TIMPUL in BISERICA. De ce anul liturgic incepe pe 1 SEPTEMBRIE?

• Ziarul Lumina:

Pr. Lucian Farcasiu: 1 septembrie – o zi cu multiple semnificaţii. Începutul anului bisericesc

Foarte puţini creştini cunosc faptul că anul bisericesc nu începe la aceeaşi dată cu anul civil. Deşi Biserica săvârşeşte în ziua Anului Nou îndătinatul Te Deum pentru începutul şi pentru întreaga curgere a anului civil, care începe la 1 ianuarie, trebuie ştiut faptul că anul bisericesc, spre deosebire de cel civil, începe la 1 septembrie.

Data de 1 septembrie, ca început al anului bisericesc, a fost împrumutată de la evrei, care începeau atunci anul civil, numit şi Indictionul, aşa cum apare menţionat şi în Sinaxarul din Minei, în ziua de 1 septembrie. Cultul creştin, având un caracter mixt, iudeo-creştin, şi-a însuşit în rânduiala sa cadrele exterioare ale Legii Vechi, despre care Însuşi Mântuitorul Hristos zicea: „N-am venit să stric, ci să împlinesc“ (Matei 5, 17), adică să desăvârşească Legea dată prin Moise poporului ales. După cum aflăm din textul Sinaxarului din Minei, Indictionul era cunoscut şi la romani, care începeau noul an de la această dată (Mineiul pe Septembrie, p. 22).

Un al doilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie a fost aşezată ca zi a începutului de an bisericesc este tradiţia potrivit căreia, în această zi, Mântuitorul Iisus Hristos Şi-a început activitatea Sa publică, intrând în sinagogă şi citind cuvintele prorocului Isaia, care profeţeau despre Persoana Sa dumnezeiască: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns ca să binevestesc săracilor; M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima; să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi. Şi să vestesc anul plăcut Domnului“ (Isaia 61, 1-2 şi Luca 4, 18-19).

În fine, al treilea motiv pentru care ziua de 1 septembrie este socotită ca ziua de început a anului bisericesc este tradiţia moştenită din Legea Veche, potrivit căreia în această zi a lunii septembrie a început creaţia lumii.

Imnografia zilei din Minei se referă, pe lângă prăznuirea sfinţilor zilei, şi la momentul noului început de an:

„Sosit-a intrarea anului, care ne cheamă să cinstim pe cei ce o luminează pe ea“,

şi cere de la Hristos:

“… Doamne, binecuvântează lucrurile mâinilor Tale şi ne învredniceşte pe noi, cu folos a trece crugul anului“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11).

În acelaşi sens, rugăciunea liturgică de mijlocire adaugă:

„Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce întru înţelepciune toate le-ai zidit şi din nefiinţă întru fiinţă le-ai adus, binecuvântează cununa anului şi cetatea noastră păzeşte-o nevătămată. Şi pe credincioşii noştri cârmuitori cu puterea Ta îi veseleşte, biruinţă dându-le asupra potrivnicilor. Pentru Născătoarea de Dumnezeu, dăruieşte lumii mare milă“ (Mineiul pe Septembrie, p. 11);

„Tu, Împărate, Cel ce eşti pururea şi petreci în vecii cei fără de sfârşit, primeşte rugăciunea păcătoşilor care cerem mântuire. Şi dă, Iubitorule de oameni, pământului tău bună rodire, bine întocmite văzduhuri dăruind; binecredincioşilor creştini ajută-le asupra celor fără de lege… Ci dăruieşte-ne biruinţă, Hristoase Dumnezeule…“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

Iar în Troparul Indictionului, auzim doxologindu-se astfel:

„A toată făptura Ziditorule, Cel ce timpurile şi anii ai pus întru puterea Ta, binecuvântează cununa anului bunătăţii Tale, Doamne, păzind în pace poporul şi ţara aceasta, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu şi ne mântuieşte pe noi“ (Mineiul pe Septembrie, p. 12).

[…]Primele sărbători din cursul anului liturgic sunt două praznice împărăteşti: Naşterea Maicii Domnului, la 8 septembrie, şi Înălţarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie. Prăznuirea acestor două sărbători la începutul anului bisericesc nu este deloc întâmplătoare, întrucât Maica Domnului a fost pricinuitoarea mântuirii noastre, născându-L pe Mântuitorul Hristos, iar Sfânta Cruce este semnul biruinţei noastre asupra morţii celei veşnice, prin Patima Domnului îndurată pe ea, pentru mântuirea noastră. Cele două praznice, aşezate la începutul anului bisericesc, arată tocmai începutul şi finalitatea lucrării de mântuire a omului şi a lumii, pe care a realizat-o Mântuitorul Iisus Hristos, fiind punctele de sprijin pentru începutul bun al anului bisericesc, de la 1 septembrie.

[…]

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: 1 Septembrie – începutul Anului Bisericesc – o nouă invenţie a Bisericii?

Nu de puține ori ne este dat să auzim una sau alta despre „ce mai inventează Biserica”. Între multe nedumeriri, o întrebare e de actualitate zilele acestea în mediul online. Ea este legată de ziua de 1 septembrie, în care Sinaxarul anunţă „Începutul indictonului şi al anului bisericesc”. Totuşi, spun unii: „De ce Biserica nu poate să fie în rând cu lumea, să înceapă anul la 1 ianuarie, lunea să fie prima zi a săptămânii, iar ziua să înceapă cu miezul nopţii? Mereu ortodoxia a fost contratimp şi pe dos!”…

Mereu am fost fascinat de acea icoană bizantină de factură athonită, în care Hristos Dumnezeu ţine în mâna dreaptă globul pământesc şi îl măsoară cu un compas, parcă prea mare pentru planeta noastră. Şi mai surprins am fost atunci când am aflat că, de fapt, icoana se referă la timp şi nu la spaţiu! Totuşi cu un compas se măsoară o distanţă fizică, de ce oare Hristos măsoară timpul cu un compas? O altă întrebare mi-a fost: de ce în bisericile noastre nu îşi găseşte rostul un ceas, care să ne ticăie toată Liturghia?

Întrebările acestea îşi găsesc răspunsul într-o formulă pe care o rostim aproape obsesiv în cultul liturgic al Bisericii noastre: „Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”. Prin aceste puţine cuvinte mărturisim că în Biserică şi în Liturghie timpul fizic încetează, se înveşniceşte şi se sfinţeşte. În Biserică şi în Liturghie timpul are o valoare mistagogică, tainică şi eshatologică – el tinzând a deveni un „prezent continuu” al Împărăţiei lui Dumnezeu. Spunea un teolog al zilelor noastre că viaţa noastră se desfăşoară între un Paşti şi altul, între o Duminică şi altă Duminică, între o Liturghie şi următoarea Liturghie. Toată viaţa liturgică a Bisericii se desfăşoară acum, dar şi pururea şi în vecii vecilor…, totul devine astăzi în timpul liturgic. Aşa înţelegem cum, ascultând şi trăind cuvintele Sfintei Evanghelii, devenim contemporani cu Însuşi Mântuitorul Hristos, cu Sfinţii Apostoli şi cu Maica Domnului. Chiar şi evenimentele care au avut loc în trecut – „în vremea aceea” – prin cultul liturgic, sunt aduse într-un prezent real şi întru-un veşnic astăzi.

Timpul Bisericii nu este altul decât cel care se scurge prin ceasurile noastre. Este acelaşi, numai că toate clipele petrecute la Biserică şi la dumnezeiasca Liturghie au o altă valoare şi o altă semnificaţie. Nu este o pretenţie absurdă a Bisericii de a fi altfel decât lumea, pentru că lumea îşi revendică rădăcinile firave şi neputincioase în Biserică – trupul tainic al lui Hristos Dumnezeu.

Explicaţia ar avea şi argumente istorice. Cu mult timp înainte ca astronomul italian Luigi Lilio să pună bazele unui calendar modern, cu secole înaintea germanului Peter Henlein, care a construit primul ceas în adevăratul sens al cuvântului, Biserica a avut, prin cultul liturgic, ceasornicul propriu. Credeţi că din fantezie Ceaslovul are în componenţa sa Ceasul I, Ceasul III, Ceasul VI şi Ceasul IX? Nu din lipsă de ocupaţie, ci pentru că aşa îşi calculau primii creştini timpul – după orele de rugăciune!

Înainte de fixarea unei ordini temporale lumeşti, civile, părinţii de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au stabilit ca anul bisericesc să înceapă la 1 septembrie. Considerentul dumnezeieștilor părinţi a fost legat de un amănunt biblic – începutul activităţii de propovăduire a Evangheliei de către Mântuitorul s-a făcut la începutul lunii septembrie. După calendarul iudaic, intrarea în sinagoga din Nazaret a Mântuitorului a fost în luna a şaptea, numită Tişri – septembrie (Luca 4,14-19). Primele cuvinte ale lui Hristos, rostite în sinagoga din locul său natal au anunţat marea operă mântuitoare pentru neamul omenesc: „Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca să binevestesc săracilor, să vestesc anul milei Domnului” (Luca IV, 18-19). 1 septembrie nu este o reminiscenţă din cultul iudaic, ci este momentul în care Dumnezeu a sfinţit timpul!

Așadar, 1 septembrie nu este o invenţie nouă a Bisericii. De mai bine de 1800 de ani, această zi este considerată început al unui nou an – liturgic, mai ales. Liturgic, pentru că toate cele trei mari perioade – Octoih, Triod, Penticostar, toate cărţile de cultul şi, în principal, cele 12 Minee, au ca referinţă 1 septembrie.

Toate sărbătorile din calendarul nostru gravitează în jurul acestei zilei. Astfel, anul bisericesc se încheie în luna august, când avem sărbătorile Adormirii Maicii Domnului la 15 august şi Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, la 29 august şi începe imediat, la 8 septembrie, cu Naşterea Maicii Domnului. Tot la 1 septembrie, inima creştinismului răsăritean pentru mai bine de o mie de ani – Imperiul Bizantin – îşi începea noul an. Acesta este și sensul cuvântului de la începutul sinaxarului – indict[i]on. Prima zi a calendarul constantinopolitanilor se numea indict[i]on, adică prăznuirea momentului în care Dumnezeu a început crearea lumii.

Sunt motive istorice şi liturgice. Dar pentru mine, credinciosul de rând, care sunt coordonat de alt timp, care mă presează şi niciodată nu îmi ajunge, pentru care motiv este importantă această sărbătoare? Dincolo de toate semnificaţiile teologice şi istorice enumerate, 1 septembrie devine un nou moment special de rugăciune. Nu avem timp de biserică de multe ori, dar în fuga tramvaiului ne putem aminti că, dincolo de duşmanul timp, există un timp care ne sfințește. O clipă de rugăciune sinceră şi curată cântăreşte, poate, cât un an întreg de zbucium lumesc. Asta ne învaţă şi rugăciunea Bisericii, dedicată zilei de 1 septembrie:

„Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvântează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin”.

Să fiţi bine spovediţi!

O spovedanie este, cum am zice, ca un fel de catehism, adică să te cercetezi mereu: „Ce-am făcut?”.

Această stare de cercetare este o stare de prezenţă. Să fiţi bine spovediţi! Nu faceţi cu nici un chip o spovedanie aşa, tradiţională, raţională, ci afectivă: „Domnule, asta am făcut!”. Să spuneţi păcatul cu gustul lui, cu mustul lui, că de multe ori, chiar mărturisirea după un îndreptar de spovedanie poate fi o spovedanie raţională. Deci să fiţi bine spovediţi! Asta-i taina care mânuieşte! Ce iertaţi voi – episcopilor, preoţilor, duhovnicilor – iert şi Eu. Aceste păcate dezlegate nu se mai iau în vedere, spune şi Sfântul Ioan Gură de Aur, nici la Vămile Văzduhului, nici la Judecata de Apoi, unde cel mai mare lucru cu care trebuie să ne prezentăm este dezlegarea de păcate.

Dă-ţi seama ce uşor poţi să te mântuieşti! Şi te duci la un semen de-al tău să-i spui, la un om, nu la un înger. Nu trebuie să existe ruşine la spovedit. Aceasta este o armă foarte eficientă a diavolului, să-ţi dea ruşine la spovedit. O spovedanie bună înseamnă să spui tot. Dacă te ruşinezi, ascunzi din păcate. Apoi să vă cercetaţi oriunde, să vă controlaţi, că e mare greşeală să nu fii înregistrat în tot ce faci. S-ar putea să repeţi un lucru pentru că n-ai ştiut că l-ai făcut, nu te-ai înregistrat.

(Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003,  pp. 115-116)

Legaturi: