BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, POETUL TEOLOG ŞI IERARHUL “ÎNCUVÂNTAT”. “Rostesc, și totul se preface-n rost…”

1-02-2016 Sublinieri

31 ianuarie – 5 ani de la mutarea la lacasurile vesnice a marelui mitropolit carturar

bartolomeu-anania-meditand

“Şi dacă sângele te-o trage – grea povară –

spre nopţile adânci de greu mormânt,

te-oi smulge pe aripa unui cânt

şi te-oi purta prin slăvi fără hotară”.

Vedeti si:

***

mitropolitul_bartolomeu_anania2

Stropi de lumină și înțelepciune mântuitoare – treptele duhovniceşti oglindite

în opera poetică a mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania

de Arhim. Andrei Coroian

Potrivit învățăturii Bisericii noastre, întemeiată de Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu prin jertfa Sa, întemeiată văzut, călăuzită și inspirată de Duhul Sfânt a lui Dumnezeu, sufletul omenesc este creat de Dumnezeu în cer și pus în corpul plăsmuit de humă, zămislit din tată și din mumă, în taina unirii lor. Omul în întregimea lui suflet-trup este orientat în sus, antropos, fiind înzestrat de Creatorul-Dumnezeu cu o neliniște ontologică sfântă și un dor ceresc. Acestea nu-i dau odihnă și pace în această lume efemeră, ci cu sete arzândă el va cauta lumea cea cerească și pe Creatorul și Dumnezeul său.

Această realitate Fericitul Augustin a formulat-o printr-o sintagmă, devenită celebră:

Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne, pentru a te căuta și neliniștit este sufletul meu, până nu se va odihni întru tine. (Confesiuni 1.1).

Scurta ființare a omului pe acest pământ, este (sau ar trebui să fie) un drum de pe pământ la cer, parcursul sfintei căi de la chip la asemănare. Toate persoanele care au purtat cu vrednicie numele de om pe acest pământ, dintre care unii au ajuns, și îi numim astăzi sfinți, casnici și prieteni ai lui Dumnezeu, au parcurs acest drum adunând în sufletul lor stropi de lumină, comori de înțelepciune și de viață. Operele lor sunt, de asemenea, tezaure de înțelepciune și de lumină, din care explorează liberi toți cei însetați și dornici de viață adevărată și netrecătoare. Cărțile unui poet sau cele ale unui scriitor sunt drumul personal, al fiecăruia, de la pământ la cer. Sfânta Scriptură este drumul drepților, apostolilor și proorocilor de la pământ la cer, drumul poporului ales și al omenirii sfinte, de la pământ la cer, însoțit de prezența și intervențiile binefăcătoare, ale purtătorului de grijă Dumnezeu.

Scriitorul, poetul și dramaturgul Valeriu Anania, dublat în persoana sa de teologul, ieromonahul și ierarhul Bartolomeu, s-a înscris de asemenea pe acest drum, iar traseul drumului parcurs a rămas încrustat în istoria Bisericii și Neamului nostru, luminos conturat și unanim recunoscut, atât prin viață cât și prin operă, care devin nemuritoare.

La vârsta de zece ani, copilul Valeriu Anania, descendent din partea mamei, dintr-o familie cu îndelungată tradiție preoțească, citea pentru întâia oară Sfânta Scriptură. Tot la aceiași vârstă compunea și prima sa poezie, sub influența dascălului său, Anton Holban. Debutul literar avea să fie la cincisprezece ani (în 1935) în Revista Teologică Ortodoxia cu poezia Pământ și cer. Scrierile sale care au urmat, de proză, poezie, teatru și dramaturgie aveau să curgă una după alta, multiple și importante, izbutind în curgerea anilor să acopere constant o largă paletă de genuri literare, care i-au adus aprecierea și recunoașterea cititorilor și criticilor literari, culminând cu Marele Premiu pentru Dramaturgie din anul 1982.

ips_bartolomeu_anania_Ca scriitor și poet, apoi teolog și preot, alături de talent nativ dăruit de Dumnezeu, mitropolitul nostru, Bartolomeu Valeriu Anania, rămâne un model de muncă stăruitoare. La tinerețe a citit mult acumulând o vastă cultură generală și de specialitate în diverse domenii. În anii formării a studiat importante opere ale literaturii, dreptului, istoriei și teologiei românești și universale, scrieri care l-au format și l-au inspirat mai târziu. A studiat cu sârg la tinerețe, a muncit din greu, pe lângă truda scrisului, studiind mereu atât la maturitate și la bătrânețe.

Un fapt de mare importanță și vrednic de reținut este că între marile scrieri ale literaturii și istoriei universale din antichitate, evul mediu și modernitate, alături de opere teologice și patristice, dar poate cu mult înaintea lor, scriitorul și ierarhul Bartolomeu Valeriu a studiat mereu Sfânta Scriptură, aceasta ocupând în viața teologului, poetului și scriitorului, un loc central și rămânând cartea de căpătâi în tot parcursul vieții sale.

Spre apusul vieții, în lucrarea anevoioasă de diortosire a Sfintei Scripturi, timp de paisprezece ani, va jertfi și va dărui acestei munci, întregul său talent literar și har teologic. A pus în slujba acestei lucrări toate studiile, cunoștințele, acumulările și experiențele sale scripturistice, teologice, istorice, literare și lingvistice, lăsând Bisericii și Națiunii române un monument și un tezaur, de literatură și spiritualitate, care așteaptă să fie explorat și valorificat.

Poezia și rugăciunea sunt două modalități, izbitor de asemănătoare, de a purta sufletul într-un zbor înalt. Moduri directe și personale de a scruta și experimenta înălțimile spirituale. Desigur, cea dintâi poate fi uneori un simplu zbor al minții, al inchipuirii, fără să poarte angajamentul spiritual al sufletului și al întregii persoane umane, cum se întâmplă cu cea dea doua, care are mai multă greutate în talerul balanței. Chiar dacă nu poartă încărcătura duhovnicească a rugăciunii, poezia poate, prin exercițiu și inspirație, să deschide drumuri spre înălțimi. Când, lucru mai rar, se împletește cu teologia și rugăciunea, exemplul fiind al fericitul caz al persoanei pe care o evocăm, sfârșitul nu poate fi decât unul luminos și izvorâtor de lumină.

Persoana și personalitatea poetului și mitropolitului nostru Bartolomeu, a rămas o sursă de inspirație și de putere spirituală, căci a reușit să realizeze, drumul de la chip la asemănare, iar teologul și poetul s-au împlinit și s-au desăvârșit împreună.

Poeziile lui Valeriu Anania sunt multe, tratând teme literare și spirituale diverse. În poezia sa, încă din tinerețe, autorul lasă să se întrezărească dorul nesfârșit de cer și aripile unui suflet avântat spre înălțimi. El este nu doar sufletul însetat de zborul în tării, ci și bunul și înțeleptul cunoscător al regulilor zborului, și mai ales al modalității desprinderii (decolării) sufletului din lumea pământească, care-l imobilizează și-l reține prin forță de ei atracție și de gravitaţie.

Din toate poeziile sale se pot culege-n potire stropi de lumină și de înțelepciune, iar cele două imne Acatist, închinate luminatului mucenic Sfântul Ioan Valahul și luminătorului ierarh Sfântul Calinic de la Cernica, sunt capodopere ale genului care cuprind întreg arsenalul cuvintelor dobândirii sfințeniei, frumusețea trăirii vieții duhovnicești și dăruirea ei. Dar fiindcă a stăpânit în același mod magistral știința revenirii din starea de lumină și imponderabilitate la natura firii omenești căzute și apoi pregătirea pentru un alt nou zbor, am ales un număr de cinci poezii care ilustrează drumul dumnezeiescului urcuș.

Psalmistul David insuflat de Dumnezeu condiționează cunoașterea Acestuia, prin oprirea din iureșul vieții: Opriți-vă și cunoașteți că Eu sunt Dumnezeu (Psalmul 46, 10), iar evanghelistul Luca ne arată următoarea treaptă, prin însuși exemplul de însingurare pentru rugăciune a Fiului lui Dumnezeu: Iar Iisus s-a dus pe munte să se roage și a petrecut noaptea rugându-Se lui Dumnezeu (Luca 6, 12). Părintele, poetul și teologul nostru, Bartolomeu Valeriu Anania, ne-a lăsat poezia În Singurătăți, apărută în Revista Gândirea 3/1942, care îndeamnă la acest act.

Suflete, te-am luat aici cu mine,
în singurătățile senine
unde nu-i aproape nici departe,
nici fiorul gândului de moarte.

Un aspect unanim recunoscut al vieții spirituale sau duhovnicești este acela că însingurarea nu poate fi realizată și nu este întotdeauna posibilă fizic, dar ea poate fi și este mereu realizabilă, ba uneori fiind absolut necesară, în duh sau în spirit.

monaxosDesprins de greutatea și schimbabilitatea materiei, unit prin rugăciune și prin har cu dumnezeirea, sufletul trăiește adevărata libertate, dincolo de spațiu și de timp, într-o lume extra temporală și extra spațială, deplin fericită, unde fiorul gândului de moarte, care planează pământului și asupra făpturii corupte, nu există…

Moartea a murit de mult în noi;
zarea depărtărilor s-a scurs șuvoi,
și din toate-acestea au rămas
doar întinderile albe, fără glas.

Acolo e doar liniște și pace. Sufletul rămâne în acea stare de lumină și fericire, unde potrivit teologiei ortodoxe și învățăturii filocalice, își păstrează conștiința de sine, conștient de faptul că îndepărtat de pământul opac, devine el însuși transparent, limpede, clarvăzător și cunoscător.

Cunoaște prin experiență nu doar stările fericite ale lumii spirituale, ci și al cauzelor nefericirii celor care zac și se scaldă, ca într-o mare moartă, în ermetismul propriului lor egoism. Cânturile cântate de oamenii egoiști și muritori, care trăiesc vremelnic pe pământ, sunt sortite morții spirituale, împreună cu sufletele celor ce le cântă….

Suflete, de vezi cumva o stea,
cea mai palidă din câte sunt ca ea,
unde sferele își încetează cântul,
suflete, acolo e pământul.

Oamenii domnesc, dar nu-s stăpâni,
ci sunt sclavii zilelor de mâini;
cântecele lor sunt doar scântei,
căci ei cântă numai pentru ei.

Ei nu au văpăi clocotitoare
să topească-a zărilor strânsoare;
dincolo de ei nu cunosc zbor
și de-aceea cântecele mor.

Orice lucrare egoistă sau manifestare a necredinței, este sortită morții și pierii duhovnicești. Omul este chemat cu consecvență constantă la lepădare de sine, îndemnat la autodepășire, la ieșire și îndepărtare de sinele egoist. Acest act se realizează prin credință, care este baza oricărei înălțări spirituale, dar mai ales prin rugăciune și meditație duhovnicească. Îndepărtat de lumea patimilor și a păcatelor, ieșit din sinele egoist, prin care se lucrează acestea, sufletul se roagă și se-nchină Stăpânului ceresc, înconjurat de îngeri și sfinți (în poezie stele) cu toate gândurile și sentimentele sale curate, bune și sfinte, unite ca un buchet în ființa sa. Rămâne apoi plin de pace, de mulțumire și bucurie duhovnicească, în urma zborului realizat prin credință și rugăciune.

Suflete, te-am luat aici cu mine,
în singurătățile senine,
să-nchinăm Stăpânului din stele
zvon din zvonul cânturilor mele.

Pacea și bucuria nu pot fi păstrate în suflet, decât dacă acesta se află mereu în zborul rugăciunii. Nestematul cel de mare preț (credința și iubirea), trebuie păstrat cu mare grijă de alipirea senzuală a materialității corpului și lumii, mereu întraripat cu gânduri cerești, mereu provocat la zboruri înalte. Această chemare o adresează poetul–teolog printr-o lirică vie, desfășurând un luminat dialog personal, în poezia Poem pentru suflet (Dacia rediviva 3/1942).

Hai, suflete, și-om hoinări prin cer!
Vom hăui coclauri fără nume:
Un viers și-un suflet au fugit de lume
pe căi de sihăstrie și mister…

Și dacă sângele te-o trage –grea povară –
spre nopțile adânci de greu mormânt,
te-oi smulge pe aripa unui cânt
și te-oi purta prin slăvi fără hotară.

Urcușul duhovnicesc se face în trepte și cu multă trudă, cu suișuri și coborâșuri. Oricât ar fi sufletul de avântat și de osârduitor, trupul cu multiplele sale neputințe și repetabilele sale escapade, îi este o grea povară, iar lumea, pe care sfântul apostol și evanghelist Ioan, o definește a fi: Pofta ochilor, pofta trupului și trufia vieții (I. Ioan 2.16 ), îi este un un dușman nărod și ne-mpăcat. Pe lângă nevoința și râvna personală, el are mereu nevoie de comuniunea și ajutorul Bisericii. Prin Tainele și prin ierurgiile sale,  prin slujbele, prin învățătura și sfaturile ei, biserica sau mânăstirea ca lăcaș de cult, este mereu un apanaj, un loc de odihnă, un loc renaștere și de reînviere duhovnicească pentru suflet. Autorul și părintele nostru știa prea bine aceasta, și-n cuvânt și vers grăiește :

Hai, suflete, spre cer necunoscut!
N-auzi cum zarea veșnic ne îngână
și lumea râde-n hohot de nebună
cum suflă vântu-n oalele de lut?

Vom poposi la schit, în alb de zori,
în cânt de toacă ne-om lega de-o strană
și coama unui dangăt de aramă
ne-o fi un sprinten Pegas printre nori…

Adunâdu-se întru sine prin taina rugăciunii, sufletul realizează unitatea ontologică a facultăților sale (iubire, rațiune și vointă), ajungând să-L laude pe Dumnezeu cu toată inima, cu toate gândurile și puterile sale. Dar, mai mult decât atât, dăruindu-se iubirii divine mai mult decât unei iubirii pământești, el se-nchide în cuvintele rugăciunii, devine el însuși rugăciune, devine însuși cântare. Așa înaintând, se alătură îngerilor-serafimi și se pierde împreună cu ei, în lauda și doxologia veșnicei iubirii, a Creatorului Dumnezeu.

Și-atunci doar pentru tine voi cânta:
Țâșni-va viersul în sclipiri, ca stropii,
să moară de necaz și fata popii,
că pentru ea eu n-am cântat așa.

Ne-or asculta sclipiri de vii lumini
din visul stelelor înfiorate
și largurile ne-or privi, mirate,
cum lunecăm – serafici peregrini.

Așa ne-om pierde-n dragostea suavă
și ne-om topi-n văpaia unui cânt,
și n-om mai ști de cer și de pământ,
ci de fiorul rătăcirii-n slavă.

lumina_linaParcursul vieții duhovnicești are însă și popasuri sau pajiști de odihnă. Nu sunt prea multe, nici prea dese. Sunt totuși momente când sufletul este cercetat de harul dumnezeiesc și de lumina divină. Ostenit de luptele purtate în vâltoarea dogoritoare a ispitelor, el are nevoie de odihnă, iar lumina harului divin îl răcorește, îl bucură și-l întărește. Aceasta este liniștea rugăciunii din ceas de seară, după o zi trăită-n osteneala muncii, cu simțământul prezenței Creatorului, în rosturile oamenilor, lucrurilor și ale întregii creații. Un asemena popas, de liniște și pace, în lumina harului dumnezeiesc, ne oferă poetul–rugător, în poezia Lumină lină. (Gândirea nr.7/1942).

Lumină lină, lumină senină,
licoare nouă în slava divină,
lucind peste ape de ceruri te cerne
prin glasuri calde în cânt de vecerne.

Când tainic – vrajă de îngeri – tu susuri
pe câmpuri roșii de-ntinse apusuri,
smerite inimi în cor ți se-nchină,
lumină lină, lumină senină.

Coboară astăzi în sufletu-mi iară,
să laud slava din ceasul de sară,
lumină lină, lumină senină!
De tine, Doamne, mi-e inima plină.

Cărarea spirituală pe care mergem este urcușul și creșterea noastră duhovnicească, până la asemănarea cu prototipul nostru, cu modelul absolut, Logosul întrupat, Mântuitorul Iisus Hristos. Aportul și sprijinul Său pe acest drum este fundamental, iar noi trăim în această deschidere și relație sinergică cu Persoana Sa divino-umană. De armonia și intensitatea împreună-lucrării, sau a conlucrării noastre cu Hristos și cu harul Său, dăruit prin Duhul cel Sfânt, depind armonia sufletului nostru și tăria lui în lucrarea virtuților și a mântuirii. Într-o poezie de mare frumusețe, Confessio (apărută în Revista Gândirea nr. 1/1944), mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, exprimă magistral importanța și esența Tainei sfintei Spovedanii. Ea este prilejul fericit și modul minunat al împăcării sufletului cu Dumnezeu, al împăcării cu Părintele său ceresc, cu Mirele și Mântuitorul său, Iisus Hristos dar, în același timp, cristelnița renașterii și reînnoirii sale duhovnicești. Ea presupune multă discreție, mult bun simț, dar mai ales multă smerenie și înțelepciune. Faptul este relevat, în primele trei strofe ale poeziei:

VALERIU_ANANIADoamne, tinde-Ți patrafirul
peste fața mea de lut,
sufetu-mi neghiob și slut
să-l albești cu tibișirul
când amurgu-și toarce firul
peste-un pic de gând tăcut.

Să-Ți vorbesc, ne-aud vecinii,
iar osânda e păcat;
eu să stau pe-un colț plecat
și să-mi scriu povara vinii,
pe când Tu, la vremea cinii,
să-mi șoptești că m-ai iertat.

Aciuiați pe-o vatră nouă
vom purcede spre-un nou cânt;
eu, o mână de pământ,
Tu, lumina-n strop de rouă,
migăli-vom cartea-n două
Tu, vreo trei, eu, un cuvânt.

Spovedania este un dialog între suflet și Hristos, care duce la împăcare deplină, la reluarea dialogului iubitor, fericit, la împreună-lucrarea duhovnicească cu El. În truda muncii mântuirii, a scrierii cărții vieții noastre, El scrie împreună cu noi, iar noi scriem împreună cu El.

Buna înțelegere și dulcea conlucrare în relație de iubire și duioșie, este pecetluită și întărită de tainica unire pe care El o face cu noi în Taina sfintei Euharistii, aceasta, desigur, la dorința noastră, când noi mergem însoțitori ai Lui, pe drumul sfințeniei.

Minunata taină a împăcării prin Spovedanie, este urmată de uimitoarea și negrăita taină a unirii, prin sfânta Împărtășire, surprinsă ideal în versurile din strofele următoare:

Și-ncălțându-Te-n sandale
să pornești pe drum stelar,
și-ntr-al slovelor chenar
eu opri-Te-voi din cale
și-n minunea vrerii Tale
Te-oi sorbi dintr-un pahar.

Împărtășirea cu Hristos ne aduce noi gânduri luminoase, noi dorințe sfinte, noi țeluri înalte, iar ființa noastră se îndumnezeiește. Gândurile sublime, simțămintele și puterile lui Hristos ni le-am impropriat. El trăiește și lucrează prin noi. Acesta fiind țelul vieții noastre creștine, iar procesul duhovnicesc-teologic îl numim îndumnezeire, sau după expresia marelui teolog și dogmatist, sfântul contemporan sârb, Iustin Popovici, înhristificare.

Mitropolitul nostru, teolog și poet, folosește un cuvânt mai puțin folosit în teologia oficială, dar specific românesc și de mare frumusețe, anume încuvântare.

IPS Bartolomeu-Nane CrasneanÎntr-o poezie care face parte din ciclul Anamneze și se numește Puterile Cuvântului ca un părinte bun, care lasă urmașilor cea mai de preț moștenire, autorul nostru, poetul înduhovnicit, ne descoperă aici, finalitatea lucrării și procesului de îndumnezeire, de înhristificare sau încuvântare, precum și efectele sale vizibile. Mărturisirea este personală, urmând într-un fel sfântului imnograf-teolog Simeon, dar pare a fi și o mărturisire hristică, Hristos mărturisind prin gura poetului, propria sa lucrare de Fiu al omului, de Logos întrupat. De fapt este evidențiată împreuna- lucrare, sinergia dintre poet și Hristos, cum a fost trăită de-a lungul întregii vieți. Versul este de mare frumusețe literară, iar adâncimea și înălțimea sa telogică-spirituală este admirabilă, strălucitoare și binefăcătoare. Poezia poartă pacea, bucuria și mulțumirea, încărcătura harismatică și mesajul discret, dar sublim, al unui suflet îndumnezeit. Poate fi și un cuvânt testament, de încurajare, pe calea urcușului duhovnicesc, pe care autorul ca un bun părinte l-a lăsat fiilor, cititorilor și ascultătorilor săi pentru posteritate. Iată poezia, prin care pe sine se destăinuie și se dăruiește, caruia nu-i mai adaugăm nici un tâlc, prin care și închei acest scurt periplu, păstrând în suflet cu toți cei iubitori de înțelepciune, lumina, bucuria, pacea și binecuvântarea autorului:

Puterile cuvântului le știu

și nu de-acum și nici de prin aproape,

ci de pe când mi se purta pe ape

în oglindirea cerului sălciu,

precum în Deltă duhul dimineții

închipuie icoane din nimic,

în pelican se-ncuibă și-n chitic

și-ngreuiază cimbrii și scaieții.

Rostesc, și totul se preface-n rost;

Ologul zburdă, ciungul vă mângâie,

Vă-mbrățisați cu cel mâncat de râie,

lunatecul surâde-n adăpost,

aude surdul, orbul vede, sfinte

vi-s târfele cetății, prin ce spun

se-ntoarnă osândiții din surghiun,

cuvântul meu răzbate și-n morminte.

Uimiți, voi credeți că scornesc minuni

Ca să-mi arăt puteri nepământene.

Minunea, vai!, e numai pentru lene.

La spaime sacre când veți fi imuni?

Sunt om ca voi, dar om încuvântat

Miracolul e fapta mea cea bună.

De-acum nici o durere n-o să spună

că mi-a cerut un leac și nu i-am dat.

Anania inedit 

Legaturi:


Categorii

IPS Bartolomeu Anania, Parintele Andrei Coroian, Poezii

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, POETUL TEOLOG ŞI IERARHUL “ÎNCUVÂNTAT”. “Rostesc, și totul se preface-n rost…”

  1. Pingback: PĂRINTELE NOSTRU MITROPOLIT BARTOLOMEU AL CLUJULUI, la 7 ani de la mutarea la ceruri – TÂNĂRUL MITROPOLIT BĂTRÂN sau ÎNTRUPAREA VOCAȚIEI PROFETICE A BISERICII. PS Macarie Drăgoi și ziarul Lumina aduc în actualitate cele mai curajoase si pu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate