Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)

22-09-2010 Sublinieri

Alexandr Soljenitin in 1962

Incepem astazi un sir de marturii si extrase dedicate lui Alexandr Soljenitin, scriitorul rus care a marcat secolul XX cel putin la fel de mult ca predecesorul si conationalul sau din sec XIX – Feodor Dostoievski. In aceasta prima parte vom face o scurta recapitulare a marturiei despre Gulagul sovietic si asupra vietii lui Soljenitin. Materialele urmatoare ne vor arata de ce este Soljenitin atat de actual si atat de necesar atunci cand vrem sa intelegem natura raului, inclusiv atunci cand ne raportam la sisteme politice totalitare, la mult discutatul rol al evreilor in revolutia bolsevica si al vestului decrepit si pervertit in avansul omenirii catre Apocalipsa. Vom intelege mai mult, din aceste marturii, de ce, pe de o parte, Soljenitin este urât de adepţii corectitudinii politice, ai progresismului idolatru fata de Occident, dar, pe de alta parte, nu poate fi inghitit nici de aceia care vad problema răului in istorie ca o opera exclusivă a sistemelor, elitelor, evreilor, etc. Pe scurt, vom vedea o conceptie ortodoxa, pur duhovniceasca, pusa la lucru pentru a descurca ghemul veninos al trecutului şi a înţelege prăvălirea spre abis a prezentului.

*

Ca un fluviu imens, mare si lat cat Volga, este marturia data lumii de Alexandr Soljenitin. Omul-martor, vocea care striga in pustiu, Soljenitin este un semn spre aducere aminte si spre trezvie, un semn care vine de undeva din adancurile nestiute ale unei Lumi Vechi disparute, trecuta fiind prin “masina de tocat” a Gulagurilor in marea operatie de desertificare a lumii de catre regimurile comuniste – dar si a Gulagurilor spirituale ale lumii vestice.

Al. Soljenitin, tanar ofiter (1944)

Arestat doar pentru ca isi permisese cateva comentarii ironice cu privire la tactica militara a lui Stalin, corespondand cu un prieten pe cand era ofiter in Armata Rosie, Soljenitin, tanar cu ferme convingeri leniniste si produs standard al educatiei comuniste, face cunostinta cu imensul continent al celor zdrobiti de fiara apocaliptica si cu mecanismele represiunii bolsevice, de la arestare la ancheta, de la viata in lagar si in exil.

Aici are loc convertirea lui si tot aici marea sa cainta. O cainta care ii da si sensul vietii, acela de a da marturie pentru tot ceea ce a vazut, pentru fiecare victima intalnita in cale si a carei poveste, altfel, ar fi fost ingropata si nestiuta de nimeni:

Iată însă că destinul m-a aruncat şi pe mine pe urmele acestor prizonieri, am mers împreună cu ei de la serviciul de contrainformaţii al armatei la cel al frontului, acolo am ascultat primele lor povestiri, încă neclare pentru mine, pe urmă toate acestea mi-au fost lămurite de Iuri Evtuhovici, iar acum, sub cupolele castelului Butîrki de culoare roşu-cărămizie, am simţit că această poveste a celor cîtorva milioane de prizonieri ruşi mă ţintuieşte pentru totdeauna, cum ţintuieşte acul un gîndac. Povestea propriei mele intrări la închisoare mi s-a părut neînsemnată, am uitat să-mi mai jelesc epoleţii rupţi. Doar întîmplarea a făcut să nu fiu şi eu acolo unde au fost cei de o vîrstă cu mine. Am înţeles că datoria mea este să pun şi eu umărul sub un colţ al poverii lor comune şi să o duc pînă la ultima picătură de putere, pînă voi cădea şi mă va strivi. (Arhipelagul Gulag, vol. 1, Ed. Univers, p. 195).

Numai acest simţământ acut al nevoii de ispăşire, al pocăinţei care îl înrudeşte în duh cu Dostoievski, marele martor al Rusiei de secol XIX, şi de mărturisire strigată în faţa întregii lumi a crimelor săvârşite în numele “Revoluţiei” şi a socialismului poate explica râvna cu care, ani de zile, Soljeniţân a scrilejit nu pe table de piatră, ci pe carnea inimii, povestea celor martirizaţi de regimul sovietic. Nu, nu am scris metaforic. Arhipelagul Gulag, cartea aceea monumentală, de sute de pagini, a fost scrisă pe te miri ce, în timp ce Soljeniţân era în lagăr, iar apoi memorată, da, învăţată par coeur:

Cand eram in Gulag cateodata scriam chiar si pe ziduri de piatra. Obisnuiam sa scriu pe bucati de hartie, apoi memoram continutul si le distrugeam (sursa).

Impresioneaza indeosebi faptul ca Soljenitin se straduieste sa retina cat mai multe nume, cat mai multe cazuri de oameni ucisi, torturati, siluiti, inchisi, deportati – ca aceste nume sa nu fie uitate si peste aceste omoruri in masa sa nu se treaca indiferent.

In Arhipelag prea putin ne vorbeste de suferinta proprie, cat de suferinta semenilor sai. Intr-adevar, el este acela care striga ca 2+2=4 atunci cand samavolniciile se petrec sistematic si toata atmosfera predispune la tacere si chiar complicitate.

Harta Arhipelagului Gulag

Dar ce este Arhipelagul? In ciuda situarii sale geografice nordice, Arhipelagul Gulag, de fapt, intregul sistem penitenciar sovietic, este comparat de Soljenitin cu un sistem subteran de canalizare (iata subterana lui Dostoievski extinsa la nivel general):

În conducte exista o reală pulsaţie, presiunea era cînd mai mare, cînd mai mică decît cea preconizată, dar niciodată canalele închisorilor nu au rămas goale. Sîngele, sudoarea, urina, stoarse din noi, gîlgîiau prin ele permanent. Istoria acestei canalizări este istoria unei ingerări şi curgeri neîntrerupte, intervalele de creştere alternau cu cele de descreştere, valurile erau cînd mai mari, cînd mai mici, în vreme ce din toate părţile curgeau pîraie, pîrîiaşe, şiroaie din jgheaburile streşinilor, precum şi picături separate, adunate una cîte una. (…)

Valurile de oameni sortiti macelaririi sunt, pe rand, alimentate de fostii ofiteri ai armatei tariste, de fostii membri ai vechilor partide ne-bolsevice, de clerici, monahi si monahii si de simpli credinciosi, de burghezi si nobili, intelectuali, studenti, ingineri vechi – iar mai tarziu de “chiaburi”, ingineri noi, ofiteri ai noii armate... Sistemul de canalizare este, de fapt, principiul de functionare nu doar al aparatului represiv, ci al regimului insusi – iar scopul este distrugerea din temelii a lumii vechi. Ca aceasta distrugere sa fie eficienta trebuie, pe cat posibil, sa fie angrenate mase intregi din populatie – sa fie facuti, cati mai multi, complici la aceste crime. Asadar, bolsevismul inventeaza un nou gen de “supus” – complicele.

Valurile curg pe sub pămînt, prin conducte, ele canalizează viaţa înflori­toare de la suprafaţă. Tocmai din acest moment se întreprinde pasul important spre participarea întregului popor la această canalizare, spre împărţirea generală a respon­sabilităţii pentru ea: cei care încă nu s-au prăvălit cu trupurile lor în trapele canalizării, cei pe care conductele nu i-au azvîrlit în Arhipelag, aceia trebuie să umble la suprafaţă cu flamuri în mîini, să proslăvească tribunalele şi să se bucure de actele lor de represiune. (Aceasta e din spirit de prevedere! Vor trece decenii, istoria se va trezi din somnu-i adînc, dar anchetatorii, judecă­torii şi procurorii nu se vor dovedi mai vinovaţi decît noi toţi la un loc, dragi concetăţeni! Căci de aceea purtăm podoaba respectabilă a părului cărunt, pentru că la vremea noastră am votat respectabil pentru.)

(…)  Şi, astfel, prin uzine şi instituţii, devansînd verdictul tribunalului, muncitorii şi funcţionarii votează cu indignare pentru condamnarea la moarte a ticăloşilor de acuzaţi. Iar cu prilejul procesului Partidului industrial vom avea mitinguri populare, demonstraţii (la care sunt antrenaţi şi şcolarii), marşuri cadenţate ale unor mulţimi de milioane şi urlete sub ferestrele tribunalului: „La moarte! La moarte! La moarte!” În această perioadă de cotitură a istoriei noastre au răsunat voci izolate de protest ori abţineri. Era nevoie de foarte, foarte mult curaj pentru ca în acel cor şi urlet să spui „nu!”, incomparabil cu uşurinţa de astăzi! (Nici astăzi însă nu sunt prea mulţi cei care obiectează.)

Conditia pentru ca acest sistem sa supravietuiasca este mentinerea unei terori constante, perpetue. Oricine putea fi terorist, sabotor, dusman al poporului. Pentru ca teroarea sa fie generalizata, trebuia ca legea – ceea ce da stabilitate, preidictibilitate, acea siguranta a omului ca sabia pedepseste raul si pazeste binele, un principiu care arata de ce si mai ales CAND stapanirile sunt de la Dumnezeu, trebuia asadar ca legea sa fie transformata in fara-de-lege, prin relativizare, obscurizare, sa fie golita de sens si pusa la dispozitia absoluta si arbitrara a Puterii. (adica autoritatea ce detine monopolul violentei legitime) Astfel, tribunalul si judecata devin instrumente ale unei crime in masa:

Vâşinski (…) a reamintit ca omenirea nu va putea niciodata sa stabileasca adevarul absolut, ci doar pe cel relativ. Si de aici, el a facutun pas pe care juristii n-au indraznit sa il faca timp de doua mii de ani: ca, prin urmare, nici adevarul stabilit de ancheta si de tribunal nu poate fi absolut, ci doar relativ. (…) De aici decurge concluzia cea mai practica:incercarea de a cauta probe absolute (probele sunt todeauna relative) , martori absolut convingatori )ei pot spune lucruri contradictorii) ar fi o pierdere zadarnica de timp. Cat despre dovezile vinovatiei, relative si aproximative, anchetatorul le poate gasi si fara probe, si fara martori, fara sa iasa din cabinetul sau, sprijinindu-se nu doar pe inteligenta sa, ci si pe simptul sau partinic, pe fortele lui morale (adica pe superioritatea omului care a dormit si a mancat bine, si nu a fost maltratat de nimeni) “si pe caracterul sau” (adica vointa de a-si manifesta cruzimea!

Sigur ca lucrurile puteau sta si mai rau: teribile troiţe cekiste (comisie formata din trei lideri Ceka) puteau da, pe banda rulanta, condamnari la moarte executate imediat. Si din momentul in care Stalin a inceput sa devoreze propriul partid si aparat de stat bolsevic prin extinderea ubicua a terorii, procesele s-au transformat si in puneri in scena de o perversitate morala neintrecuta – victimele “spovedindu-si” o vinovatie falsa si cerand, ele insele, pedeapsa capitala). Dar sa citim pe insusi Lenin punand in aplicare principiul terorii revolutionare:

„Tovarăşe Kurski! ca o completare la discuţia noastră vă trimit ciorna unui paragraf suplimentar al Codului Penal… Sper că ideea principală este clară, cu toate neajunsurile ciornei: să se evidenţieze în mod deschis teza principală şi justă din punct de vedere politic (şi nu numai în sens juridic îngust), care motivează esenţa si justificarea terorii, necesitatea şi limitele ei. Tribunalul nu trebuie să elimine teroarea; a promite acest lucru ar fi o autoamăgire, sau amăgire, ea trebuie argumentată şi legiferată în principiu, clar, firesc şi fără înflorituri. Formularea trebuie să fie cît mai largă cu pu­tinţă, fiindcă numai simţul revoluţionar al dreptăţii şi conştiinţa revoluţionară vor hotărî condiţiile de aplicare, mai mult sau mai puţin largă, în practică.

Cu salutări comuniste, Lenin”

Ancheta

Intr-o astfel de societate revolutionara, totul este permis, pentru a ne aduce aminte de cuvantul lui Dostoievski. Si nu numai atat, caci scriitorul din sec. XIX nu a reusit sa atinga cu mintea grozaviile sec. XX, nu doar ca totul este permis, ci chiar ca toate ticalosiile sunt obligatorii pentru faurirea viitorului luminos si pentru zdrobirea dusmanului de clasa.

In cuvintele lui Soljenitin:

Dacă intelectualilor cehovieni, care se străduiau mereu să ghicească ce va fi peste douăzeci-treizeci-patruzeci de ani, li s-ar fi răspuns că peste patruzeci de ani, în Rusia, ancheta penală se va face cu ajutorul torturii, că deţinuţilor li se va strînge craniul într-un inel de fier, că unii vor fi introduşi în băi umplute cu acid, că vor fi legaţi goi şi torturaţi cu furnici, ploşniţe, li se va vîrî în orificiul anal vergeaua de armă înroşită pe primus („marcare secretă”), le vor fi strivite, încet, cu talpa cizmei, organele genitale, iar ca o formă foarte uşoara vor fi torturaţi cu nesomn şi cu sete şi vor fi bătuţi pînă ce vor fi transformaţi într-o masă de carne însîngerată – nici una dintre piesele lui Cehov n-ar fi ajuns la final, căci toate personajele ar fi fugit la casa de nebuni.

Şi nu numai eroii lui Cehov. Însă care rus normal de la începutul secolu­lui, inclusiv oricare membru al RSDRP, ar fi putut crede, ar fi putut îndura o asemenea calomnie la adresa viitorului luminos? Ceea ce se mai potrivea cu epoca lui Alexei Mihailovici, ceea ce pe vremea lui Petru I părea deja barbarie, ceea ce în perioada lui Biron putea fi aplicat la vreo 10-20 de oameni, ceea ce devenise absolut imposibil începînd din vremea Ecaterinei, toate acestea, în miezul marelui secol al douăzecilea, într-o societate concepută după principiul socialist, cînd zburau deja avioanele, apăruse cine­matograful vorbitor şi radioul, n-au fost săvîrşite de un singur scelerat, nici într-un loc ascuns, ci de zeci de mii de oameni-fiară, special instruiţi, asupra milioanelor de victime fără apărare.

Evident, intrarea in ancheta se face pe baze pur discretionare:

Dar Organele nu au ştiut niciodată ce este o cerce­tare, o informare prealabilă! Listele trimise de sus, ori prima bănuială, denunţul unui colaborator secret sau chiar un denunţător anonim atrăgeau după sine arestarea şi apoi acuzarea inevitabilă. Timpul destinat anchetei nu era folosit pentru descurcarea delictului, ci, în nouăzeci şi cinci la sută din cazuri, pentru a-l obosi, a-l extenua, a-l vlăgui pe cel anchetat şi a-l aduce în stare să dorească să fie tăiat cu toporul, numai să se termine mai repede.

Scopul anchetei era sa obtina de la cel intrat in vizor cedarea launtrica, asumarea unei vini inexistente:

Astfel, dezvoltîndu-se în spirală, concluziile jurisprudenţei noastre înain­tate s-au întors la concepţiile preantice şi medievale. Şi precum călăii medievali, anchetatorii, procurorii şi judecătorii noştri au convenit să vadă dovada principală a vinovăţiei în recunoşterea ei de către inculpat. Totuşi naivul Ev Mediu, ca să smulgă mărturisirea dorită, recurgea la metode dramatice, spectaculoase: scaunul de tortură, roata, grătarul cu cărbuni aprinşi, tragerea în ţeapă etc. În secolul al douăzecilea însă, folosind şi medicina avansată, şi experienţa penitenciară considerabilă (cineva a susţinut foarte serios o teză de doctorat pe această temă), au socotit că o asemenea concentrare de mijloace straşnice este inutilă, folosirea lor masivă ar fi greoaie, în afară de aceasta…

Şi, în afară de aceasta, mai există probabil o circumstanţă: ca întotdeauna, Stalin nu rostea ultimul cuvînt, subordonaţii trebuiau să-l ghicească singuri, iar el îşi rezerva portiţa de scăpare a şacalului, ca să se retragă şi să scrie Beţie de pe urma succesului. Schingiuirea planificată a milioane de oameni se întreprindea totuşi pentru prima oară în istoria omenirii, şi Stalin, în pofida puterii sale nemărginite, nu putea fi absolut sigur de succes. Efectuată pe un material vast, experienţa putea să decurgă altfel decît pe unul de mai mici proporţii, în toate cazurile, Stalin trebuia să rămînă imaculat, de o puritate angelică.

Iată de ce, poate, nu exista o listă cu torturi şi batjocuri tipărită, care să fie înmînată anchetatorilor. Se cerea pur şi simplu ca fiecare secţie de anchetă într-un termen dat să livreze tribunalului un anumit număr de victime care au mărturisit totul. Se vorbea pur şi simplu (oral, dar foarte des) că toate măsurile şi mijloacele sunt bune, fiind îndreptate spre un scop înalt; că ni­meni nu -l va trage la răspundere pe anchetator pentru moartea unui inculpat; că medicul închisorii trebuie să se amestece cît mai puţin posibil în mersul anchetei. De bună seamă se organizau schimburi de experienţe tovărăşeşti, „învăţau de la cei mai buni”; şi apoi mai era şi „cointeresarea materială”: remuneraţie mare pentru orele lucrate noaptea, prime pentru reducerea termenului anchetei; şi apoi mai era şi avertismentul că anchetatorii care nu-şi duc misiunea la bun sfîrşit… Dacă însă s-ar întîmpla că vreun NKVD regional să înregistreze un eşec, atunci şi şeful lui ar fi curat în faţa lui Stalin: el nu a dat indicaţii directe de aplicare a torturii! Dar în acelaşi timp a asigu­rat aplicarea ei! Inţelegînd că şefii cei mari îşi iau măsuri de precauţie, o parte dintre anchetatorii de rînd (dar nu cei care se delectează frenetic) încercau şi ei să înceapă cu metode mai blînde, apoi, în caz de înăsprire, să evite pe acelea care lasă urme prea evidente: un ochi scos, o ureche smulsă, şira spinării ruptă şi chiar vînătăile pe tot corpul.

Mijloacele de frangere a rezistentei sunt enumerate precis…

Să începem cu metodele psihice. Pentru victimele care niciodată nu s-au pregătit pentru suferinţele închisorii, acestea sunt metode care au o forţă uriaşă, chiar distrugătoare. Oricît de tari ţi-ar fi convingerile, tot nu-ţi va fi uşor.

1. Să începem chiar cu nopţile. Din ce pricină, oare, numai noaptea se produce în principal frîngerea sufletelor? Oare de ce încă din primii lor ani de existenţă Organele au ales noaptea? Pentru că noaptea, smuls din pat în timpul somnului (chiar dacă încă nu este chinuit de insomnie), arestatul nu poate fi echilibrat şi treaz precum în timpul zilei, este mai maleabil.

2.  Convingerea în sinceritatea tonului. Este lucrul cel mai simplu. La ce bun jocul de-a şoarecele şi pisica? Aflîndu-se o vreme printre ceilalţi acuzaţi, arestatul a făcut cunoştinţă cu situaţia generală. Şi anchetatorul îi vorbeşte pe un ton domol, amical: „îţi dai singur seama că oricum o să fii condamnat. Dacă însă te vei împotrivi, aici, în închisoare, o să-ţi zdruncini sănătatea, o să te prăpădeşti. Dacă te duci în lagăr – acolo-i aer, lumină… Aşa că e mai bine să semnezi de la început.” Foarte logic. Şi sunt lucizi cei ce consimt şi semnează, doar dacă… Doar dacă e vorba numai de ei! Însă rareori se întîmplă aşa. Şi lupta este inevitabilă.

O altă variantă de convingere este destinată membrilor de partid. „Dacă în ţară sunt neajunsuri şi chiar foamete, dumneata ca bolşevic trebuie să hotărăşti: poţi oare să admiţi că vinovat de asta este partidul? Ori puterea sovietică?” „Nu, desigur!” se grăbeşte să răspundă directorul Centralei inului. „Atunci ai curajul şi ia vina asupra dumitale!” Şi el o ia!

3. Injuria grosolană. Un procedeu simplu, dar asupra oamenilor cu educa­ţie, cu structuri delicate, rafinaţi, poate să acţioneze excelent. Cunosc două cazuri cu preoţi, care cedau la cea mai nevinovată înjurătură. Unul dintre ei (Butîrki, 1944) era anchetat de o femeie. La început, în celulă, nu mai găsea cuvinte pentru a-i lăuda politeţea. Dar într-o zi s-a întors abătut şi multă vreme n-a consimţit să repete cu cît rafinament a început ea să înjure, punînd picior peste picior. (Regret că nu pot să reproduc aici una din drăguţele ei fraze.)

4.  Atacul prin contrast psihologic. Schimbări neaşteptate: tot interogato­riul sau numai o parte a lui să fie extrem de amabil, să te adresezi inculpatului cu numele mic şi cu patronimicul, să făgăduieşti marea cu sarea. Apoi, brusc, să arunci cu prespapierul: „Canalie! Nouă grame de plumb în ceafă! ” Şi, întinzînd mîinile ca pentru a i le înfige în păr, de parcă unghiile s-ar termina cu nişte ace, să te apropii de acuzat (procedeul este foarte bun pentru femei).

Ca variantă: se schimbă doi anchetatori, unul rupe şi sfîşie, altul este sim­patic, aproape cordial. Ori de cîte ori intră în birou, inculpatul tremură: oare pe cine o să vadă? Şi prin contrast vrea să-i mărturisească şi să-i semneze celui de al doilea totul, chiar şi ce n-a fost.

5.  Umilirea prealabilă, în faimoasele subsoluri ale GPU-ului din Rostov (de la „Numărul treizeci şi trei”) sub dalele de sticlă groasă ale trotuarului (un fost depozit), în aşteptarea interogatoriului i-au aşezat pe arestaţi cu faţa la duşumea într-un coridor, interzicîndu-le să ridice capul ori să scoată vreun sunet. Şedeau aşa, ca nişte mahomedani care se roagă, pînă ce gardianul îi bătea pe umăr şi îi ducea la interogatoriu. – Alexandra Ova n-a făcut la Lubianka mărturisirile aşteptate. A fost transferată la închisoarea Lefortovo. Acolo, la recepţie, gardiană i-a poruncit să se dezbrace şi, chipurile invocînd procedura, i-a luat hainele şi a încuiat-o goală într-o boxă. Numaidecît şi-au făcut apariţia nişte gardieni-bărbaţi, care au început să se uite prin vizor, să rîdă şi să-i aprecieze formele. Şi, probabil, întrebînd, aş mai aduna încă multe exemple. Scopul era unul singur: să creeze o stare deprimantă.

6.  Orice procedeu capabil să aducă arestatul în stare de tulburare. Iată cum a fost anchetat F.I. V. din Krasnogorsk, regiunea Moscova (după comuni­carea făcută de LA. P-ev). Anchetatoarea, în cursul interogatoriului, s-a dezbrăcat în faţa lui în cîteva etape (strip-tease!), însă tot timpul a continuat interogatoriul, ca şi cînd nu s-a întîmplat nimic, se plimba prin cameră, se apropia de el, încercînd astfel să-l facă să mărturisească. Poate era necesitatea ei personală, dar poate era şi o socoteală rece: inculpatului i se tulbură mintea şi semnează! Iar ea nu avea de ce să se teamă: avea pistol, sonerie…

7.  Intimidarea. Metoda cea mai aplicată şi foarte variată. Este folosită adesea în combinaţie cu ispitirea şi promisiunea (bineînţeles falsă). Anul 1924: „Nu mărturiseşti? Va trebui să faci o plimbare pînă la Solovki. Cine mărturiseşte totul este eliberat”. Anul 1944: „Depinde numai de mine în ce lagăr o să fii trimis. Există lagăre şi lagăre. Acum avem şi lagăre cu muncă silnică. Ocne. Dacă vei fi sincer, vei ajunge într-un loc mai comod, dacă vei refuza să mărturiseşti – douăzeci şi cinci de ani de muncă în subterană!” Intimidare cu altă închisoare mai drastică: „Dacă refuzi să mărturiseşti, te vom transfera la Lefortovo (dacă eşti la Lubianka), la Suhanovka (dacă eşti la Lefortovo), acolo vor discuta altfel cu tine”. Iar tu de acum te-ai obişnuit aici: în închisoarea asta regimul pare a fi acceptabil, dar nu ştii ce torturi te aşteaptă dincolo. Apoi mutarea… Să cedez oare?…

Intimidarea acţionează excelent asupra celor care încă n-au fost arestaţi, ci au fost convocaţi în Casa cea Mare prin citaţie. El (ea) are încă multe de pierdut, el (ea) se teme de orice: se teme că astăzi n-o să-i mai dea drumul, se teme că o să i se confişte lucrurile, apartamentul. El este gata să facă multe depoziţii şi multe concesii pentru a evita aceste pericole. Ea, de bună seamă, nu cunoaşte codul penal, şi ca lucrul cel mai puţin important la începutul interogatoriului i se strecoară o foaie de hîrtie cu un extras falsificat din cod: „Sunt avertizată că pentru furnizare de mărturii false… 5 (cinci) ani de în­chisoare” (în realitate, articolul 95 – pînă la doi ani)… pentru refuzul de a face depoziţii – 5 (cinci) ani (în realitate, articolul 92 – pînă la trei luni, ba şi acelea de muncă corecţională, nu de închisoare). Aici a intrat deja şi mereu o să intre în acţiune încă o metodă de anchetă:

8.  Minciuna. Noi, victimele, nu putem să minţim, în schimb anchetatorul minte tot timpul, toate aceste articole nu se refera la el. Nouă nici măcar nu ne trece prin minte să întrebăm: el ce pedeapsă primeşte pentru minciună? El poate să pună dinaintea noastră grămezi de procese-verbale cu semnăturile celor dragi ori ale prietenilor noştri: acesta nu e decît un procedeu de anchetă elegant.

Intimidarea cu ispitire şi minciună este procedeul principal de influenţare a rudelor arestatului, chemate să depună mărturie. „Dacă nu faceţi aceste depoziţii (care vi se cer), îi agravaţi situaţia… îl nenorociţi definitiv… (vă închipuiţi ce simte o mamă cînd aude aşa ceva?). Numai dacă semnaţi această hîrtie (care vi se pune dinainte) puteţi să-l salvaţi” (nenorociţi)””.

9.  Jocul cu ataşamentul fată de cei dragi şi apropiaţi acţionează perfect şi asupra inculpatului. Aceasta este cea mai eficientă dintre intimidări, cu ataşamentul faţă de cei dragi poţi frînge pe omul cel mai neînfricat (O, cîtă profeţie în dictonul: „Duşmanul omului este familia lui“!).

Nu are rost sa mai redam aici si metodele fizice descrise de Soljenitin…

Prigonirea Bisericii

In acest sistem perfect inchis al macelaririi oamenilor, Biserica a constituit o tinta aparte si o pilda de martiriu pe masura. Prigoana a fost dusa pe toate nivelurile posibile: de la cei mai inalti arhierei, in frunte cu Patriarhul, pana la masele de credinciosi obisnuiti si parintii care isi cresteau copiii in frica lui Dumnezeu.

În primăvara anului 1922, Comisia Extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei şi a speculei , care tocmai fusese rebotezată GPU, a decis să se amestece în treburile bisericeşti. Mai trebuia săvîrşită şi o „revoluţie ecleziastică”: să fie schimbată conducerea, să fie instalată alta, care să stea cu o ureche îndreptată spre cer şi cu cealaltă spre Lubianka. Aşa au făgăduit să fie clericii restauratori, adepţii „Bisericii vii”, dar fără ajutor din afară, ei nu puteau să pună stăpînire pe aparatul bisericicesc. In consecinţă, a fost arestat patriarhul Tihon şi s-au organizat două procese răsunătoare, urmate de execuţii, prin împuşcare: cel de la Moscova – al difuzorilor proclamaţiei patriarhului, cel de la Petrograd – al mitropolitului Veniamin, care împiedica transferarea puterii ecleziastice restauratorilor „Bisericii vii”, în gubernii şi judeţe, din loc în loc au fost arestaţi mitropoliti şi arhierei, şi, ca întotdeauna, după peştele cel mare, au urmat bancurile de peşte mărunt: protoierei, călugări şi diaconi, despre care nu se pomenea în ziare. (…) Totuşi, stîrpirea din rădăcină a religiei din această ţară, care a fost pe întreg parcursul deceniilor al treilea şi al patrulea unul dintre obiectivele importante ale GPU-NKVD, putea fi realizată numai prin întemniţarea masivă a credincioşilor ortodocşi. Erau arestaţi, întemniţaţi şi deportaţi pe capete călugări şi călugăriţe, care terfeleau viaţa Rusiei dinainte. A fost arestat şi judecat activul bisericesc. Cercul se lărgea necontenit şi, iată, a ajuns să cuprindă pe simplii mireni credincioşi, oameni în vîrstă, mai cu seamă femei, care credeau cu mai multa îndărătnicie şi care de acum încolo, aflîndu-se în lagăre şi închisori pentru mulţi ani, vor fi poreclite călugăriţe.

Ce-i drept, se considera că nu îi arestează şi nu îi judecă pentru credinţa lor, ci pentru faptul că îşi exprimau cu voce tare convingerile şi pentru că îşi educau copiii în acest spirit. Cum a scris Tania Hodkevici:

„Poţi, liber, să te rogi cît vrei,

Dar… numai singur Domnul să te-audă”.

Afis propagandistic sovietic in care este infierata vechea femeie rusa, “indoctrinata” de Biserica, violenta si nelasandu-si copiii sa beneficieze de “lumina” scolii noi…

(Pentru această poezie, ea a primit zece ani) Un om care crede că deţine adevărul spiritual trebuie să ascundă acest adevăr de… propriii copii!! Educaţia religioasă a copiilor a început în deceniul al treilea să fie calificată conform articolului 58-10, adică agitaţie contrarevoluţionară! Este adevărat că la judecată se oferea posibilitatea de a te lepăda de religie. Arareori – au fost însă şi astfel de cazuri – tatăl îşi renega credinţa şi rămînea să îngrijească de copii, iar mama familiei mergea în Solovki (în toate aceste decenii, femeile au dat dovadă de mai mare fermitate în credinţă). Toţi cei preacredincioşi primeau zece ani, pe atunci osînda maximă.

(Purificînd marile oraşe pentru a le pregăti să primească societatea nouă neprihănită, în acelaşi deceniu, mai ales în anul 1927, de-a valma cu „călugăriţele”, au fost trimise la Solovki şi prostituatele. Iubitoare ale vieţii pămînteşti şi păcătoase, ele erau încadrate la un articol uşor şi primeau cîte trei ani. Situaţia din convoaiele de deţinuţi, din închisorile de tranzit şi chiar din Solovki nu le împiedica să cîştige bani practicîndu-şi amuzanta meserie şi cu şefii, şi cu soldaţii din escortă, apoi, după trei ani, să se întoarcă la punc­tul de plecare cu geamantanele pline. Preacredincioşilor li se interzicea să se întoarcă vreodată la copii sau în locurile de baştină).

Evident, ca in orice crima, bolsevicii au inventat si cautat un pretext declansator. Acesta a fost oferit de izbucnirea marii foamete a anilor ’20, efect al rechizitiilor fortate ale acelorasi bolsevici. Lenin nu pierde ocazia – isi da seama ca acum este momentul declansarii atacului decisiv asupra Bisericii, speculand foametea si folosind temele grosiere anti-clericale comuniste: clerul bogat, burtos si luxos care nu se indura sa isi dea odoarele pentru a se combate saracia. Liderul bolsevic gasise pretextul ideal: sa ceara Bisericii odoarele – adica toata podoaba folosita la icoane, vasele sfinte, vesmintele, pentru a se folosi aceasta bogatie, chipurile, pentru a hrani pe cei saraci. Stia ca Biserica nu va putea da tot – sa dai vasele sfinte (potirul) atunci cand sunt folosite este blasfemie si ca se va opune rechizitiilor fortate. Lucru care s-a si intamplat. Iata si cateva pagini in care se descriu presiunile la care a fost supus Patriarhul Martir Tihon:

PROCESUL ECLEZIASTIC DE LA MOSCOVA (26 aprilie – 7 mai 1922), la Muzeul politehnic, Tribunalul Revoluţionar din Moscova, preşe­dinte Bek, procurori Lunin şi Longhinov. Şaptesprezece acuzaţi, protoierei şi mireni, învinuiţi de răspîndirea manifestului patriarhal. Această acuzare este mai importantă decît predarea ori nepredarea obiectelor de preţ. Protoiereul A. N. Zaoziorski a predat obiectele preţioase din biserica sa, dar în principiu sprijină manifestul Patriarhului, considerînd confiscarea forţată blasfemie, şi a devenit figura centrală a procesului, iar acum va fi condamnat la moarte prin împuşcare. (Ceea ce demonstrează că important nu este să fie hrăniţi cei înfometaţi, ci să fie înfrântă Biserica la momentul potrivit.)

La 5 mai, patriarhul Tihon este chemat la Tribunal ca martor. Deşi publicul din sală fusese selectat şi aşezat (în aceasta anul 1922 nu se deosebeşte prea mult de 1937 şi 1968), fermentul Rusiei era atît de bine înrădăcinat, iar al Sovietelor atît de slab, încît la intrarea Patriarhului mai mult de jumătate din cei prezenţi s-au ridicat ca să-i primească binecuvîntarea.

Patriarhul îşi asumă întreaga vină pentru elaborarea şi difuzarea manifes­tului. Preşedintele încearcă să-l descoase: asta nu se poate! Cu mîna dumneavoastră, rînd cu rînd? Probabil că numai l-aţi semnat, dar cine l-a scris? Cine vă sunt consilierii? Şi pe urmă: De ce pomeniţi în manifest de prigoana pe care ziarele au declanşat-o împotriva dumneavoastră’? (Căci vă prigonesc pe dumneavoastră, de ce să auzim noi despre asta?…) Ce voiaţi să spuneţi?

Patriarhul: Trebuie să-i întrebaţi pe cei care au declanşat prigoana ce scopuri urmăresc.

Preşedintele: Dar asta nu are nimic comun cu religia!

Patriarhul: Aceasta are un caracter istoric.

Preşedintele: Nu dumneavoastră aţi folosit expresia că, în timp ce purtaţi tratative cu Pomgolul, „în spatele dumneavoastră” a fost emis decretul?

Patriarhul: Ba da.

Preşedintele: în felul acesta, dumneavoastră consideraţi că Puterea Sovietică a procedat incorect?

Un argument zdrobitor! De milioane de ori ni-l vor repeta în birourile de anchetă nocturnă! Şi noi nu vom îndrăzni vreodată să răspundem atît de simplu ca

Patriarhul: Da.

Preşedintele: Legile care există acum în stat le consideraţi obligatorii pentru dumneavoastră ori nu?

Patriarhul: Da, le recunosc ca atare, întrucît ele nu contrazic regulile credinţei.

(Ei, dacă toţi ar fi răspuns aşa! Alta ar fi fost istoria noastră!)

Urmează o serie de întrebări referitoare la normele canonice. Patriarhul explică: dacă biserica predă ea însăşi obiectele preţioase, asta nu constituie blasfemie, este blasfemie numai cînd sunt luate împotriva voinţei ei. În mani­fest nu se spune să nu se dea în general, ci doar se osîndeşte predarea forţată.

Preşedintele, tovarăşul Dek, este uluit: La urma urmelor, ce este mai important pentru dumneavoastră, canoanele bisericeşti sau punctul de vedere al guvernului sovietic?

(Răspunsul aşteptat: … al guvernului sovietic.)

— Bine, fie blasfemie conform canoanelor, exclamă acuzatorul, însă din punctul de vedere al milosîrdiei?!!

(Pentru prima şi ultima oară în aceşti cincizeci de ani este pomenită această sărmană milosîrdie…)

Se procedează şi la o analiză filologică. Sviatotatstvo (blasfemie) este compus din sviato (simt) şi tat’ (hoţ).

Acuzatorul: Care va să zică, noi, reprezentanţii Puterii Sovietice suntem hoţi de lucruri sfinte?

(Rumoare îndelungă în sală. Pauză. Oamenii gărzii îşi fac treaba.)

Acuzatorul: Aşadar, dumneavoastră îi numiţi hoţi pe reprezentanţii Puterii Sovietice, ai VŢIK?

Patriarhul: Pai nu citez decît canoanele.

Mai departe se discută termenul „profanare”. Cînd au fost confiscate obiectele din biserica Sfîntul Vasile din Cesareea, o ferecătură de icoană nu încăpea în ladă, şi atunci au jucat-o cu picioarele. Păi Patriarhul n-a fost şi el acolo?

Acuzatorul: De unde ştiţi? Spuneţi numele acelui preot care v-a povestit! (= îl vom întemniţa neîntîrziat!)

Patriarhul nu-l spune.

Deci: minciună!

Acuzatorul insistă triumfător: Haideţi, spuneţi cine a răspîndit această calomnie infamă ?

Preşedintele: Spuneţi numele celor care au călcat ferecătura cu picioarele! (Că doar îşi lăsaseră cărţile de vizită!) Altfel Tribunalul nu vă poate crede!

Patriarhul nu poate să spună.

Preşedintele: Prin urmare afirmaţiile dumneavoastră sunt nefondate!

Mai rămîne să se demonstreze că Patriarhul a vrut să răstoarne Puterea Sovietică. Iată cum se demonstrează asta: „Propaganda este o încercare de a pregăti starea de spirit, cu intenţia de a pregăti ulterior răsturnarea”.

Tribunalul hotărăşte să deschidă acţiune penală împotriva Patriarhului. La 7 mai se pronunţă verdictul: dintre cei şaptesprezece acuzaţi, unsprezece au fost condamnaţi la moarte. (Au fost executaţi cinci.)

Cum spunea Krîlenko, n-am venit aici să glumim.

Peste o săptămînă, Patriarhul era destituit şi arestat. (Dar acesta nu este încă sfîrşitul. Deocamdată va fi dus la Mînăstirea Donskoi, unde îl vor ţine închis cu regim celular pînă ce credincioşii se vor obişnui cu absenţa lui. Vă amintiţi cum se mira încă nu demult Krîlenko: dar ce pericol îl paşte pe patriarh?… Cînd primejdia vine pe furiş, nu sunt de nici un folos nici clopotul, nici telefonul.)

Patriarhul Tihon si Mitr. Veniamin

Peste încă două săptămîni este arestat la Petrograd şi mitropolitul Veniamin. El nu era un mare demnitar al Bisericii, nu era nici măcar numit cum sunt toţi mitropoliţii. In primăvara lui 1917, pentru prima oară din timpurile vechiului Novgorod, au fost aleşi mitropolitul de Moscova (Tihon) şi cel de Petrograd (Veniamin). Extrem de accesibil, blînd, oaspete frecvent în uzine şi fabrici, era foarte popular printre oamenii simpli şi preoţimea de rînd. Cu voturile lor a fost ales Veniamin. Neînţelegîndu-şi epoca, el îşi vedea misiunea în a elibera Biserica de politică, „fiindcă în trecut a suferit mult din pricina acesteia”. Şi pe acest mitropolit l-au citat să se prezinte la

PROCESUL ECLEZIASTIC DIN PETROGRAD (9 iunie – 5 iulie 1922). Acuzaţi (de împotrivire la predarea obiectelor de preţ ale bisericii) erau cîteva zeci de oameni, inclusiv profesori de teologie, de drept bisericesc, arhimandriţi, preoţi şi mireni. Preşedintele tribunalului, Semionov, are vîrsta de douăzeci şi cinci de ani (circula zvonul că fusese franzelar). Acuzatorul principal, P. A. Krasikov, membru al colegiului Comisariatului poporului pentru justiţie, era prietenul lui Lenin (aveau aceeaşi vîrsta), tovarăş de exil (Krasnoiarsk), apoi şi de emigraţie. Lui Vladimir Ilici îi plăcea tare mult să -l asculte cîntînd la vioară.

Încă de pe Nevski Prospekt şi pînă la cotitura de pe Nevski, zi de zi, aştepta mulţimea, iar cînd era adus mitropolitul mulţi îngenuncheau şi cîntau: „Mîntuieşte, Doamne, poporul tău!” (Se înţelege de la sine că credincioşii prea zeloşi erau arestaţi chiar acolo, în stradă, dar şi în clădirea tribunalului.) In sală, cea mai mare parte a publicului o formau soldaţii din Armata Roşie, dar şi aceştia se ridicau în picioare ori de cîte ori intra mitropolitul cu comanacul alb. Iar acuzatorul şi tribunalul îl numeau duşman al poporului. (Să luăm aminte că expresia exista încă de pe atunci.)

De la un proces la altul, situaţia avocaţilor devenea tot mai incomodă, mai dificilă. Krîlenko nu ne-a relatat nimic, dar iată ce ne povesteşte un martor ocular. Tribunalul a ameninţat că Bobrişcev-Puşkin, avocatul principal, va fi el însuşi arestat, şi acest lucru era atît de obişnuit în vremea aceea, atît de real, încît Bobrişcev-Puşkin s-a grăbit să-i strecoare avocatului Gurovici ceasul de aur şi portofelul cu bani... Iar profesorul Egorov, unul dintre martori, tribunalul a decis să fie pus sub escortă numaidecît pentru depoziţia în favoarea mitropolitului. Egorov însă era pregătit pentru aşa ceva: avea cu el o geantă groasă, iar în ea – mîncare, rufe şi chiar o pătură.

Cititorul observă cum judecata capătă treptat formele pe care le cunoaştem.

Mitropolitul Veniamin este acuzat că a intrat cu rea intenţie în tratative cu… Puterea Sovietică, obţinînd în felul acesta atenuarea decretului privind confiscarea obiectelor de preţ. El a difuzat cu rea intenţie în popor apelul său adresat Pomgolului (Samizdat!) Şi a acţionat în bună înţelegere cu burghezia mondială!

Preotul Krasniţki, unul dintre reprezentanţii principali ai „bisericii vii” şi colaborator al GPU-ului, în depoziţia sa a declarat că, profitînd de foamete, preoţimea a pus la cale o răscoală împotriva puterii sovietice.

Au fost audiaţi doar martorii acuzării, martorilor apărării nu li s-a permis să depună mărturie (Vai, cîtă asemănare!… Din ce în ce mai mare…)

Acuzatorul Smirnov a cerut „şaisprezece capete”. Acuzatorul Krasikov a exclamat: „întreaga biserică ortodoxă constituie o organizaţie contrarevoluţionară. De fapt, toată Biserica ar trebui întemniţată!”

(Program cît se poate de real, nu peste multă vreme aproape înfăptuit. Si o bază excelentă pentru Dialogul dintre comunişti şi creştini.)

Să ne folosim de ocazia rară de a cita cîteva fraze ale avocatului care l-a apărat pe mitropolit (S. I. Gurovici):

„Nu există probe de vinovăţie, nu există fapte, nu există motiv de acuzare… Ce va spune istoria? (Vai, i-a speriat! Dar îi va uita şi nu va spune nimic!) Confiscarea valorilor bisericeşti a descurs la Petrograd în deplină linişte, însă preoţimea oraşului se află pe banca de acuzare, şi mîinile nu ştiu cui o împing spre moarte. Criteriul principal, subliniat chiar de dumneavoastră, era beneficiul Puterii Sovietice. Dar să nu uitaţi că pe sîngele mucenicilor creşte Biserica. (Dar la noi n-o să crească!) Nu mai am nimic de zis, însă mi-e greu să mă despart de cuvînt. Cît mai durează deliberările, acuzaţii sunt încă în viaţă. Cînd se vor isprăvi, şi viaţa se va isprăvi…”

Tribunalul a condamnat la moarte pe zece dintre inculpaţi. Şi-au aşteptat moartea mai bine de o lună, pînă la sfîrşitul procesului eserilor (de parcă îi pregăteau să-i execute o dată cu eserii). După aceea VŢIK a graţiat şase, iar patru (mitropolitul Veniamin; arhimandritul Serghi, fost membru al Dumei de Stat; I. P. Noviţki, profesor de drept; şi avocatul Kovşarov) au fost împuşcaţi în noaptea de 12 spre 13 august.

Îl rugăm foarte mult pe cititor să nu uite principiul multiplicării provinciale. Acolo unde nu au fost decît două procese ecleziastice, acolo au fost douăzeci şi două.

Buletinul ca metoda de control sovietic

Sensul introducerii buletinului sovietic a fost legat, de la bun inceput, de controlul si supravegherea populatiei civile.

Introducerea sistemului buletinelor de identitate în pragul deceniului al patrulea a contribuit în mod considerabil la completarea lagărelor. Aşa cum Petru I a simplificat structura marii mase a populaţiei, înlăturînd toate fisurile şi crăpăturile dintre stările sociale, aşa a acţionat şi sistemul nostru socialist al buletinelor de identitate: el a înlăturat tocmai insectele intermediare a înlesnit prinderea acelei părţi şirete a populaţiei, care nu avea nici un adăpost şi nici o ocupaţie. Pe de altă parte, la început, oamenii au făcut multe greşeli cu acele buletine, şi cei neînregistraţi la miliţie, şi cei care nu erau scoşi din evidenţă erau înmormîntaţi în Arhipelag măcar pentru un an.

Conditia rezistentei

Tot angrenajul inventat special pentru decimarea populatiei tinteste, asa cum spuneam in alta parte, frangerea omului si reeducarea lui. Care este conditia rezistentei in fata unei asemenea incercari?

Victimele bolşevicilor începînd din 1918 pînă în 1936 nu s-au comportat niciodată atît de josnic, precum bolşevicii de vază, cînd s-a abătut furtuna asupra lor. Dacă vei examina amănunţit întreaga istorie a arestărilor şi proceselor din anii 1937-1938, te va cuprinde repulsia nu numai faţă de Stalin şi acoliţii lui, dar şi faţă de acei inculpaţi josnici şi dezgustători, vei simţi aversiune faţă de ticăloşia lor sufletească după trufia şi intoleranţa de mai înainte.

…Şi acum? Oare cum să rezişti tu, cel care simţi durerea, eşti slab, te bucuri de ataşamente sufleteşti vii şi nu eşti pregătit?…

De ce este nevoie ca să fii mai puternic decît anchetatorul şi decît toată această capcană?

Trebuie să intri în puşcărie fără să tremuri pentru viaţa călduţă pe care ai părăsit-o. Trecîndu-i pragul, trebuie să-ţi spui: viaţa mea s-a sfîrşit, puţin cam devreme, dar nu poţi face nimic. Nu mă voi mai întoarce niciodată în libertate. Sunt hărăzit pieirii, acum ori ceva mai tîrziu, mai tîrziu însă va fi chiar mai dificil, ar fi bine mai devreme. Nu mai am nici un fel de avere. Cei apropiaţi sunt morţi pentru mine şi eu sunt mort pentru ei. De astăzi corpul meu este un corp străin, inutil. Numai spiritul meu şi conştiinţa mea îmi rămîn scumpe şi importante.

Şi înaintea unui astfel de arestat ancheta va tresări!

Va învinge numai acela care a renunţat la toate!

Dar cum să-ţi preschimbi trupul în piatră?

Din cercul lui Berdiaev au făcut marionete pentru tribunal, dar din Berdiaev însuşi n-au făcut. Au vrut să-l atragă în proces, l-au arestat de două ori, l-au dus (1922) la un interogatoriu nocturn cu Dzerjinski. Acolo se afla şi Kamenev (înseamnă că nici el nu dispreţuia lupta ideologică prin intermediul CEKA). Berdiaev însă nu s-a înjosit, nu a implorat milă, ci le-a expus cu fermitate acele principii religioase şi etice în virtutea cărora nu acceptă puterea care s-a instaurat în Rusia. Şi nu doar că l-au considerat nefolositor tribunalului, ci l-au eliberat. Un om care şi-a exprimat punctul de vedere!

N. Stoliarova îşi aminteşte de o bătrînică, vecina ei de pat de la închisoarea Butîrki din 1937. Bătrînică era interogată în fiecare noapte. Cu doi ani în urmă, un fost mitropolit, care fugise din exil, în trecere prin Moscova a înnoptat la ea. „Numai că nu un fost mitropolit, ci unul care încă este! Aşa e, am avut onoarea să -l primesc în casa mea”. „Aşa, bine. Dar mai departe la cine s-a dus după ce a plecat din Moscova?” „Ştiu. Dar nu spun!” (Mitropolitul, cu ajutorul unui lanţ întreg de credincioşi, a fugit în Finlanda). Anchetatorii se schimbau şi se adunau în grupuri, îşi agitau pumnii prin faţa bătrînei, dar ea le spunea: „N-o să obţineţi nimic de la mine chiar dacă mă tăiaţi în bucăţi. Vedeţi, voi vă temeţi de şefii voştri, vă temeţi unul de celălalt, vă temeţi chiar să mă ucideţi pe mine („pierdeau o pistă”). Eu însă nu mă tem de nimic! Chiar si acum sunt gata să mă prezint în faţa Domnului şi să dau socoteală!” (…)

Toate aceste gînduri despre faptul că trebuie să devii de piatră îmi erau atunci cu totul necunoscute. Şi nu doar că nu eram pregătit să curm legăturile calde cu lumea, însă chiar confiscarea, în timpul arestării, a celor vreo sută de creioane Faber pe care le luasem ca trofeu de război m-a amărît multă vreme. Considerînd ancheta mea, după anii lungi petrecuţi în puşcărie, nu am avut nici un temei să mă mîndresc. Fireşte, puteam să mă ţin mai tare şi, pesemne, aş fi putut ieşi din încurcătură cu mai multă ingeniozitate, întunecarea minţii şi descurajarea m-au însoţit tot timpul în primele săptămîni. Aceste amintiri nu mă chinuie cu viermele părerilor de rău numai pentru faptul că, slavă Domnului, am evitat să arunc şi pe alţii în închisoare.

Dupa ce am schitat, doar intr-o foarte mica masura, mecanismul Gulagului, raman doua intrebari esentiale la care trebuie raspuns:

– care sunt cauzele pentru care asemenea mars al distrugatorului s-a putut desfasura? Sa fie oare elitele, societatile secrete, conspiratiile? Care au fost conditiile care au permis desfasurarea raului intr-o amploare atat de vasta?

– care este terenul de lupta al acestui rau?

Daca vom sti a raspunde la aceste intrebari vom intelege mai bine natura raului care ne bantuie astazi si, mai ales, care se va dezlantui cu putere inzecita fata de ceea ce a fost in sec. XX in viitorul apropiat. Si vom intelege, de asemenea, care este lupta cea buna.

(va urma)

Legaturi:


Categorii

Alexandr Soljenitin, Biserica rastignita, Documentare, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Portile Iadului, Reeducarea ieri, azi si maine, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

40 Commentarii la “Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I)

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Pingback: Razboi întru Cuvânt » Ce am retinut din talcuirile si avertismentele CUVIOSULUI DANIEL GOUVALIS privitoare la Apocalipsa. Cum sa ne ferim de exegetii improvizati si de speculantii financiari ai profetiilor eshatologice? CUM TALCUIESC SFINTII PARIN
  2. Despre Soljenitin haideti sa vedem ce spunea N. Steinhardt in al sau Jurnal al fericirii …, acest evreu f “rafinat” in gandire, care a gasit ortodoxia ca singurul cult crestin autentic in care poate vietui spre mantuire. Este vorba de posibile (trei) atitudini pe care cei ce lupta contra SISTEMULUI inrobitor, le pot avea, dar niste “simulacre” in raport cu duhul si conduita crestina ce se cere a se avea, singura care poate duce ma mantuire si in aceste cazuri …citez din inceputul Jurnalului Fericirii, pag.6 :

    Soluţia întîi: a lui Soljeniţîn

    în Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează pe scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.
    Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ analog de anchetă, în a-şi spune cu hotărîre: în clipa aceasta chiar mor. îi este permis a-şi vorbi consolîndu-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrîneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.
    Dacă aşa gîndeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort nimic nu-l mai sperie, îmbrobodi, atrage, aţîţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobîndi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneta în care să-i poată fi achitat preţul trădării.
    Se cere însă, fireşte, ca hotărîrea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvîrşire.

    ———-

    este prezentata apoi si solutia a doua …

    DAR, haideti sa vedem ce ne spune Nicolae Steinhardt despre SOLUTIA A TREIA .. ( Vladimir Bukovski) :

    Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski
    Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci dimpotrivă scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.
    în martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: „Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pîndeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani”.
    Cu cît îţi merge mai rău, cu cît sunt greutăţile mai imense, cu cît eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cît nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cît cenuşiul, întunericul şi vîscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cît pericolul te sfruntează mai direct, cu atît eşti mai dornic de luptă şi cunoşti vn simţămînt (crescînd) de inexplicabilă şi covîrşitoare euforie.
    Eşti isaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrîng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Rîzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

    Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndîrjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ţi placă bătălia în sine – încăierarea – mai mult decît succesul.
    E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe măsură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără de ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!

    —– DAR MAI ALES INCEPAND DE AICI :

    Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovski. Bukovski povesteşte că atunci cînd a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovski urmează: n-am mai putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
    Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
    Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind că e aşa cum spun eu, nu, cîtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzînd fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin cîteva miliarde de planete
    în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate continuumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

    APOI , parintele Nicolae concluzioneaza :

    Concluzie

    Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.
    Altele pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal nu ştiu să existe. Numai acestea trei. însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.

    Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovski. Moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de’ fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.
    Veţi protesta, poate, considerînd că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicînd riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarevici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atît închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale cît mai ales manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul TOTALITAR e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.

    (si concluizia, de esenta, a parintelui .. )

    Moartea, însă, cine. Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.

    OBSERVATI cumva asemanarea … ?

    istoria, nu e prima oara, se poate repeta …

    depinde de noi.

    in privinta SOLUTIEI A TREIA, as zice ca ceea ce a incercat parintele Mihail de la Antim si chiar voi, de ceve vreme a fost de genul : “SA NU NE FIE NOUA ASA !”… Caci poate sa fie vai !! Adica sa avem launtric cumva acea atitudine .. : de a “nu mai putea inchide un ochi toata noaptea …” si sa spunem, dupa Bukovski, lor adevarul de la obraz: “nu mai pot dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se facă ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.” …

    ASTA NU INSEAMNA PE DE ALTA PARTE DE AICI, CA DACA EXISTA SI ACEST RISC, SA NU MAI REACTIONAM LA NIMIC DIN CE NE SERVESTE INCONTINUU “SISTEMUL”. NU POATE STA ASTA CA PRICINA PT A FI “IMPASIBILI”.

    Eu zic ca parintele Mihail si voi aici, a vrut sa puna ordine in prioritati, in prioritatile noastre ale vietii duhovnicesti, nicidecum sa spuna : LUATI CIPURILE, NU-I O PROBLEMA ..

    este de laudat (nu in sensul de a ne mandri ..) dorinta voastra vizibila, de a va unii din considerente duhovnicesti cu cei de la APOLOGETICUM, si invers. Si in primul rand cu ajutorul unei sincere si dezinteresate rugaciuni, in mod reciproc.

    sa nu va mirati dar “din cale afara” daca vor mai aparea si iarasi sincope pe drum …, tineti insa a fi IMPREUNA.

    As zice ca le fel ar sta lucrurile si cu Saccsiv si parintele Mihail, spre exemplu. E bine ca unul din ei nu pierde un aspect f important pentru viitorul nostru crestinesc, ca da atentie acestor lucruri legate de cip, sistemul totalitar care se exptinde etc, si e clar ca nu poti spune ca nu e o problema cu aceste cipuri, caci ele numai normale nu sunt, profund anti sau impotriva vietii crestinesti …. La fel si parintele Mihail, ca mereu tine sa ne atraga atentia ca aceasta lupta sireata are “doua” taisuri, si sa nu va lasati ademeniti de acceasta valtoare in care vor sa ne “rapeasca” cu toata atentia noastra, neglijand vietuirea nostra in Duhul smerit si trezvitor al lui Dumnezeu.

    Bine ar fi ca si ei sa-si “intersecteze” atentiile si preocuparile principale pe care merg, facand schimb de la unul la altul de ceea ce are in vedere celalalt.. Faca Domnul ca si ei sa incerce sa ramana impreuna .. .

    Sa nu uitam ca Domnul lucreaza numai “in comuniune” (dar si aici, numai cand oamenii tanjesc a ramane in Duhul si Adevarul Lui) , unde vede ca oamenii sunt adunati si uniti pentru El. Acolo lucreaza si pogoara harul Sau, ziditor, pt ceea ce vrem sa facem.

    Doamne ajuta-ne !

  3. Ne-ai pierdut pe drum, frate. Si in a doua parte esti off-topic, revenind la probleme ce nu mai aveau ce cauta si aici. Chiar vrem sa visam si altceva noaptea, tu nu? 🙂 Hai sa ramanem la Soljenitan si sa intelegem mijloacele de reeducare mai bine, ca in rest, din pacate, realitatea cruda pana la infern si cu proiectiile sperantelor noastre nu se tangenteaza chiar deloc, din pacate. Nu mai suntem si nu vom mai fi impreuna, fiindca, in realitate, nici nu am fost vreodata. A fost doar un vis, o iluzie a noastra. “Dintre noi au iesit, dar nu erau cu noi”, zice Apostolul. Si nu merge asa, simplu, cu “hai sa dam mana si mana”, ce sa-i faci… Asa cum nici nu facem paratsie cu stilistii doar pentru ca si noi suntem antiecumenisti si credem ca modificarea calendarului a fost opera masonilor. Mai sigur e impreuna cu Hristos, cu duhovnicii si cu turma mica a Bisericii. Cand s-o intampla minunea si s-o pocai sincer Mamona, atunci mai analizam… Iarta-ne! Dar trebuie sa fim si intelepti, pe cat posibil, nu doar nevinovati.

  4. Ma bucur ca fratii admini s-au decis sa posteze acest material…mult folos duhovnicesc vor avea cei care le vor citi cu luare-aminte.

    Indraznesc sa recomand celor indragostiti de Soljenitan, filmul:

    Dialoguri cu Soljenitan (in rusa cu subtitluri in engleza)

    http://www.youtube.com/watch?v=wE2V0d5rVBU&feature=related
    (prima din cele 19 parti, restul se gasesc in continuare pe youtube)

  5. Abia astept urmarea, fratilor!
    Am plins citind si m-am gindit asa, in halul in care ma flu acum, as putea oare opune macar atita rezistenta cit batrinica aceea? Un suflet de viteaz intr-un trup vlaguit de ani…
    Dumnezeu sa va ajute si sa puteti continua.

  6. @Daciana,

    Fragmentul cu batranica e din “Arhipelagul Gulag”. Daca nu ai citit cartea ar fi minunat sa incerci sa iti faci timp…e voluminoasa, are 3 volume, insa e una dintre cartile pe care ar trebui sa le citeasca toata lumea.

  7. Nespus de potrivit este articolul,va felicit si va multumesc pt alegere.
    Cuvintele sunt de data aceasta neputinciose.Cand suferinta atinge cote inimiaginabile, vorbele ingheata inainte de a fi rostite.
    Intrebarile din finalul articolului imi par a fi raspunsuri.
    Multumim!

  8. admin,

    eu am redat in mare ce spunea parintele nostru Nicolae, despre posibilitatea de a te “jertfi” si cu toate astea sa nu fii intr-un duh atat de crestin. Asta ne poate paste si pe noi si pe altii, oricand cred in istorie … . O “peronalitate” atat de publica precum a devenit Soljenitan, dupa publicarea creatiilor sale, cu blitzurile si “luminile rampei” ce au cazut peste el, tocmai aceste “lumini” arunca o “umbra” in schimb asupra creatiilor sale literare si asupra “validitatii” demersului sau. Ca nu cunosc tot adevarul dintre voi, si ca sunt mai “romantic” decat toti “romancierii” este pana la urma al meu drept, sa cred si asa, indiferent cu orice om .., cu toate voi lua seama si de ce ziceti voi …

    bucurie si nadejde de la Domnul !

  9. @acelas: rampa si lumini? Poate injuraturi si ghionturi. Premiul Nobel a fost singurul lucru care i s-a acordat scriitorului, si asta in perioada in care era in URSS, la lumina veiozelor KGB in ochi. Dar asa vorbeste cineva care nu stie… ca Soljenitin a starnit o furtuna de contestari, din doua motive:

    1. in Franta pentru ca intelectualitatea era majoritar de stanga si pentru ca nu se acceptau dezvaluirile socante din Gulag.

    2. in SUA pentru ca in celebrul discurs de la Harvard din 1978, cand toata americanimea se astepta sa inalte in slavi taramul fagaduintei si al libertatii, Soljenitin s-a apucat sa le spuna verde-n fata ca sunt la fel de rai ca si comunistii lui de acasa.

    Vrei sa vezi atunci ce fel de lumini ale rampei a incasat? Sa citim impreuna putin…

    „CARĂ-TE DE AICI, SOLJENIŢÎN !”

    Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008). Celălalt discurs, rostit la 8 iunie 1978, cu prilejul şedinţei solemne de sfîrşit de an la Universitatea Harvard, a declanşat un potop de invective şi răstălmăciri. Cu toate că refuzase o dată invitaţia, în 1975, la fel cum făcuse în ultima vreme cu alte câteva sute de invitaţii asemănătoare, de data aceasta marele disident rus acceptă. Trecuseră doi ani de când nu mai luase cuvântul în public, iar temperamentul său îl îndemna s-o facă iarăşi. Aflat de 4 ani în Occident, sfârtecase fără preget, prin scris şi viu grai, comunismul, dar în acelaşi timp aflase, în noua lume în care îşi trăia acum exilul, lucruri primejdioase şi neliniştitoare, pe care simţea că nu le mai poate trece sub tăcere. Aşa că s-a gândit ca discursul de la Universitatea Harvard să fie dedicat slăbiciunilor Occidentului. L-a pregătit cu grijă, încă de la începutul primăverii. Pe măsură ce îi traducea discursul în limba engleză şi-l dactilografia, I. A. Ilovaiskaia, o colaboratoare a sa şi bună cunoscătoare a lumii occidentale, îi repeta soţiei scriitorului rus doar unul şi acelaşi lucru: “Asta chiar că n-o să i-o mai ierte nimeni!”. Cei 25.000 de oameni care l-au ascultat la Universitatea Harvard vreme de un ceas, rămânând neînduplecaţi în ploaia de vară, se aşteptau, desigur, ca de obicei, la un discurs anticomunist. Numai că autorul Arhipelagului Gulag (Gulag fiind prescurtarea lui Glavnoe Upravlenie Lagherei – „Direcţia Principală a Lagărelor“) le-a vorbit despre cu totul altceva: despre neglijarea reperelor morale autentice din politica şi societatea occidentală, despre derapajul noţiunii de libertate către libertinaj şi dezlănţuirea patimilor, despre estomparea conştiinţei răspunderii omului în faţa lui Dumnezeu şi a societăţii, despre “Drepturile omului” ridicate pe un piedestal atît de înalt încît distrug drepturile societăţii şi chiar societatea însăşi, despre laşitatea politicienilor şi a intelectualilor, despre presa care îşi închipuie că totul îi este permis, despre dictatura modei politice şi a ideilor la modă în detrimentul adevăratei libertăţi de opinie, fapt ce conduce la o surprinzătoare uniformitate de opinii!

    „Aici i-am enervat eu cel mai tare” – avea să recunoască oarecum ironic Soljeniţîn, care a arătat auditoriului cum aceeaşi concepţie despre lume izvorâtă din raţionalismul umanist domneşte şi în Apusul capitalist ca şi în Răsăritul comunist. Iar în faţa forţelor Răului care şi-au pornit atacul final omenirea nu mai are altă şansă decât să redescopere valorile morale, ridicându-se la o nouă treaptă de gândire, la o nouă etapă antropologică. “Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi”, aşa îşi încheia Aleksandr Soljeniţîn faimosul său discurs de la Harvard.

    Apoi, vreme de două luni, s-a dezlănţuit o adevărată urgie. Comentatori politici, jurnalişti, politicieni, intelectuali s-au năpustit asupra disidentului rus. Până şi soţia preşedintelui Jimmy Carter a intervenit în mod special la Clubul Naţional de Presă, pentru a spune că nu exista în America nici o decadenţă spirituală, ci dimpotrivă, o înflorire în toate direcţiile. Toţi, care mai de care, băteau cu frenezie câmpii spunând: “A adus un deserviciu păcii prin apelul său la războiul sfînt”, sau: „A arătat că nu e nici creştin, nici intelectual, ci doar un cinic provocator de războaie, animat de dorinţa de răzbunare”, sau: „Americanii sunt de vină că primesc şi încurajează atîţia imigranţi din Europa de Est, purtători ai unui spirit răzbunător”, sau: “Partizan al războiului rece… Fanatic… Mistic ortodox… Doctrinar feroce… Romantic al politicii… Radicalism conservator… Discurs reacţionar… Nu vede rostul libertăţii, iar rostul democraţiei i se pare foarte relativ… O voce care iese din trecut. Un slavofil din secolul al XIX-lea… Nu i-am publicat oare cărţile? De ce nu ne este recunoscător?!…” – şi tot aşa mai departe. În sfârşit, erau şi o sumedenie de recomandări practice, dintre care una revenea cu obstinaţie: “Dacă nu-ţi place pe-aici, cară-te!”. După ce lucrurile s-au mai calmat şi au început să apară comentarii mai echilibrate, marele scriitor rus avea să mărturisească, nu fără oarecare amărăciune: „Pînă la discursul de la Harvard, îmi închipuisem cu naivitate că trăiesc într-o ţară unde poţi spune ce vrei, fără a flata societatea înconjurătoare. Dar, în realitate, şi democraţia aşteaptă să fie flatată. Cîtă vreme îndemnasem lumea «să nu trăiască în minciună» în U.R.S.S., totul era în regulă – dar «să nu trăiască în minciună» în Statele Unite? Cară-te de aici, Soljeniţîn!”.

    Oare de câte ori viaţa sau semenii i-au spus aşa, cu voce tare, ori numai în gând, celui care a fost dizidentul par excellence al veacului trecut: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”? A luptat curajos, pe front, cu arma în mână, împotriva nazismului, ca apoi să îl critice pe Stalin şi comportamentul soldaţilor ruşi după capitularea germană. În 1945, când avea numai 27 de ani, a fost arestat în Prusia Orientală în urma interceptării unei astfel de corespondenţe. Aşadar, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Anchetat la Lubianka şi Butîrki, capătă 8 ani de lagăr de muncă. Din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Într-unul dintre lagărele de reeducare de la Karaganda i se descoperă o tumoare malignă. De astă-dată viaţa însăşi pare să-i fi strigat: „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Şi totuşi scapă ca prin minune. Eliberat în 1953, cu doar câteva săptămâni înainte ca Stalin să moară, e exilat pe viaţă undeva în Asia Centrală. Prin urmare, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Începe să scrie. Dar după ce povestirea O zi din viaţa lui Ivan Denisovici, o primă mărturie din lagărele de concentrare, vede lumina tiparului la intervenţia lui Hruşciov (interesat în realitate doar să-şi rezolvele problemele interne de putere, descotorosindu-se de stalinism şi de oamenii lui), încep să i se confişte manuscrisele. Breasla scriitorilor e revoltată de felul său de a scrie. Printr-o scrisoare adresată Uniunii Scriitorilor, Mihail Alexandrovici Şolohov, autorul romanului Pe Donul liniştit şi laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1965), cerea ca Soljeniţîn „să nu mai fie lăsat să se mai apropie de vreo unealtă de scris” (atenţie, nu de vreo tipografie, ci de vreo unealtă de scris!). În cele din urmă, este dat afară din Uniunea Scriitorilor. Aşadar, din nou, „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”. Apoi este expulzat din Uniunea Sovietică şi i se retrage cetăţenia. „Cară-te de aici, Soljeniţîn!”… Abia târziu, Gorbaciov (pe care nu l-a simpatizat) îi va reda cetăţenia în vara lui 1990, dar se va întoarce abia 4 ani mai târziu. Refuză o decoraţie de la Elţîn (pe care l-a dispreţuit) şi se apropie în nişte limite de Putin, căruia i-a apreciat mai ales efortul de restaurare a demnităţii poporului rus, umilit nu numai de comunism, ci şi de prăbuşirea lui. Limitele şi le explicase, într-un fel, încă din 1973, în „Scrisoarea către conducătorii URSS”: „Nu trebuie să tindem spre supradimensionarea statului, ci către o clarificare spirituală a duhului care a mai rămas în el”. La urma urmei, cine a fost Aleksandr Soljeniţîn? Şi de ce a supărat el pe toată lumea, rămânând veşnicul disident? A fost un naţionalist, aşa cum s-au precipitat mulţi să-l eticheteze? Un duşman al liberalismului? Un nostalgic slavofil? Cred că Soljeniţîn a fost mai mult decât toate astea. A fost un mare scriitor rus „cu frica lui Dumnezeu”, un creştin care şi-a asumat pînă la capăt, fără rest, condiţia şi spiritul Evangheliei. Pentru societatea românească de astăzi, discursul său rostit cu 30 de ani în urmă la Universitatea Harvard este cu atât mai zguduitor cu cât nu reprezintă câtuşi de puţin o întoarcere în trecut, ci o oglindă necruţătoare, care ne arată chipul schimonosit al prezentului. Ne sunt la fel de familiare şi observaţiile lui Soljeniţîn ca şi urgia ce a urmat. Pentru noi, toate se întâmplă acum. De aceea nu-mi fac nici un fel de iluzii. Aşa cum adevărul rămâne acelaşi, aceleaşi vor fi şi reacţiile. Dar ceea ce va rămâne peste vremi este ecoul cuvintelor uneia dintre cele mai tari conştiinţe ale lumii noastre, care, conştientă de fragilitatea naturii umane, se ruga la vremea scrisului astfel:
    Multe lucruri, chiar apropiate, îmi scapă: mâna Celui Preaînalt mă va corecta încă în multe lucruri. Dar aceasta nu mă mâhneşte. Aceasta mă şi bucură, aceasta mă şi întăreşte în credinţa că nu concep şi nu conduc eu totul, că eu nu sunt decât o sabie bine ascuţită atârnând deasupra forţei impure, o sabie vrăjită, capabilă s-o taie în bucăţi şi s-o împrăştie în cele patru vânturi. Ajută-mă, Doamne, să nu mă frâng lovind! Să nu alunec din mâna Ta!” (Viţelul şi Stejarul, 1973).

    Aleksandr Soljeniţîn a reprezentat, într-un fel, paradigma paradoxului existenţei creştine. Un paradox dificil de asumat şi mai cu seamă greu de urmat cu consecvenţă. O existenţă petrecută pe pragul fragil dintre „deja” şi „nu încă”. Pentru creştini Hristos a venit, e deja aici, dar Împărăţia lui Dumnezeu, încă nu. Pe fâşia îngustă a acestui prag, creştinul îşi cultivă atent, cu precădere, discernământul (dreapta socotinţă sau darul deosebirii), rămânând veşnicul disident al unei lumi căreia adevărata Împărăţie n-are cum să-i aparţină, dar pe care el, creştinul, e dator să o parcurgă iubind-o şi mustrând-o neobosit, cu nădejdea celui care ştie că prin ceea ce face în această lume poate dobândi armonia paşnică a veşniciei.

    La vârsta de 89 de ani, în noaptea de 3 spre 4 august a anului 2008, Aleksandr Soljeniţîn „s-a cărat” în sfârşit „de aici”, din lumea aceasta. Trupul său, ocrotit în rânduială de slujitori ai Bisericii, s-a lăsat coborât în pământul unei mănăstiri din ţara pe care a iubit-o, dar sufletul lui, cu siguranţă, s-a urcat pe înălţimi! Un creştin, unul dintre cei mulţi din lumea asta mare, care a ştiut că e de datoria lui să se lupte pe faţă cu Răul, domolindu-l, fie şi numai „până la o vreme”, în nădejdea că va putea respira cândva aerul tare şi rarefiat din altitudinea Împărăţiei.

    Răzvan IONESCU
    (text apărut iniţial în Gazeta de Transilvania)
    http://razvan-codrescu.blogspot.com/2008/08/profetul-soljenin-lumea-sfrmat.html

    O fi frumos sa ne alaturam si noi corului care a strigat Cara-te de aici, Soljenitin?

    Mai, mai…

  10. Soljenitin, creştin fiind, a ales o cale mult mai dureroasă pentru un scriitor, şi-a sacrificat opera personală, a dat deoparte bruma suferinţei personale (şi acum nu încerc să-i stirbesc cu nimic din suferinţele trăite doar mă raportez la chinurile Mântuitorului) ca să ne lase o adevărată isotrie a opresiunii bolşevice. E adevărat că printre romanele sale găsim destule mărturii pentru talentul său literar dar culmea creaţiei sale rămâne Arhipelagul Gulag, o iniţiativă care încă în România nu a fost urmată şi din păcate suntem în timpurile în care se sting şi ultimii supravieţuitori ai calvarului comunist din ţara noastră, supliciu provocat de un aparat de opresiune considerat pe bună dreptate ca cel mai dur din tot blocul comunist.
    Să încercăm fraţi creştini să fim mai toleranţi faţă de toţi cei implicaţi în aceste groaznice experineţe, acnhetaţi şi anchetatori, gardinei şi întemniţaţi, ucigaşi sau cei omorâţi, in definitiv toţi au fost vitemele vrăjmaşului. Să nu uităm îndemnul lui Mircea Vulcănescu “Să nu ne razbunaţi!”
    iar în egală măsură să ascultăm mărturiile celor care şi-au asumat această suferinţă.
    Doamne ajută!

  11. Despre Soljenitin am citit si in cartea de biografie a Pr. Schmemann cu care s-a intalnit destul de des si cred ca ii era duhovnic, deoarece de foarte multe ori il chema pe parinte sa se intalneasca cu el. Este interesant cum pune dansul problema, legat de crezul si modul in care vede Soljenitin problema crestinului rus si a Rusiei. Pe undeva il acuza de foarte mare crestinism nationalist, daca pot folosi o asemenea expresie, ceea ce inclin sa cred ca e drept, considerand ca ortodoxia este universala. A redat un paragraf dintrun interviu luat lui Soljenitin de un reportet american, care il intreaba ce reproseaza occidentului iar Soljenitin raspunde : ca nu este Rusia.
    Pe de alta parte asemenea oameni sunt bine veniti, deoarece reusesc sa mai trezeasca constiinte in cadrul unei natiuni, ceea ce nu ne-ar strica si noua.

    Doamne ajuta.

  12. Pingback: PAROHIA "SF.PROOROC ILIE TESVITEANUL si SF. IERARH GRIGORIE PALAMA"-GIRONA (CATALUNYA) » Blog Archive » Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU
  13. Cine este cu adevarat urmator lui Hristos, nu are loc in lumea aceasta. Lumea nu poate sa primeasca cele ale lui Dumnezeu.
    Nu se poate intra in Imparatie decat asa cum ne-a aratat Domnul Iisus – cu multa suferinta insotita neaparat in egala masura si de batjocura…

  14. Felicitari pentru blog!Tara martira Romania va intoarce Europa la credinta!
    As dori sa ne lasati un link al blogului dumneavoastra pe urmatoarele bloguri:
    http://minunicrestine.blogspot.com/
    un blog in care gasiti minuni si dovezi ale unor incredibile minuni ,multe dintre ele
    petrecute in Romani : aratari ale lui Dumnezeu si multe alte minuni
    http://duhovnicii.blogspot.com/
    un blog in care gasiti antologia marilor duhovnicilor din Romania : Arsenie Boca, Arsenie
    Papacioc, Iustin Parvu , Sofia Boghiu , Teofil Paraian si multi alti duhovnici,articole noi in fiecare zi
    http://martirii-inchisorilor.blogspot.com/
    un blog in care gasiti despre :Valeriu Gafencu ,Mircea Vulcanescu, Elisabeta Rizea,
    Ilie Lacatusu, Radu Gyr, Vasile Militaru , Vladimir Ghika si multi altii care au murit pentru Credinta.
    Romania este un pamant plin de martiri!Romani uniti-va !
    Doamne ajuta!
    Credinţa este pasărea care cântă când zorii nu au apărut încă.
    Doamne ajuta!

  15. Pingback: Război întru Cuvânt » In cautarea “mainii calde a lui Dumnezeu”. SOLJENITAN SI CAUZELE PROFUNDE SI ESENTIALE, ALE RAULUI DEVENIT TOTALITAR. De ce reusesc conspiratiile? (II)
  16. Pingback: » Ura comunismului fata de om Cronica de sfarsit
  17. Pingback: Război întru Cuvânt » Profetismul dostoievskian “la lucru” (II): “Spre asta ne indreptam…”
  18. Pingback: Război întru Cuvânt » ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba? Silire sau libertate? Sau despre altfel de “tarini”, “boi” si “femei” (cf. Luca 14)
  19. Pingback: Ernest Bernea si CRIZA LUMII MODERNE - carte de la Predania: "Suntem in fata celei mai mari crize din cate a cunoscut umanitatea"
  20. Pingback: SCANDAL MEDIATIC INTERNATIONAL LEGAT DE AVERILE BISERICII ORTODOXE DIN GRECIA
  21. Pingback: DIALOG CU ALEXANDR SOLJENITIN (film documentar)
  22. Pingback: SANDU TUDOR impotriva extremismelor politice si pentru trezirea crestina: "Nu slujim nici dreapta, nici stanga. Sa ne dezmeticim, cat mai e vreme!".
  23. Pingback: IPS Ilarion despre utopiile violente si REVOLUTIA BOLSEVICA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  24. Pingback: TACEREA, PASIVITATEA SAU SUPERFICIALITATEA OAMENILOR “CUMSECADE”: conditia suficienta pentru triumful nestingherit al raului. UNDE NE AFLAM NOI? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  25. Pingback: IPS Ilarion Alfeiev despre REGIMUL ANTIHRISTIC bolsevic si comoara NOILOR MARTIRI ai Rusiei - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  26. Pingback: Profeticul DOSTOIEVSKI despre TIRANIA EUROPEI “CIVILIZATE” si infectia NEPASARII: “Cea mai deplina aberatie in mintile oamenilor nu numai ca e posibila, dar e si inevitabila in epoca noastra” -
  27. Pingback: Al. Soljenitin – CAND SI DE CE SE TRECE PRAGUL NELEGIUIRII? SI DE CE SEMINTELE CRUZIMII NU AU FOST STARPITE DIN INIMILE NOASTRE? (III) -
  28. Pingback: MARTURII DIN GULAGUL SOVIETIC. Desene ale unui angajat NKVD despre teroarea si torturile din lagarele comuniste [GALERIE de ILUSTRATII] - Recomandari
  29. Pingback: FAMILIA DE MUCENICI A TARULUI NICOLAE ROMANOV, ultimul imparat rus (✝17 iulie) si INCEPUTUL SANGEROASEI REVOLUTII BOLSEVICE -
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate