tinerilor la biserică este destul de scăzută. Să fim descurajaţi, îngrijoraţi pentru aceasta?

– Eu zic să fim îngrijoraţi, pentru că ceea ce urmează acum e mai perfid decât comunismul, unde deosebeam net binele de rău, albul de negru. Azi nu mai putem cunoaşte asta, azi se lucrează mai perfid. Vin şi ne spun: cum eşti tu împotriva protestanţilor, sau a catolicilor, când Dumnezeu vorbeşte de iubire universală? Noi trebuie să ne iubim unii pe alţii, să ajungem la un numitor comun, să fim o singură suflare, o singură rugăciune. Dar ei păstrându-şi toate defectele lor, iar noi renunţând la adevărurile noastre…

– În ce fel ne va schimba globalizarea? Trebuie să ne opunem tăvălugului? Şi dacă da, cum?

– Globalizarea nu e o sinteză a lucrurilor. Ea nu e nici măcar o analiză. Costache Oprişan spunea că diavolul este numai analitic: analizează până la distrugere. Dumnezeu este sintetic: El creează. Globalizarea e simplă aglomerare. Globalizatorii de azi nici măcar nu au justificarea teoriilor marxiste, care susţineau că aglomerarea cantitativă duce la salturi calitative bruşte. Ceea ce, în continuarea gândirii lui Oprişan, ar însemna că dracul globalizării este un prostovan, nu un deştept. Mulţi dintre cei care mă întâlnesc se miră că nu m-a afectat cu nimic stilul american. Le dau totdeauna exemplul gâştii care trece prin apă şi nu se udă. Sunt imun la toată această oală uriaşă americană, în care toate se topesc spre a da naştere unei naţiuni americane – care, după toate aparenţele, nu se va naşte niciodată – pentru că numai cei slabi de înger se americanizează urgent şi vorbesc engleza cu un accent românesc îngrozitor, iar româna cu un accent american îngrozitor… Dacă nu luăm în seamă globalizarea, ci o privim ca pe o ladă de gunoi, nu avem de ce ne teme. Dar cum grămada asta uriaşă de gunoi este mare, s-ar putea să devină un uriaş tăvălug. În acest caz, vom înţelege de ce spune Mântuitorul:

“Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a hotărât să vă dea vouă împărăţia” (Luca 12,32).

Multiculturalism da, dar ca la Mahmudia

Multiculturalismul este marea găselniţă a „evanghelismului” masonic al epocii noastre. De fapt, nici nu prea înţeleg bine ce înseamnă pentru ei multiculturalism.

Eu am copilărit într-un sat, Mahmudia, din Delta Dunării, cu o populaţie amestecată. Dacă aş folosi sistemul procentelor, aş putea spune că jumătate din populaţie era românească, iar cealaltă jumătate era formată din lipoveni, ruşi, turci, tătari şi evrei (aceştia din urmă erau vreo 15 – 20 de familii, care se ocupau cu micul negoţ rural). Uneori, din cauza gheţurilor, satul rămânea izolat două-trei luni pe an. Influenţele „democrate” nu prea ajungeau pe la noi. Era însă credinţa ortodoxă, simplă, dar adevărată.

Mi-aduc aminte că învăţătorul din sat şi-a cumpărat un radio prin 1937. Aproape că ne făceam cruce când treceam pe lângă casa lui, ca de ucigă-l toaca! La şcoală venea toată lumea, de bine, de rău. În afara orelor de clasă oficiale, preotul rus ţinea lecţii de scris în limba rusă. Învăţau Azbuchea, citeau, învăţau cântarea bisericească, ceea ce la noi nu se făcea decât parţial în şcoală. Hogea învăţa şi el pe copii scrierea arabă şi Coranul. Cursurile la „limbi străine” erau obligatorii pentru etnia respectivă şi benevole pentru noi, românii. Dar dacă mergeam la cursurile ruseşti sau mahomedane, noi eram obligaţi să ne conformăm disciplinei lor, care era mult mai dură decât în clasele noastre. Mai puţini mergeam pe la ruşi, fiindcă toată ziua eram cu copii lipovenilor şi aveam un vocabular de bază aproape suficient pentru comunicarea la nivelul nostru. Mergeam mai mulţi pe la turci, pentru că hogea preda şi lecţii de caligrafie: scrierea rondă. Fiind copii, discutam toate problemele de scris, de limbă, cultură şi istorie. Ne certam, ne împăcăm, făceam prietenii, mai ales cu turcii şi tătarii.

Dacă ăsta e multiculturalism, i-aş invita pe oficianţii mistici ai Europei Unite să se ducă la Mahmudia, în Delta Dunării, să ia lecţii de adevărat multiculturalism de la învăţător, popă şi hoge. Deşi cred că multe se vor fi schimbat şi pe acolo în rău, sub influenţa culturii masono-europene.

Izolare şi comunitate

– Părinte, acum după Revoluţie, în libertate, oamenii sunt parcă mai răi şi indiferenţi unii faţă de alţii.

– Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să ne mai dea încercări. Dar să ştiţi că răceala care este aici e de fapt căldură. Toată acţiunea şi toată legislaţia americană şi cea vest europeană este să izoleze individul, să te facă să te simţi singur, să ştii că nu va sări nimeni în ajutorul tău dacă eşti în nefericire, pentru că aşa te poate conduce. Naţiunea este totuşi comunitară, o unitate în care sistemul de întrajutorare lucrează totuşi foarte tare. Ni se pare că nu ne mai iubim, nu ne mai ajutăm, şi aşa este, dar în general, în naţiune, sentimentul de comunitate lucrează.

Acolo, într-un conglomerat, sentimentul acesta nu mai lucrează. Şi eu cred că acest sentiment de comunitate pe care îl degajă societatea românească îl simt eu venind aici, şi de aici bucuria mea când vin în ţară.

Libertatea europeană

Nu trebuie să vă bucuraţi prea mult de libertatea europeană, că n-o s-o prea aveţi! Pentru că veţi fi obligaţi să faceţi nişte lucruri, şi în momentul de faţă am putea vorbi chiar de o singură dictatură, dictatura democraţiei, care socoteşte că democraţia este singura formă politică care se poate exprima şi orice abatere de la ea trebuie sancţionată… Aşa că nu vă bucuraţi prea mult de calea liberă pe care ne-o pregăteşte Europa unită.

(in: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

Va mai recomandam: