Al. Soljenitin – CAND SI DE CE SE TRECE PRAGUL NELEGIUIRII? SI DE CE SEMINTELE CRUZIMII NU AU FOST STARPITE DIN INIMILE NOASTRE? (III)

1-11-2010 Sublinieri

Photo by Sipa Press / Rex Features

Partile anterioare:

Incheiem aici periplul duhovnicesc prin invatamintele expuse de martorul Gulagului omenesc, Alexandr Soljenitin, cu doua din textele sale esentiale despre natura raului in societate.

Asa cum invata si mult-patimitorul parinte al nostru nostru Gheorghe Calciu, inima noastra este terenul de lupta dintre bine si rau, un adevar atat de simplu pe care il uitam atat de des, desi ni-l spune Insusi Mantuitorul:

Căci dinăuntru, din inima omului, ies cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, ochiul pizmaş, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om. (Marcu 7, 21-23)

Asadar, nu sistemele de putere, oricat ar fi ele de perfectionate, il inraiesc pe om, ci ceea ce se afla inlauntrul nostru este decisiv, are ultimul cuvant. Daca nu ar fi asa, la Judecata ar trebui sa vina numai elitele blestemate, neaparat evreii, si niciodata noi, biete “victime nevinovate” care nu incetam sa ne autocompatimim… Dar sistemele (imperiile ca structuri de putere) pot zdrobi trupeste si social omul si lor li se poate da, cu adevarat, precum scrie in Apocalipsa, sa ii razboiasca pe sfinti. Lor si se poate da, de asemenea, sa ii ispiteasca pe oameni, prin intermediul ideologiilor, sa ne supuna acestor curse de amagire prin care ni se promite totul pentru a fi jefuiti de tot.

Dar daca esential, primordial, este ceea ce iese dinlauntru, atunci:

În sfârşit, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. (Efeseni 6).

Iar aceasta lupta este un razboi nevazut, caci nu cu foc vazut ni s-a dat noua sa ardem pe vrajmasi:

Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască. (Luca 9, 55).

*

Ceea ce inspaimanta in aceste sisteme al urii duse pana la tortura abominabila in masa, printre care se numara Gulagul este faptul ca raul  care, in conditii normale, parea cel mai greu pana si de inchipuit, devine, dintr-o data, nu doar acceptabil, scuzabil, ci chiar norma, moneda curenta.

Cum scriam in alta parte, cei care au studiat aparatul Securitatii romanesti, de pilda, au observat ca doar o mica parte a tortionarilor erau dereglati psihic. Cei mai multi erau oameni “normali”, cu familii, uneori chiar capabili de “fapte bune” (evident, nu la ancheta sau in camera de tortura, ci in societate). Explicatia unor cercetatori pentru faptul ca au fost posibile asemenea acte de sadism atroce fata de oameni nevinovati consta in: descrestinarea cvasi-totala a societatii contemporane, evacuarea din morala publica a elementelor crestine ale binelui si raului,disparitia constiintei ca va urma Judecata de Apoi in care orice fapta isi va primi dreapta rasplata, faptul ca statul este cel care defineste ce este bine si ce este rau.

Toate acestea au condus la o “morala” de tip nou. O “morala” revolutionara, deoarece ea se aplica unor imprejurari extraordinare: uneltele Securitatii erau indoctrinate si convinse ca participa la daramarea unei lumi vechi, pentru edificarea lumii celei noi si perfecte. Astfel, tortionarii nici macar nu acordau celor chinuiti statutul de om intreg, de persoana. Dusmanii poporului nu erau doar adversari politici, ci niste ne-oameni, un fel de stricaciuni fata de care bunatatea nu era permisa, caci era dovada de slabire a vigilentei revolutionare. In acest fel, totul era permis fata de dusmanii noii lumi, asa cum totul va fi permis , in ultime zile, impotriva dusmanilor lui antihrist, caci atunci cei care vor perpetua teroarea, inchinandu-se lui antihrist, vor fi convinsi ca aduc inchinare lui Dumnezeu.

Aceasta in-(per-)versiune a mintii umane nu o poate realiza, la nivel de masse, decat ideologia, prin ideologie intelegand orice cauta sa detroneze pe Dumnezeu din locul cel sfant – inima, si sa puna in locul lui uraciunea pustiirii, pacatul:

Dracii iau prilejurile de-a starni in noi gandurile patimase din patimile aflatoare in suflet. Pe urma, razboindu-ne mintea prin aceste ganduri, o silesc la consimtirea cu pacatul. Astfel biruitor fiind, o duc la pacatul cu cugetul. Iar acest pacat savarsindu-se, o duc in sfarsit, ca pe o roaba, la fapta. Dupa aceasta cei ce au pustiit sufletul prin ganduri se departeaza impreuna cu ele si ramane in minte numai idolul pacatului, despre care zice Domnul: ”Cand veti vedea uraciunea pustiirii stand in locul cel sfant, cel ce citeste sa inteleaga” ca loc sfant si biserica a lui Dumnezeu este mintea omului in care dracii, dupa ce au pustiit sufletul prin ganduri patimase, au asezat idolul pacatului. Iar ca acestea s-au petrecut si istoriceste, cred ca nu se va indoi nici unul dintre cei ce au cetit cartile lui Iosif. Unii insa zic ca acestea se vor intampla si pe timpul lui Antihrist. (Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia).

Prin urmare, avansul raului are loc in diferite trepte:

1) starnirea patimilor launtrice ale oamenilor;

2) razboiul gandurilor si provocarea consimtamantului;

3) pacatul facut cu cugetul;

4) pacatul facut cu fapta.

Gandul precede faptei si nu poate exista pacat daca nu a existat, initial, consimtamantul mintii la momeala aruncata de diavol. Dar aceste principii filocalice se aplica in exact aceeasi forma si avansul raului colectiv din istoria omenirii. Degradarea duhovniceasca a oamenilor are loc dupa aceasta descriere a cedarii in fata momelii, in fata amagirii diavolesti. Asadar, daca vrem sa gasim raul in societate, ne vom duce la radacina lui si nu la mijloacele sale de executie. Elitele si sistemul nu sunt incepatoare ale rautatii, dupa cum graieste Apostolul, ci sunt executantii acestuia. Incepatorul rautatii este diavolul si el momeste lumea, de la inceputul istoriei noastre pana la sfarsit, cu gandurile, adica cu ideologia, cu acest angrenaj de sisteme de gandire in care raul devine nu doar acceptabil, ci si dezirabil.

Intr-adevar, asa cum spuneam si in celelalte materiale elaborate in serial si dedicate bolilor duhovnicesti ale secolului nostru, tinta in acest razboi nevazut, dublat de cel vazut, este mintea omului (in intelesul duhovnicesc al termenului). Numai daca se ajunge ca in mintea omului sa troneze idolul urâciunii, numai atunci poate avea loc si instapanirea vazuta a lui Antihrist in locul cel sfant, deoarece el este deja instaurat, prin duhul sau, in inimile oamenilor. Astfel, Antihristul nu va fi opera unor elite care, prin samavolnicie, vor reusi, in pofida nevinovatiei oamenilor, sa produca cel mai teribil totalitarism din istorie, cu care se va si incheia parcursul omenirii in acest timp, ci va fi, precum spune Apocalipsa si graiesc talcuirile, fiara iesita din marea vietii lumesti. Sau, dupa cum gasim si  in cartea Sfantului Proroc Daniil, Antihrist va aparea cand culmea pacatelor va fi atinsa.

Punem, in acest context, iarasi intrebarea: cum vadim raul, taina faradelegii? Daca pornim de la fundamentele duhovnicesti filocalice, intelegem ca altul este firul deconspirarii lucrarii raului decat cel al ideologiilor anti-sistem. A cauta tot felul de increngaturi, genealogii si decidenti care inchipuiesc lumea elitelor, a papusarilor, foloseste prea putin, caci aceste elite sunt, la randul lor, biete unelte, papusi manevrate de cel care este Papusarul papusarilor, de Marele Conspirationist care este Tatal Minciunii. Foloseste mai mult, intr-adevar, descrierea unor mecanisme institutionale si surprinderea unor legaturi intre ele. Si mai mult ar folosi insa sa surprinzi tendinte istorice, factori (semintele binelui si ale raului) care predispun societatea catre urmatoarea etapa din marşul distrugătorului. A cauta factorii care predispun societatea la o noua organizare colectiva a raului inseamna a cauta dincolo de rolul elitelor, dincolo de mijloacele de executie ale raului, a cauta la o sumedenie de cauze, printre care includem si mentalitatile, adica ceea ce “pluteste in aerul opiniei publice” , a cauta astfel la duhurile rautatii care se afla in vazduhuri si care se intrupeaza in gandirea colectiva a oamenilor, in judecatile lor,  in principiile de actiune si de organizare in viata individuala si sociala. Astfel, nu ne raportam la mersul lumii ca un joc mecanic (sau puzzle) al sistemului si al elitelor, ci ne raportam ca la un fenomen istoric si social ale carui implicatii se inscriu in realitatea nevazuta si ale carui consecinte merg dincolo de chipul acestui veac.

Aceasta adancire in mersul lumii tine de teologia istoriei, si nici aici, precum nici in talcuirile Scripturii, mai ales ale Apocalipsei, nu se poate avanta oricine si oricum. Nu se poate sa vrei sa descrii istoria si directia in care merge lumea, facand abstractie de intelepti ortodocsi care au facut acest lucru inaintea ta: un Dostoievski, un Soljenitin, un Seraphim Rose, iar de la noi un Mircea Vulcanescu, un Petre Tutea, pe alocuri un Nae Ionescu. Daca procedam altminteri, asa cum in talcuirea Scripturilor, ratacim daca ne bazam pe mintea noastra saraca, asa si in analiza istoriei si a societatii, daca nu invatam de la mai marii nostri si nu cautam sa ii imitam, ci facem de capul nostru, atunci suntem diletanti, superficiali si inghitim toate teoriile de-a valma, nefiind capabili sa discernem adevarul de minciuna, anecdoticul de evenimentul important si, mai ales, duhul si perspectiva ortodoxa de cele protestante si  de cele seculare. Iar aici ne referim nu la o conditie suficienta pentru cel care doreste sa inteleaga mersul lumii, ci abia la o conditie sine qua non, elementara, fara de care intreg demersul descriptiv este construit pe fundamente gresite si da erori fatale.

Nu putem distinge, face diferenta, cerceta duhurile, decat daca avem impropriata o “grila” si o viziune ortodoxa si duhovniceasca integrala, asa cum aveau cei mentionati mai sus, asupra vietii noastre si a asupra lumii, asupra istoriei si a viitorului. Cu cat avem aceasta perspectiva mai plina de savoarea, de gustul credintei vii, traite, cu atat vom intelege mai multe. Altminteri, plini de parere de sine, ne vom prinde “urechile”  in hatisurile, schemele si jocurile de puzzle ale sistemelor de tot felul, convinsi ca avem deja la degetul mic legile lor de functionare. Intelegerea noastra nu trebuie sa fie insa mecanica, seaca, ci trebuie sa provina din inima si sa se intoarca in inima. Pentru ca

de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt (1 Cor. 13, 2).

Sau cum arata Cuviosul Iustin Popovici:

Dar noi posedăm această cunoaştere în deşert, dacă aceasta nu este transformată în rugăciune, rugăciune prin care Hristos ne va păzi pe viitor de a deveni noi înşine semănătorii şi cultivatorii unor astfel de neghine.

Asa ceva a intreprins Cuviosul Seraphim Rose, descriind magistral avansul in istorie al duhului nihilismului prin ideologiile liberale, revolutionare si apoi totalitare. Asa ceva a facut si F. Dostoievski, descriind duhul anarhist si violent-ucigas al demonilor revolutionari. Asa ceva a facut si Alexandr Soljenitin, aratand unde anume are loc batalia decisiva intre bine si rau: in inima omului.

In ultima instanta, lipsa oricarei perspective duhovnicesti in modul in care unii descriu “sistemul” este vizibila si devine, la randul ei, o ideologie. Or, ideologiei nu i se poate opune alta ideologie decat daca dorim sa infruntam raul cu mijloacele sale, cu duhul sau, si sa ocultam adevaratele sale cauze. Logica simplista si simplificatoare a ideologiei anti-sistem, grefata pe  o forma ortodoxa, aduce mult cu paradigmele marxist-leniniste in care erau descrise realitatile lumii contemporane: o schema rigida si facila, o logica dialectica, pe etape, o istorie constrangatoare care merge ceas si in mod determinist, in care totul e decis de si prin sistem. Asadar, o conceptie inrudita, paradoxal, cu iluminismul, cu umanismul, in care nu raul crescut in inima omului e esential, ci raul exterior, produs de sistem si indaguit de un Dumnezeu care nu e specific ortodoxiei, ci poate islamului si iudaismului un Dumnezeu care isi are planurile lui, total separate de voia si alegerea omului.

*

Daca asupra ispitei de-a dreapta de a combate ideologia cu alta ideologie, am insistat indeajuns in aceste materiale, aratand care este modalitatea ortodoxa de a infrunta si a vadi raul, aducem aminte, pe scurt, de celelalte fatete pe care le ia ideologia cand se incearca a se fura mintile oamenilor si pe care a descris-o, la un nivel amplu, si Alexandr Soljenitin in fata unei asistentei socate, formate din intelighentsia societatii americane,  care nu se astepta sa fie biciuita in cuvant de proaspatul evadat din lagarul sovietic. Pentru ca la radacina raului, atat la Vest cat si la Est, nu este altceva decat meta-religia “umanismului”: credinta ca omul este masura tuturor lucrurilor si ca fericirea poate fi organizata prin mijloace politice pe pamant. Adica acea ideologie care ofera justificare, indreptatire pentru dezlantuirea patimilor omenesti, ceea ce duce la starea de degradare intensa in care se gaseste omenirea astazi…

In plus, adaugam noi, umanismul nu a ramas doar in terenul filosofiilor laice si politice. El se deghizeaza si intra si sub pielea actului religios. Este vorba mai ales de acel soi de religiozitate falsa, de acel crestinism secatuit de seva mantuitoare pe care incearca sa ni-l vanda negustorii credintei:

Acestea sunt cuvintele care descriu cel mai bine toate incercarile facute de slujitorii “dezvoltarii, progresului, umanitatii, filantropiei, dreptatii si pacii intre popoarele lumii, fie ca acestia lucreaza pe palierul politico-economic al Imparatiei Universale (vezi summit-urile G8 si G20) fie ca e vorba de doctrina sociala a Bisericii Catolice expusa intr-o enciclica intitulata pompos “Dragoste in adevar”, fie ca e vorba de intalnirea “bisericilor” crestine de la Lyon. Toate aceste sfortari vorbesc aceeasi limba si au acelasi scop: edificarea ultimei utopii socialiste, a statului mondial care isi asteapta conducatorul sau suprem.

(din articolul CHEMATI TOTI LA O SINGURA AMAGIRE INTRU ANTIHRIST)

Un crestinism care, pe langa faptul ca este eretic, a devenit si umanist-iluminist, dupa cum am aratat in analiza ultimei enciclice papale sociale:

Să recapitulăm: adevărul etic pe care biserica catolică îl propovăduieşte, prin Papa Paul VI şi Benedict, este dezvoltarea plenară a omului, în particular, şi progresul întregii umanităţi, în general. Acest ideal de dezvoltare plenară este, de fapt, legat intim de imperativul evanghelizării; mai mult, evanghelizarea este de fapt ideal social al dezvoltării. Biserica este chemată să mobilizeze lumea în jurul idealului, prin oferirea unei viziuni etice justificatoare. Pentru împlinirea dezvoltării plenare şi a progresului este nevoie urgentă de reformă şi de acţiune curajoasă. Miza este uriasă: realizarea fraternităţii universale.

In mod ironic, acest “crestinism” umanist se suprapune perfect, in acest aspect, peste ideologia “crestinismului” anti-sistem: si in cazul lui pacatul omului nu provine din inima sa, ci este generat de nedreptatile sistemului. Crestinismul papal, al Marelui Inchizitor, vrea astfel sa revolutioneze, sa distruga din temelii “lumea veche”, ca sa (re)construiasca sistemul utopic si tiranic perfect, in care aceste nedreptati sociale sunt indreptate la scara istorica, dupa cum, in mod genial, arata Dostoievski inca din secolul XIX (vezi post-scriptumul articolului “Ce traim astazi. Ce (nu) mai poate fi facut?”). Ideologia anti-sistem, la capatul celalalt, propovaduieste un fel de “revolutionara” iesire din sistem (societate), de o maniera fara precedent in istoria bisericeasca, in scrierile Sfintilor Parinti si in Scripturi, afirmand, practic, ca numai aceasta ar fi echivalenta cu iesirea din pacat. Crestinismul autentic, insa, se afla pe calea imparateasca, de o maniera asemanatoare in care erau descrisi crestinii in epistola catre Diognet:

Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.

Idealurile umaniste sunt, de fapt, comune unei interpretari milenariste a profetiilor din Vechiul Testament:

Pe scurt, interpretarea profetilor Vechiului Testament a fost facuta in cheie sociala, chiar socialistaProfetii sunt prezentati de preotii profesori si rabinii participanti drept propovaduitori ai “dreptatii sociale”, ai “eticii sociale” si ca aparatori ai demnitatii umane. Adica, propovaduitori ai unei ordini ideologice omenesti utopice, in care “dreptatea si pacea” stapanesc. O oranduire sociala perfecta, lucru pe care Dumnezeu niciodata nu l-a fagaduit omenirii. Nimic mai departe de mesajul proorocilor, care au anuntat venirea Mantuitorului si distrugerea acestei lumi asa cum este ea acum. Profetii au propovaduit Imparatia lui Dumnezeu, care nu este din aceasta lume. Noii teologi afirma insa ca proorocii propovaduiesc o imparatie lumeasca.

Cu o astfel de ideologie in care se cultiva in oameni o speranta a intemeierii fericirii universale pe pamant, inclusiv de catre lideri politici, nu este greu sa ne imaginam care va fi deznodamantul istoriei omenirii din momentul in care haosul si anarhia, razboiul si cine stie ce alta pandemie vor incepe.

Vedem asadar cum diavolul ispiteste folosind cu precadere  franturi din Scriptura pentru a le deturna in capcanele pregatite de el. Atat prin aceste ispite ale crestinismului ideologizat umanist, unde ispiteste, ca altadata in pustie, fagaduind transformarea pietrelor in paine, cat si prin, la capatul celalalt, ispite ale crestinismul ideologizat anti-sistem, de tip zelotist-revolutionar, folosind citate evanghelice pentru justificarea sinuciderii sociale si/sau biologice si pentru adoptarea unei viziuni mecaniciste asupra sfarsitului lumii.

Pentru ca spunem cu toata taria, marturisind: traim vremurile de pe urma si timp nu va mai fi si balaurul se zbate, caci stie ca timpul lui e scurt. Dar aceasta este pentru covarsirea pacatelor noastre si pentru lipsa de pocainta. Cine se va mantui dar in astfel de zile? Cel care crede in indemnul Manuitorului:

Şi iată vin curând. Fericit cel ce păzeşte cuvintele proorociei acestei cărţi! (Apocalipsa 22, 7)

***

AL. SOLJENITAN: Linia care separa binele de rau intersecteaza inima fiecarui om

Frustraţi de sfera superioară a existenţei umane prin natura activităţii şi prin alegerea de viaţă făcută, slujitorii Stabilimentului Albastru (e vorba de perpetuatorii sistemului concentrationist GULAG – n.n.) trăiau cu şi mai multă plenitudine şi lăcomie în sfera inferioară. Şi acolo erau stăpîniţi şi dirijaţi (pe lîngă foame şi sex) de cele mai puternice instincte ale existenţei inferioare: instinctul puterii şi instinctul cîştigului. (Mai cu seamă instinctul puterii, în deceniul din urmă el s-a dovedit mai important decît banii.)

Puterea este otravă, se ştie de milenii. Fie ca nimeni niciodată să nu dobîndească putere materială asupra altora! Însă pentru un om care crede că deasupra noastră a tuturor există ceva superior şi astfel este conştient de limitele sale, puterea nu este încă mortală. Pentru oamenii lipsiţi de sfera superioară, puterea este ca ptomaina, acea otravă care rezultă din putrefacţia proteinelor animale. O dată infectaţi – nu mai au scăpare. (…)

Dupa ce descrie un episod in care s-a comportat el insusi meschin fata de arestati, cand era ofiter (n.n.):

Iată ce înseamnă un ofiţer, chiar dacă epoleţii lui nu sunt albaştri! Dar dacă erau albaştri? Dacă i se insinua ideea că printre ofiţeri el este sarea pămîntului? Că lui i se acordă mai multă încredere decît altora, şi el ştie mai multe decît alţii, şi pentru toate acestea trebuie să-i vîre inculpatului capul între picioare şi în poziţia asta să-l îndese într-un burlan? De ce să nu -l îndese?…

Îmi atribuiam spirit de sacrificiu dezinteresat. Dar în realitate eram pe deplin pregătit să devin un călău. Şi dacă intram la şcoala NKVD-ului în timpul lui Ejov, poate că în vremea lui Beria aş fi fost îndeajuns de bun?…

Acel cititor care aşteaptă ca această carte să fie o demascare politică poate s-o închidă aici.

Dacă totul ar fi atît de simplu! Că undeva există oameni negri, care săvîrşesc intenţionat doar fapte negre şi nu trebuie decît să-i deosebeşti de ceilalţi şi să-i distrugi. Dar linia care separă binele şi răul intersectează inima fiecărui om. Şi cine va distruge o bucăţică din inima sa?…

In decursul vieţii unei inimi, această linie îşi schimbă locul în ea fie împinsă de bucuria răului, fie eliberînd spaţiul pentru binele înfloritor. Unul şi acelaşi om la vîrste diferite, în diferite situaţii de viaţă este un om cu totul diferit. Cînd aproape de diavol. Cînd aproape de cele sfinte. Dar numele nu se schimbă, şi lui îi atribuim totul.

Socrate ne-a lăsat dictonul: cunoaşte-te pe tine însuţi!

Şi în faţa gropii în care ne pregăteam să-i împingem pe opresorii noştri ne oprim cutremuraţi: n-a fost decît o întîmplare că n-am fost noi călăii, ci ei. (…)

De la bine la rău nu este decît un singur pas, spune proverbul.

Deci – şi de la rău la bine. (…)

Pentru noi e mai firesc să spunem că astfel de oameni nu pot să existe, că nu există. Este admisibil ca ticăloşii să fie descrişi în basme, pentru copii, pentru simplitatea imaginii. Dar cînd marea literatură universală din secolele trecute ne vîntură şi ne tot vîntură figuri de sceleraţi dintre cei mai cumpliţi -şi Shakespeare, şi Schiller, şi Dickens – mi se pare că, într-o oarecare măsură, acest lucru seamănă a teatru de bîlci, penibil pentru înţelegerea contemporană. Este interesant cum sunt zugrăviţi aceşti sceleraţi. Sceleraţii lor se recunosc ca atare şi că au sufletul negru, în acest fel şi raţionează: nu pot să trăiesc dacă nu fac rău. Hai să-l întărît pe tata împotriva fratelui! Să mă delectez cu suferinţele victimei! Iago spune foarte clar că ţelurile şi impulsurile sale sunt negre, zămislite din ură.

Nu, aşa ceva nu există! Ca să facă răul, omul trebuie mai întîi să-l perceapă ca bine sau ca pe o faptă firească şi înţeleasă ca atare. Aşa este, din fericire, firea omului, că el trebuie să caute justificare faptelor sale.

Justificările lui Macbeth au fost slabe şi astfel l-au copleşit mustrările de conştiinţă. Apoi şi lago este un mieluşel. Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie.

Ideologia – iată cine oferă justificarea nelegiuirii şi tăria necesară, de lungă durată, sceleratului. Acea teorie socială care îl ajută să-şi justifice faptele faţă de sine şi faţă de alţii, şi să nu audă reproşuri, nici blesteme, ci doar laudă şi vorbe de cinstire. Astfel inchizitorii îşi motivau acţiunile prin creştinism, cuceritorii – prin glorificarea patriei, colonizatorii – prin civilizaţie, naziştii – prin rasă, iacobinii şi bolşevicii – prin egalitatea, fraternitatea şi fericirea generaţiilor viitoare.

Datorită Ideologiei, secolului al XX-lea i-a fost hărăzit să experimenteze nelegiuirea în milioane de exemplare. Nelegiuirea nu poate fi dezminţită, nu poate fi ocolită ori trecută sub tăcere. Atunci cum să îndrăznim să stăruim că nu există nelegiuiţi? Atunci cine a nimicit aceste milioane? Insă fără sceleraţi Arhipelagul n-ar fi existat.

A circulat zvonul că prin anii 1918-1920, chipurile CEKA din Petrograd şi cea din Odessa nu-i împuşcau pe toţi condamnaţii lor, ci pe unii dintre ei îi aruncau (de vii) drept hrană animalelor din menajeriile oraşului. Nu ştiu dacă este adevăr sau calomnie, iar dacă au fost cazuri – cîte? Eu însă nici nu m-aş apuca să caut dovezi: după exemplul găitanelor albastre, le-aş propune să ne dovedească ele însele că aşa ceva este imposibil. Atunci, de unde puteai, în condiţiile foametei din acei ani, să faci rost de hrană pentru menajerie? S-o rupi de la gura clasei muncitoare? Aceşti duşmani tot or să moară, atunci de ce să nu sprijine, prin moartea lor, creşterea animalelor sălbatice din Republică, contribuind astfel la progresul nostru? Oare nu este raţional’?

Iată limita pe care sceleratul shakespearean n-o va depăşi niciodată, dar sceleratul cu ideologie o trece, iar ochii lui rămîn senini.

În fizică sunt cunoscute mărimile sau fenomenele de prag. Sunt acele mărimi ori acele fenomene care nu există cîtuşi de puţin cîtă vreme nu este trecut un anumit prag cunoscut de natură şi cifrat de ea. Oricît ai ţine litiul sub lumină galbenă, el nu va elibera electroni, însă îndată ce s-a aprins o slabă lumină albăstrie – numaidecît încep să se smulgă (a fost trecut pragul efectului fotoelectric)! Poţi să răceşti oxigenul la peste o sută de grade, presează-l la orice presiune – gazul rezistă, nu cedează! însă cînd a trecut pragul de o sută optsprezece grade – începe să curgă, este lichid.

Pesemne că nelegiuirea este tot o mărime de prag. Da, toată viaţa lui omul oscilează, se zbate între rău şi bine, alunecă, apoi cade, se caţără, se căleşte, din nou se întunecă, dar, pînă nu trece pragul nelegiuirii, el mai are posibilitatea de a se reîntoarce şi de a rămîne în sfera speranţei noastre. Cînd însă prin densitatea faptelor rele ori prin gradul lor de gravitate, ori prin absolutismul puterii el trece pe neaşteptate peste prag, atunci a ieşit din umanitate. Şi, poate, fără putinţă de întoarcere.

Din vremuri imemoriale, ideea pe care oamenii şi-o formează despre dreptate este alcătuită din două jumătăţi: virtutea triumfă, iar viciul este pedepsit.

Am avut norocul să apucăm acele vremuri cînd virtutea, deşi nu triumfă, nu mai este hăituită cu clinii. Bătută, jigărită, virtutea, îmbrăcată în zdrenţe, este lăsată să intre, să se aşeze într-un colţ, numai să nu crîcnească.

Nimeni însă nu îndrăzneşte să scoată o vorbă despre viciu. Da, virtutea a fost batjocorită, dar viciul nu are nici un amestec. Da, cîte milioane de oameni au fost nenorociţi, însă vinovaţi n-au existat. Iar dacă cineva încearcă să deschidă gura: „Dar cum rămîne cu aceia, care …” din toate părţile este bombardat cu reproşuri, la început în mod amical: Nu-i bine, tovarăşi! De ce să zgîndărim rănile vechi?!” (Chiar şi privitor la Ivan Denisovici, pensionarii albaştri anume asta reproşau: de ce să zgîndărim rănile acelora care au stat în lagăr? Ei, chipurile, trebuie menajaţi!) Apoi cu ghioaga: „Hei, voi cei care aţi scăpat teferi, tăceţi! Voi nu aţi fost reabilitaţi!”

Şi iată că în Germania de Vest pînă în anul 1966 au fost condamnaţi optzeci şi şase de mii de criminali nazişti*. Iar noi ne sufocăm, noi nu cruţăm paginile ziarelor şi orele emisiunilor de radio, noi şi după ce terminăm lucrul rămînem la miting şi votăm: Este puţin! Şi optzeci şi şase de mii este puţin! Şi douăzeci de ani pentru judecată – este puţin! Trebuie să continue!

La noi au judecat (după datele publicate) aproximativ treizeci de oameni.

Pe noi ne preocupă ce se întîmplă dincolo de Oder şi de Rin. Dar ce este în jurul Moscovei şi lîngă Soci, dincolo de gardurile verzi, faptul că ucigaşii bărbaţilor şi părinţilor noştri se plimbă pe străzile noastre şi noi ne dăm la o parte să le facem loc – asta nu ne frămîntă, nu ne atinge, asta înseamnă „să răscolim trecutul”.

Dacă cei optzeci şi şase de mii de condamnaţi din Germania de Vest ar fi transformaţi în ruşi la proporţiile respective, pentru ţara noastră asta ar însemna un sfert de milion!

Dar nici într-un sfert de secol noi n-am găsit nici unul dintre ei, pe nici unul dintre ei nu i-am chemat în judecată, nouă ne este frică să le zgîndărim rănile. Şi ca simbol al lor al tuturor, pe strada Granovski, la numărul 3, trăieşte Molotov: plin de sine, mărginit, care nici pînă în ziua de azi nu s-a convins de nimic, impregnat pe de-a-ntregul cu sîngele nostru, şi trece cu aer distins trotuarul ca să urce într-o lumuzină luxoasă.

O enigmă pe care n-o vom dezlega noi contemporanii: de ce Germaniei i-a fost dat să-şi pedepsească criminalii, iar Rusiei nu i-a fost dat? Cît de primejdios va fi drumul nostru dacă nu ne este dat să ne purificăm de această spurcăciune ce putrezeşte în trupul nostru? Ce lecţie va putea Rusia să dea lumii?

În procesele din Germania, ba ici, ba colo, se întîmplă un fenomen uluitor: inculpatul se ia cu mîinile de cap, refuză să se apere şi nu mai cere nimic tribunalului. El spune că şirul crimelor săvîrşite enumerate şi prezentate din nou în faţa lui îl umplu de repulsie şi nu mai doreşte să trăiască.

Aceasta este realizarea cea mai înaltă a unei instanţe de judecată: viciul este în asemenea măsură osîndit, încît şi criminalul se leapădă de el însuşi.

Ţara care, de la tribuna judecătorului, a condamnat viciul de optzeci şi şase de mii de ori (şi l-a condamnat irevocabil în literatură şi în rîndul tineretului), se purifică de el an după an, treaptă după treaptă.

Dar noi ce trebuie să facem?... Cîndva, urmaşii noştri vor numi cîteva dintre generaţiile noastre generaţii de papă-lapte: mai întîi am îngăduit cu supuşenie să fim bătuţi cu milioanele, pe urmă i-am ocrotit cu grijă pe ucigaşi, să-şi trăiască fericiţi bătrîneţile.

Ce-i de făcut, dacă marea tradiţie a căinţei ruseşti ei n-o pot înţelege şi li se pare ridicolă? Ce-i de făcut dacă frica animalică de a îndura măcar a suta parte din ceea ce ei au pricinuit altora precumpăneşte în ei orice impuls spre dreptate? Dacă se ţin lacomi, cu ghearele şi cu dinţii, de recolta bunurilor crescute din sîngele celor morţi?

De bună seamă că aceia care au învîrtit manivela maşinii de tocat carne, chiar şi numai în 1937, nu mai sunt tineri, au între cincizeci şi şaizeci de ani, şi-au trăit anii cei mai buni în belşug şi îndestulare, în confort, şi orice pedeapsă pe măsură e tardivă şi nu mai poate fi săvîrşită.

Noi însă vom fi mărinimoşi, n-o să-i împuşcăm, nu le vom turna pe gît apă sărată, nu-i vom da hrană ploşniţelor, nu le vom pune zăbala „Rîndunicii”, nu-i vom ţine cîte o săptămînă în picioare nedormiţi, n-o să-i buşim cu cizmele şi nici nu le vom strînge capul în cercul de fier, nu-i vom lovi cu bastoanele de cauciuc şi nu-i vom înghesui în celulă ca pe nişte bagaje, să stea unul peste altul nimic din tot ce au făcut ei! Dar înaintea ţării noastre şi înaintea copiilor noştri suntem obligaţi să-i căutăm şi să-i judecăm pe toţi! Să-i judecăm nu atît pe ei, cît mai ales crimele lor. Să facem ca fiecare dintre ei să spună cu glas tare:

— Da, am fost un călău şi un ucigaş.

Şi dacă acest lucru ar fi rostit în ţara noastră numai de un sfert de milion de ori (proporţional, să nu fim mai prejos de Germania Occidentală), poate că ar fi de ajuns?

În secolul al XX-lea nu este cu putinţă ca decenii de-a rîndul să nu deosebeşti care sunt atrocităţile pasibile de judecată şi ce este „trecutul” care, „ nu trebuie răscolit”!

Trebuie să condamnăm în mod public însăşi ideea de reprimare a unor oameni de către alţii! Trecînd viciul sub tăcere, cufundîndu-l înlăuntrul nostru doar să nu iasă afară, noi, de fapt, îl semănăm, şi el va răsări înmiit în viitor! Fără a-i pedepsi ori măcar fără a-i blama pe criminali, nu numai că pur şi simplu le ocrotim bătrîneţile infame, dar prin asta nu facem altceva decît să smulgem de sub noile generaţii orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generaţii cresc „indiferente”, nu din pricina „slabei activităţi educative”. Tinerii capătă convingerea că ticăloşia nu e pedepsită niciodată pe pămînt, dar aduce întotdeauna bunăstare.

Şi va fi neplăcut, şi va fi cumplit să trăieşti într-o astfel de ţară!

(Fragment din: Arhipelagul Gulag, vol 1, Ed. Univers, 2009)

(sursa imaginii)

AL. SOLJENITAN: Radacina dezastrului din noi: CREDINTA IN OM SI IN FERICIREA TERESTRA

(fragmente din discursul de la Harvard, 1978)

„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. (…) Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege…

Media confecţionează un „spirit al vremii”

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă… poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă […]

Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi. (…)

Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu O mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă…

Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.

A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?

Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.

Imagini cu Alexandr Soljenitin

Legaturi:


Categorii

Alexandr Soljenitin, Documentare, Meditatii duhovnicesti, Portile Iadului, Reeducarea ieri, azi si maine, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

53 Commentarii la “Al. Soljenitin – CAND SI DE CE SE TRECE PRAGUL NELEGIUIRII? SI DE CE SEMINTELE CRUZIMII NU AU FOST STARPITE DIN INIMILE NOASTRE? (III)

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Profeticul DOSTOIEVSKI despre TIRANIA EUROPEI “CIVILIZATE” si infectia NEPASARII: “Cea mai deplina aberatie in mintile oamenilor nu numai ca e posibila, dar e si inevitabila in epoca noastra” -
  2. Pingback: TACEREA, PASIVITATEA SAU SUPERFICIALITATEA OAMENILOR “CUMSECADE”: conditia suficienta pentru triumful nestingherit al raului. UNDE NE AFLAM NOI? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  3. Pingback: Trei ganduri post-electorale: NEOLIBERALISMUL USL, JELANIA ”EUROPENISTILOR” SI ORIZONTUL ANTI-SISTEM - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  4. Pingback: IPS Ilarion Alfeiev despre REGIMUL ANTIHRISTIC bolsevic si comoara NOILOR MARTIRI ai Rusiei - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  5. Pingback: DIALOG CU ALEXANDR SOLJENITIN (film documentar) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  6. Pingback: Aldous Huxley: REVOLUTIA FINALA sau cum sa-i faci pe oameni SA-SI IUBEASCA ROBIA - Recomandari
  7. Pingback: Alexandr Soljenitan: OMUL-FLUVIU, CU O INIMA MARE CAT RUSIA. MECANISMUL GULAGULUI (I) -
  8. Pingback: Cei patru calareti ai apocalipsei [film documentar - VIDEO]. CRIZA CAPITALISMULUI NEOLIBERAL SI O INTREBARE CAPITALA: CE URMEAZA, CE-I DE FACUT? - Recomandari
  9. Pingback: VENDEE 1793. Documentar (Video+subtitrare romana) despre Revolutia Franceza. CALAII SADICI AI LUMII TRADITIONALE. Rezistenta taraneasca in fata noii ordini totalitare - Recomandari
  10. Pingback: MIHAI BURACU: PITESTI DUPA PITESTI. Cum s-a inmultit samanta satanica a comunismului dupa 1989? “Asistam neputinciosi la o a doua internationalizare (globalizare), sora geamana cu internationalizarea rosie” -
  11. Pingback: VASILE VOICULESCU (†26 aprilie 1963) despre SUFLETUL FARA IUBIRE. O distopie profetica exceptionala despre LOBOTOMIZAREA LUMII -
  12. Pingback: MARTURII DIN GULAGUL SOVIETIC. Desene ale unui angajat NKVD despre teroarea si torturile din lagarele comuniste [GALERIE de ILUSTRATII] - Recomandari
  13. Pingback: FAMILIA DE MUCENICI A TARULUI NICOLAE ROMANOV, ultimul imparat rus (✝17 iulie) si DEZLANTUIREA REVOLUTIEI BOLSEVICE, sangeroasa urgie anticrestina pregatitoare a stapanirii antihristice (si VIDEO; FOTO) -
  14. Pingback: CRESTINII DE AZI – APARATORI AI TIRANILOR si lepadatori sau chiar ucigasi ai celor slabi si ai celor nedreptatiti? CINE II MAI CERCETEAZA SI II MAI APARA PE CEI CAZUTI IN DIZGRATIA CELOR PUTERNICI? - Recomandari
  15. Pingback: GULAG – film documentar BBC [video]. MARTURII ZGUDUITOARE ALE VICTIMELOR SI TORTIONARILOR DIN LUMEA DE COSMAR A LAGARELOR SOVIETICE - Recomandari
  16. Pingback: CALAUL DIN NOI. Studiu psihologic despre “BANALITATEA RAULUI”. Oamenii obisnuiti pot executa crime nu neaparat din obedienta, ci ADERAND LA O CAUZA “SUPERIOARA” - Recomandari
  17. Pingback: SFANTUL CONSTANTIN BRANCOVEANU – domnitorul emblematic pentru lumea veche românească si ceasul Judecatii neamului. CUM S-A SFARSIT O LUME prin UCIGASA INVIDIE si TRADAREA DE FRATE. Cum cade si de ce moare un neam? -
  18. Pingback: SFANTUL AMBROZIE DE LA OPTINA ne atrage atentia asupra unor patimi grave care ne pot stirbi si otravi praznicul Invierii: ZAVISTIA SI OSANDIREA ALTORA -
  19. Pingback: MECANISMELE MANIPULARII ROMANIEI. Cum este practicat astazi RAZBOIUL NEVAZUT impotriva mintilor noastre | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: MUCENICIA SFINTEI DUCESE ELISABETA si a insotitorilor sai, ucisi de bolsevici la Alapaievsk (18 iulie 1918): “Domnul a socotit ca a venit ceasul sa-I purtam crucea. Sa ne silim deci sa ne facem vrednice de ea!” – CANTAREA DE BIRUINTA A S
  21. Pingback: “Caci traim, Doamne, sfinte, vremurile cele mai tulburi ce au fost vreodata…” | Cuvântul Ortodox
  22. In anul 2008, pe data de 3 august trecea la Domnul Al. Soljenitin.
    Dumnezeu sa-i odihneasca sufletul in Imparatia Sa!

  23. Pingback: 100 DE ANI DE LA ABDICAREA ȚARULUI MUCENIC NICOLAE SI DE LA INCEPEREA PERSECUTIILOR BOLSEVICE ANTICRESTINE. Biserica Ortodoxa Rusa din afara Granitelor cere scoaterea mausoleului lui LENIN din Piata Rosie
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate