PREDICI AUDIO ale PARINTELUI CIPRIAN NEGREANU care aduc in actualitate Evanghelia despre TANARUL BOGAT: “NOI suntem FARISEII. Primim incercari si ispite LA MASURA LA CARE NE-AM FATARNICIT sau AM JUDECAT PE ALTII”

La oameni MANTUIREA este cu neputinta…

Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la Duminica a 12-a dupa Rusalii:

Transcriere partiala a predicii din 2012:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

In a XII-a duminica dupa Rusalii, duminica in care avem aceasta pericopa a Evangheliei dupa Matei, din capitolul 19, avem infatisata pilda sau intamplarea cu acest tanar bogat, care, afland ca trece un invatator – dupa cum il socotea el -, un invatator bun, un mare profet – nu credea inca ca este Dumnezeu – a vrut sa ceara de la El cuvant, socotindu-se si el printre cei invatati, printre cei cunoscatori, chiar printre cei practicanti ai poruncilor lui Dumnezeu si chiar printre cei mai de varf pentru ca Mantuitorul i-a zis: “”Tine poruncile” si i-a si spus care [porunci] si el a sarit repede si a zis:<<Toate acestea le-am tinut din tineretile mele. Ce-mi mai lipseste ca sa am viata vesnica, ca sa dobandesc, ca sa castig?>>. Ceea ce spune Mantuitorul la sfarsit Apostolilor: <<Aceasta este cu neputinta>> – mantuirea – <<sa se mantuiasca cineva este cu neputinta la om, dar este cu putinta la Dumnezeu>> nu era nicicum in mintea tanarului acestuia. Tanarul acesta credea ca poate face ceva – <<Ce sa mai fac ca sa dobandesc viata vesnica, ca s-o castig?>> ca si cum ai zice <<ca s-o cumpar>>.

Si sa stiti ca ideea aceasta de a o castiga, de a o cumpara cumva, de a da ceva in schimb o avem si noi, nu numai el.  In schimb, una din ideile care greu se impamantenesc, greu ne intra in adancul inimii, care raman in adancul inimii, aceea ca este cu neputinta sa se mantuiasca cineva, ca numai Dumnezeu poate sa ne dea mantuirea. De aici pleaca o gama intreaga de greseli pe care le putem face, de deznadajduiri si multe stari de depresie, si multe invartosari impotriva lui Dumnezeu, si revolte, iar toate pleaca de aici, de la aceasta conceptie gresita pe care o avea si tanarul acesta. <<Ce sa fac ca sa dobandesc viata vesnica? Ce sa fac? Da-mi sa fac ceva sau, daca se poate, sa cumpar cu ceva>>. Viata vesnica [credea ca] statea in puterea lui. El zicea: <<Am tinut toate poruncile. Oare ce armai trebui sa fac ca sa am viata vesnica?>>. El se astepta ca Mantuitorul sa-I spuna ceva – cum ni s-ar parea noua normal sau cum li s-ar fi parut normal oamenilor din vechime: <<Mergi la Ierusalim, inchina-te si te vei mantui!>>. Asta-i mantuirea. Sau ceva foarte practic, care pare a fi, la prima vedere, destul de greu, dar daca-l faci, uite ca te vei mantui!

Multi au avut in decursul istoriei acesta ispita, de a crede ca ei fac ceva, in sensul cel mai inalt. Aceasta ispita s-a numit pelagianism, dupa numele unui ereziarh, Pelaghie {Pelagius], care credea ca sta in puterea omului sa se mantuiasca. Adica Mantuitorul este mare numai prin aceea ca a venit sa le spuna exact o conceptie asemanatoare cu budismul; Mantuitorul a fost mare doar prin aceea ca a venit ca un pedagog, ca un invatator, sa ne spuna ce avem de facut in plus. Noi faceam pana atunci niste lucruri, noi facem anumite lucruri bune, dar Dumnezeu ne mai spune ce sa facem in plus ca sa ne putem mantui, ca sa fim mantuiti, sa ne salvam, sa fim iluminati, sa activam puterea din noi care este acolo si noi nu stim s-o activam, iar Dumnezeu doar vine si ne da cheile sau ne da caile prin care trebuie sa mergem, prin care noi putem sa rezolvam problema. Noi suntem zeii, noi suntem semizeii, noi suntem cei puternici, care deocamdata nu avem forta sa reactivam sau sa activam aceasta putere si nnoi insine. In rest, Mantuitorul nu a avut alt rol – ziceau pelagienii – si zicem de multe ori si noi in mintea noastra, ziceau budistii. Buddha a avut acest rol de iluminator, de invatator care sa te ajute sa te descoperi si tu ca un zeu, si tu ai puterile acelea, si tu ai puterea de a te activa, de a te dovedi zeu, Dumnezeu, care are in mana toate puterile cosmosului si nu stie cum sa le foloseasca. Toate sunt in noi, numai nu stim sa le folosim – ziceau ei. Nu este asa!

Si sa stiti ca asa credea si acest tanar. El credea ca sta in puterea lui sa se mantuiasca. O nebunie – nici nu intelegea ce inseamna a te mantui sau a castiga Imparatia Cerurilor. I se parea nu mare lucru. A socoti nu mare lucru Imparatia Cerurilor si toate celelalte si ca le poti castiga tu, cu puterea ta,inseamna sa ai o foarte mare mandrie – in sensul ca te socotesti pe tine ceva deosebit, te socotesti pe tine o valoare extraordinara. Si suntem o valoare, dar o valoare pentru ca Dumnezeu m-a zidit si pentru ca m-a zidit dupa chipul Sau si nu o valoare in noi insine. In momentul in care noi ne evaluam pe noi insine si ne mai si comparam cu unii sau altii din jurul nostru, cum si el probabil ca se compara, cand a zis <<Eu toate acestea le tin din tineretile mele>> – cum zicea Pascal: <<Cand ma cercetez pe mine insumi, fata catre fata cu Dumnezeu, ma apuca deznadejdea>>. Adica, cand iau poruncile si ma cercetez, ma apuca deznadejdea. <<Cand ma compar cu ceilalti ma linistesc si incep sa ma mandresc>>. Si asa este. Sa stiti ca aceasta este una dintre multele noastre greseli, pentru ca mai putin ne tulburam ca <<uite, mai, cum suntem…>>, cand ne intalnim cu noi insine in rugaciune, in Dumnezeu, in Evanghelie, cand o citim sau in poruncile pe care incercam sa le facem. Nu cred ca exista o mai mare intalnire cu noi insine si cu Dumnezeu decat atunci cand incercam sa-I facem poruncile. Acolo ne intalnim cu limitele noastre, ca nu putem sa le facem cum ar trebui. Si acest tanar, desi se lauda cu atata usurinta ca <<Eu toate acestea le tin din tineretile mele>>, cum putea sa zica asa ceva! <<Sa nu desfranezi>>, zice Mantuitorul, si stim ca a nu desfrana nu inseamna numai in fapta, desi ma indoiesc ca in toata copilaria si in toata tineretea lui sa nu fi gresit cu nimic. Si sa zici cu atata usurinta <<Nu am gresit>>… Desfranarea nu cuprinde numai desfranarea in fapta, ci si desfranarea de unul singur si cuprinde alte, alte si multe greseli in care poate cadea omul si apoi este si desfranarea in gand, de care spusese Mantuitorul: <<Cel ce in inima sa va dori, a si gresit>>. Si el cu usurinta a zis <<Nu, n-am gresit. Pe acestea le-am rezolvat din tineretile mele>>. Mai zice Mantuitorul, printre porunci: <<Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti>>, iar el a zis: <<Am tinut-o>>. Cum ai tinut-o? Cine poate sa spuna ca tine aceasta porunca desavarsit?  Ori e  nebun acest om si nu intelege ce zice, ori e inselat, dar un om cu mintea intreaga si care stie bine ce zice nu poate sa spuna ca-l iubeste pe aproapele sau ca pe sine insusi. E aproape cu neputinta de tinut; numai Dumnezeu poate sa ne ajute si noi, rugandu-l, sa o facem si, vrand sa facem aceasta porunca, numai Dumnezeu ne poate ajuta din cand in cand sa o implinim – ce sa zic de cei care o vor implini neincetat – mare lucru! Dar acest om cu siguranta era inselat si se credea capabil. In primul rand, erezia lui de tip pelagian pleca si de la faptul ca nu se cerceta in amanuntime, ci doar pe departe si deasupra si mai mult in comparatie cu ceilalti – si atunci ii venea inima la loc, chiar incepea sa se mandreasca, sa se socoteasca mai deosebit ca multi altii. Si probabil ca fata de altii care traiau in anumite pacate vizibile, el putea sa zica de fata cu intreaga multime ca a tinut poruncile din tineretile sale.

[…]

Sa stiti ca acest fel de a ne inchina vizibil [ostentativ, exagerat, “artistic”] in fata lui Dumnezeu, “ca sa ne vada multimile”, nu e placut Lui. Parca ne putem vedea si pe noi in acest mod [de a ne manifesta evlavia] “vizibil”, in fata multimilor. Poate cand sunt acasa si ma rog imi fac cruce asa, dar cand sunt cu altii, imi fac cruce [mare], sa vada lumea cat de evlavios imi fac cruce. Sau poate cand sunt acasa imi fac metaniile mai repede, ca sa se termine, dar cand sunt cu altii le fac linistit, [rar], imi adun mainile pe piept, fac asa… Asta nu inseamna ca cei ce fac asa gresesc, dar daca este diferenta intre ceea ce faci singur si ceea ce faci aici [in biserica] inseamna ca e o problema si lui Dumnezeu nu-i plac asemenea inchinari prefacute, care nu sunt neaparat dintr-o credinta adevarata.

Prefera Dumnezeu [pe cei sinceri] si a spus o pilda in privinta asta. Intreaba pe cineva: <<cine a ascultat cu adevarat de tatal sau?>>

[Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea.

Iar el, răspunzând, a zis: Mă duc, Doamne, şi nu s-a dus.

Mergând la al doilea, i-a zis tot aşa; acesta, răspunzând, a zis: Nu vreau, apoi căindu-se, s-a dus.

Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea]. – Matei 21: 28-31

[…] Deci, pana la urma, lui Dumnezeu nu-I plac atat de mult gesturile formale si exterioare si de fatada, dar faptele ii plac. Daca omul face fapta, chiar daca gestul e injumatatit, e slab, e neputincios, nu stii bine cum sa te inchini, cum sa faci o fapta buna, esti rusinos, esti timid, dar il faci pana la urma, e mai mare lucru decat daca in vorba – si stim si noi, asa-i pretuim si pe oameni, nu pe cei care-n vorba spun: <<o sa te ajut, o sa fiu alaturi de tine pana la moarte!>>, cu juraminte, cum se intampla intre tineri – nu acestia ne plac si nu pe acestia ii iubim, ci poate pe unul care n-a zis multe lucruri si care poate nu se pricepe la cuvinte, dar in fapta e acolo, e langa tine. Asa cum fiecare isi iubeste mama, fratele, sotia sau sotul care poate nu spun mare lucru sau nu se manifesta cine stie cat de emotiv si dragastos si duios, dar la necaz si la nevoie e alaturi de tine si chiar te ajuta. Ei, asa-i si la Dumnezeu. Lui Dumnezeu nu-i plac aceste gesturi emfatice, de fatada, sa te vada ceilalti, sa te laude ceilalti.

Se vede la acest tanar ca el se lega mai mult de ceilalti, nu de Dumnezeu si de poruncile lui Dumnezeu. El avea nevoie de aceste gesturi exterioare, de aceste manifestari – sa-l vada lumea. Nu s-a dus ca acei orbi in taina, ca Nicodim noaptea, pe ascuns – el nu avea nevoie sa-l vada cineva, chiar ii era teama. Tanarul s-a dus sa-l vada toata lumea, sa-l stie toti: <<uite ce tanar bun si cuminte! A venit sa mai ceara si sfat acestui invatator care trecea pe cale>> si Mantuitorul l-a vadit, ca el parea pe dinafara, asa cum zice chiar Mantuitorul despre farisei:

“O, vai voua fariseilor si carturarilor fatarnici, ca sunteti ca mormintele varuite peste care lumea trece. Pe dinafara sunteti frumosi si impodobiti, iar inauntru sunteti oase si putreziciunea”.

Zicea de farisei si zice si de noi. Adica pe dinafara aratam bine, suntem bine, parem foarte smeriti, foarte cuminti, foarte intelegatori, ingaduitori, dar in fapta si cand e sa fie pusa la incercare credinta noastra, aici toti ne simtim cumva slabi… Toti cadem la testul acesta greu al Mantuitorului. Dar Mantuitorul nu vrea sa jigneasca pe nimeni, nu vrea sa supere pe nimeni. Numai cei care cumva au trecut masura, pe aceia ii incearca cu vorbe grele si cu porunci peste masura, asa cum [a facut cu] fariseii fatarnici, prefacuti, cu ciucurii lor de la haine, lungi, care aratau cata rugaciune fac – ca ciucurii aceia erau cu tot felul de bilute pe ei si insemnau cum sa te rogi. Si acum in Israel umbla cu niste ciucuri in josul hainei si pun mana pe ele – si de acolo vine si la noi idea de a avea metanii, din Vechiul Testament. Si cu cat erau mai lungi ciucurii, cu cat atarnau mai mult pe jos, cu cat umblai cu Scriptura in mana, mai vizibil, rugandu-te, erai mai cinstit. Si acestia nu doar ca stateau si-si vedeau de treaba lor. Sa presupunem ca acesti oameni ar fi facut numai asta, fara sa vina in calea Mantuitorului, fara sa-i vrea raul, fara sa-l tot intrebe, fara sa-l puna la incercare, fara sa vrea sa-L prinda in cuvant. Cred ca Dumnezeu i-ar fi lasat, nu i-ar fi suparat pe acesti oameni. Spunea despre fatarnicie, dar cu multa blandete, asa cum a spus poporului; peste atatea pacate i-a ajutat sa treaca – si ne ajuta sa trecem – prin pilde foarte subtiri si finute, din care noi ne dam seama ca… <<eu sunt acela>>, dar nu te jigneste, nu-ti spune tie in fata ceva. Dumnezeu are atata finete – toti ne simtim [ne regasim] in fiul risipitor, toti ne simtim in sluga venita la nunta cu haina murdara, in lucratorii rai de la vie, in toate ne simtim. Dar Dumnezeu n-a spus <<tu esti acela!>>, ci a spus pilda si fiecare trage concluzia unde e si ce trebuie sa faca.

Dar la cei care, in loc sa-si vada de lucrarea lor, de treaba lor, in pacatele lor fiind, au sarit sa-l prinda in cuvant, au sarit sa schimbe mintea poporului, sa o intoarca de la credinta la necredinta, cu aceia Mantuitorul a fost aspru. E ca si cum ar zice: atata timp cat traiesti in pacatele tale si nu sari la judecata aproapelui tau si nu incepi sa-ti dai cu caramida in piept ca cine esti tu si “nu sunt toti ca mine”, si nu incepi sa te mandresti, nu te va “necaji”, nu te va ispiti Dumnezeu. Dar daca tu, pe langa pacatele tale, pe langa greselile tale, incerci sa te lauzi cu ceea ce esti, sa te dai exemplu altora, sa-i judeci pe altii, s-ar putea ca Dumnezeu sa faca cum a facut cu fariseii si carturarii. Si nu sunt vorbe mai grele in Evanghelie, in Vechiul si-n Noul Testament decat acestea:

“Vai voua, fariseilor si carturarilor fatarnici! Vai voua!”.

Nu sunt vorbe mai grele si e ingrozitor sa auzi asa ceva! Ingrozitor! […]

Legaturi: