CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!” (si AUDIO)

16-09-2015 Sublinieri

Convorbirea_lui_Iisus_cu_Nicodim

Cititi si:

***

Doxologia: Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci/ Convorbirea lui Iisus cu Nicodim – 2015 (catedrala Iasi) – a Pr. Roger Coresciuc

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Iată că Biserica ne pune în faţă o pericopă evanghelică profundă şi care prin ea însăşi aproape că nu ar mai avea nevoie de interpretare, pentru că ne pune în faţa unor realităţi dintre cele mai adevărate și dintre cele mai provocatoare pentru fiecare dintre noi. Aş vrea, în primul rând, să relecturăm câteva versete pe care eu le-aş numi versete-cheie ale pericopei evanghelice şi ale pericopei din Apostol care s-au citit astăzi sau care sunt în legătură cu ziua de astăzi, pe care să le punem în sufletele noastre și de la care să începem încetişor-încetişor să medităm şi să ne facem interioare cuvintele lui Hristos. Evanghelia care s-a citit face parte dintr-un dialog un pic mai amplu dintre Mântuitorul Hristos şi Nicodim, un om dintre farisei, “fruntaş al evreilor” spune Evanghelia. Ştiţi cu toţii acest episod, se află în Evanghelia Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan, în capitolul al treilea, o convorbire foarte vie între Hristos şi Nicodim. Şi, la un moment dat, Mântuitorul îi spune lui Nicodim:

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu.

Nicodim se miră, nu înţelege cum poate cineva să se nască a doua oară, şi Hristos îi răspunde:

Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu.

Evanghelia pe care aţi auzit-o face parte din acest dialog în care Mântuitorul spune lucruri fundamentale pentru credinţa fiecăruia dintre noi.

Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea.

Şi alte două versete dintr-o epistolă a Sf. Apostol Pavel, epistolă pe care a scris-o galatenilor şi care este în strânsă legătură cu ziua de astăzi:

Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin care – atenţie! – lumea este răstignită pentru mine şi eu sunt răstignit pentru lume. Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.

Pe baza acestor versete pe care le-am relecturat, aşa vrea să construiesc un pic cuvântul meu de astăzi şi în special pe baza ultimului verset, pe care tocmai l-am citit:

Că în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă.

Ce înseamnă să fim făptură nouă în faţa lui Dumnezeu şi a propriei noastre conştiinţe? Ce înseamnă să fim făptură nouă? Înseamnă să asumăm întruparea Mântuitorului Iisus Hristos de o manieră foarte conştientă. Şi aici vreau să ating două lucruri care sunt destul de frecvente la foarte mulţi dintre noi, două riscuri, două direcţii de a crede care nu sunt numaidecât conforme cu făptura cea nouă, pentru că Dumnezeu cere de la noi să fim făptură nouă. Care sunt riscurile felului nostru de a ne manifesta credinţa? Pentru că sunt nişte riscuri. Şi aş spune că sunt două direcţii de risc:

Prima: forma fără fond, închinarea noastră formală, închinarea noastră care nu are un fond de credinţă autentică şi de credinţă structurată în întruparea lui Hristos. Sunt multe gesturi pe care le facem automat în felul nostru de a ne manifesta religios, dacă pot să spun aşa, pentru că relaţia noastră cu Dumnezeu nu poate fi redusă la religiozitate şi la manifestări exterioare fără fond. Bune sunt toate manifestările exterioare pe care Biserica le-a dezvoltat de-a lungul timpului, dar nu sunt bune acele manifestări exterioare pe care noi înşine, cu propria noastră putere, le dezvoltăm pe baza a ceea ce ar trebui să fie credinţa noastră autentică. Mai concret, superstiţiile şi tot ceea ce întreţesem noi în ceea ce ar trebui să fie manifestarea curată a credinţei noastre. Aş putea să spun și mai concret: îngrijirea noastră aproape obsesivă de lucruri care ţin de formă şi nu de fond. Gândiţi-vă un pic câte lucruri întreţesem noi în ritualul de înmormântare sau în ritualul de botez sau în taina nunţii, cât de mult sufocăm adevărata realitate a acestor taine, cât de mult sufocăm taina morţii, care ni se dezvăluie de Dumnezeu, cu lucruri care ţin de formă, fără fond, și care nu ne duc să ne arate care este adevăratul statut al făpturii celei noi despre care spunea Sf. Apostol Pavel. Aşadar, îngrijirea de lucruri care ţin de un anumit neopăgânism. Ştiţi cu toţii la ce mă refer, la toate micile noastre “tradiţii” care n-au nici în clin, nici în mânecă cu adevărata făptură cea nouă, cu adevărata asumare a lui Hristos.

Şi v-am pregătit un text care aparţine Sfântului Ioan Gură de Aur, ca să vedeţi că lucrurile acestea nu sunt noi. Aplecarea aceasta spre păgânism nu este un lucru nou, nu este ceva care a apărut în secolele XX-XXI, ci este un lucru care era şi pe vremea Sf. Ioan Gură de Aur. Acest text va vorbi foarte mult despre distincţia asta dintre făptura cea nouă şi făptura care încă rămâne înrădăcinată în formă, fără fond. Uitaţi ce spune Sf. Ioan Gură de Aur:

sf ioan gura de aurMulţi creştini care nu sunt creştini se tem de cele care în realitate nu sunt păcate, precum ar fi: să nu-şi murdărească trupul, să nu se atingă de morţi la ritualurile funerare sau de nuntă, să observe timpurile, să observe zilele şi toate celelalte de acest fel. Iar despre cele ce sunt cu adevărat păcate, precum pederastia, curvia, preacurvia, nu spun niciun cuvânt. Îi vei vedea că se spală de fiecare dată după ce se întorc de la vreun mort, dar de lucrurile cele vrednice de cei morţi, adică de păcate, niciodată nu se spală. Îi vei vedea pe aceşti creştini îngrijindu-se cu mult zel pentru bani, pentru averile lor, făcându-și griji pentru averile lor şi crezând, săracii de ei, că în urma unui simplu cântat de cocoş vor pierde totul. Atât de întunecaţi sunt la minte…”şi aici Sf. Ioan vorbeşte despre superstiţiile pe care le avem, din păcate, foarte bine înrădăcinate în noi – “… Sufletul lor este plin de spaime. Spre exemplu, zice creştinul nostru: <Cutare mi-a ieşit primul când ieşeam din casă. Deci numaidecât trebuie să mi se întâmple multe rele astăzi.> <Servitorul cel netrebnic mi-a adus cizmele, dar mi-a dat-o întâi pe cea stângă. Acesta este un semn că vor veni asupra mea nenorociri mari şi multe, multe insulte din partea prietenilor mei. Chiar eu, apoi, – spune creştinul nostru – ieşind din casă, am pășit prima dată cu stângul şi aceasta este semn de mare nenorocire.> Acestea sunt relele cele de pe lângă casă. Dar, ieşind afară, creştinul nostru spune: <Ochiul meu cel stâng sau cel drept mi s-a zbătut. Este semn că vor urma lacrimi.> Sunt alte nenumărate lucruri din acestea vrednice de râs. Dacă măgarul rage, dacă cocoşul cântă, dacă strănută cineva sau orice altceva s-ar întâmpla, creştinii noştri sunt ca şi legaţi cu mii de lanţuri sau, după cum am zis, stăpâniţi de întuneric, pe toate bănuindu-le şi făcându-se prin aceasta de mii de ori mai sclavi decât toţi sclavii.

Realitatea nu este departe de ce se întâmplă, din păcate, în zilele noastre. Suntem sclavii superstiţiilor. Suntem de foarte multe ori sclavii superstiţiilor şi, din păcate, punem foarte mult accent pe tot felul de forme fără fond. Care este fondul credinţei noastre? Întruparea lui Hristos şi relaţia vie cu Dumnezeu. În momentul în care noi interpunem lucruri din acestea, superstiţii de tot felul, pe care noi le numim, pe drept cuvânt, păgâne, interpunându-le între noi şi Dumnezeul Cel Viu, automat relaţia noastră cu Dumnezeu se ecranează şi devenim închinători în faţa propriilor noastre superstiţii. Uitaţi cum continuă Sf. Ioan Gură de Aur, după ce a spus acest pasaj, vă daţi seama, destul de ironic:

“Dar un creştin adevărat nu este aşa. Ci, râzând noi de toate acestea, ca unii care trăim în lumină şi suntem cetăţeni ai cerului şi nu avem nimic în comun cu pământul, considerăm că un singur lucru este aducător de frică: păcatul şi faptul de a-L supăra pe Dumnezeu.”

Un singur lucru este aducător de frică! Gândiți-vă câte frici are omul modern în el însuşi, câte superstiţii îi nasc frici, nebănuite uneori. Sf. Ioan Gură de Aur vine şi spune: o singură frică trebuie să ne stăpânească: frica de păcat şi frica de a ne rupe de Dumnezeul Cel Viu şi de a-L supăra pe Dumnezeul Cel Viu.

“Noi nefiind aşa, să râdem de aceştia şi de patimile şi de superstiţiile lor. Dar, mai ales, să râdem de diavol, care a scornit unele ca acestea. Pentru toate pe care Dumnezeu ni le-a dat cu adevărat pentru credinţa noastră adevărată să-I mulţumim tot timpul lui Dumnezeu. Să lepădăm fricile păgâne. Să ne străduim ca niciodată să nu fim prinşi în această sclavie şi, dacă cineva dintre prietenii noştri ar fi prins, să-i rupem legăturile, să-l eliberăm din această închisoare nesuferită şi de râs.

Vorbim de Sf. Ioan Gură de Aur, vorbim de secolul al IV-lea şi vorbim de nişte lucruri care sunt deosebit de actuale. Făptura cea nouă, iubiţi credincioși, nu se clădeşte pe forme fără fond! Mare atenţie la felul dvs. de a vă manifesta credinţa, care să nu pice într-un fel de religiozitate seacă. 48_Impartasirea_ApostolilorCredinţa dvs. este relaţia cu Dumnezeu. Orice faceţi, orice lucru pe care-l faceţi, fiecare mătăniuţă, fiecare zi de post pe care-o asumaţi, fiecare spovedanie, fiecare venit la biserică trebuie făcut în ideea relaţiei vii şi nemijlocite cu Dumnezeul Cel Viu. Orice altă formă de manifestare care nu-L are pe Dumnezeu, care nu-L are pe Mântuitorul Hristos ca fond al exprimării sale este o exprimare seacă, o exprimare care duce foarte, foarte aproape de păgânism. Acesta este primul risc, acela al formei fără fond, al unui fel de automatism păgânesc care ne împinge către gesturi şi către frici interioare pe care, de multe ori, nu putem să ni le exprimăm.

Un alt risc, atunci când încercăm să urcăm către starea de făptură nouă este acela al celeilalte extreme: al dezîntrupării, aş putea să-i spun, manifestării religioase. Adică: eu nu merg la biserică, eu încerc să nu fac nimic din cele ale Bisericii, am credinţa mea, mă manifest în rugăciunea mea acasă, şi atât. Câţi dintre creştinii noştri nu cad în această a doua extremă? Câţi dintre creştinii noştri nu vin la întâlnirea cu Hristos, crezând, în propria suficienţă, că este suficient să înalţe două-trei gânduri acasă, probabil în faţa televizorului, căție Dumnezeul pe Care ei şi-L închipuie într-un anumit fel. Tot ceea ce Biserica dezvoltă, și aici revenim la formă, formele care sunt în Biserică, nu sunt forme fără fond. Tot ceea ce Biserica a încărcat în slujbele ei, tot ceea ce a dezvoltat de-a lungul veacurilor în formele ei de manifestare, nu sunt forme fără fond, ci sunt forme ale împărtăşirii de Dumnezeul Cel Viu. Fiecare gest pe care-l facem în biserică este un gest al împărtăşirii de Dumnezeul Cel Viu. De aceea nu putem să ne lipsim de viaţa Bisericii şi să stăm acasă şi să credem că putem avea o relaţie vie cu Dumnezeul Cel Viu.

24_caile_domnuluiPe ce se mai întemeiază făptura cea nouă? Spuneam că, în primul rând, pe fuga de forma fără fond, pe fuga de aspectul acesta de dezîntrupare a manifestării noastre religioase, dar se mai întemeiază pe ceva: pe conştiinţa păcătoşeniei. Orice facem în viaţa noastră duhovnicească, facem pe conştiinţa păcătoşeniei, pe conştiinţa că nimic din lumea aceasta nu ne satură, nu ne împlineşte, în afara lui Dumnezeu, Care vine şi luminează cămara sufletului meu şi-mi arată păcătoşenia sufletului meu. Şi, pe baza conştiinţei păcătoşeniei mele, încep să urc către Dumnezeu. Nu vă amăgiţi! Nicio altă formă de manifestare religioasă nu este adevărată, decât cea care pleacă de la conştiinţa păcătoşeniei. Relaţia vie cu Dumnezeu şi conştiinţa păcătoşeniei. Cu cât e mai smerită rugăciunea noastră, cu atât se înalţă mai mult către Dumnezeu, pentru că vorbim de făptura cea nouă, pentru că vorbim de faptul că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume ca să mântuiască lumea și Dumnezeu vrea ca cei mântuiţi să fie oameni verticali, oameni care să ştie în ce constă mântuirea lor, oameni care să se înalţe zburând către Dumnezeu, dar conştienţi de zborul pe care-l fac. Nu nişte automate care nici nu sunt conştienţi de starea lor reală, care se implică în tot felul de neopăgânisme şi care nu-L simt pe Dumnezeu ca pe centrul vieţii lor.

Vedem că oamenii sunt foarte trişti în general şi se întreabă părinţii duhovniceşti: cum putem să fim trişti când noi suntem chemaţi la a fi făptură nouă? De ce suntem noi trişti, în general? Suntem triști nu pentru că există păcatul în viaţa noastră, pentru că, dacă ne dăm seama de păcat şi de starea noastră păcătoasă, tristețea noastră se transformă într-o tristeţe bucuroasă, spun Părinţii. Eşti trist pentru păcatul tău, dar eşti bucuros pentru că Hristos te mântuieşte. Dar există o altă tristeţe contemporană, o tristeţe modernă, depresia omului modern, care constă tocmai în incapacitatea de a vedea drumul acesta către făptura cea nouă, unde nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur nu contează, ci făptura cea nouă, împărtășirea de Dumnezeul Cel Viu.

Gheron Iosif are un cuvânt foarte frumos, pentru că vorbim de făptura cea nouă, care nu se poate face altfel decât vorbind despre făptura cea nouă real, concret:

fata-cu-batic-foto-oana-nechiforLucrarea poruncilor nu înseamnă numai a încerca şi a te lăsa păgubaş. Lucrarea poruncilor înseamnă să pătrunzi în lucrare, să te lupţi, să biruieşti sau să fii biruit, să câştigi sau să pierzi, să te ridici, să răscoleşti totul. Când te lupţi pentru a fi făptură nouă, răscoleşti totul, ridici totul în picioare, când primeşti lupta până la ultima suflare. Şi niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău.”

Unde mai este frica omului contemporan în faţa acestui text al părintelui Iosif? Să nu te descurajezi până la sfârşitul vieţii tale, pentru că viaţa duhovnicească aceasta este, este o viaţă a întrebărilor existenţiale, este o viaţă a provocărilor existenţiale, este o viaţă care nu te lasă liniştit, dar este o nelinişte bună, o nelinişte ziditoare. Nu mă mulțumesc aprinzând duminica trei minute o lumânărică în spatele bisericii şi apoi plecând şi făcând păcatele pe care nu le putem spune. Nu mă mulţumesc cu acest lucru eu, ca şi creştin. Nu mă mulţumesc spunând două-trei rugăciuni dimineața formal, că aşa trebuie, ci frământarea mea interioară trebuie să mă facă să devin făptură nouă a lui Hristos, făptură vie, conştientă de drumul meu către Dumnezeu.

Niciodată să nu te descurajezi, până la ieşirea sufletului tău.

constiinta_ne_smeresteŞi ce-l face pe creştinul adevărat să nu fie trist, odată ce a depăşit forma fără fond, odată ce a depăşit impresiile personale despre propria creştere duhovnicească? Ce-l face pe om să nu fie trist şi să nu deznădăjduiască? Perspectiva veşniciei cu Dumnezeu. Cât de păcătos ai fi, cât de conştient ai fi de păcătoşenia ta, perspectiva Împărăției lui Dumnezeu şi perspectiva vieţii veşnice cu Dumnezeu este motorul care dă bucurie sufletului. Este motorul care-l face pe om să fie vie în trăirea sa duhovnicească, să nu se mulţumească cu forme exterioare, ci să meargă către adâncul lucrurilor. Amintiţi-vă ce spunea Hristos: Pescuiţi mai la adânc! La aşa ceva este chemat creștinul, să meargă către adânc.

Spune Apostolul Pavel:

Mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.

Nu poţi să fii făptură nouă fără să asumi crucea.

Nu poţi să fii făptură nouă fără să fii conştient că Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit pentru fiecare dintre noi, ca fiecăruia dintre noi să-i dea posibilitatea să guste veşnicia în Împărăţia lui Dumnezeu.

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu să fim făpturi noi, să fim făpturi în care harul lui Dumnezeu să se sălăşluiască, să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu. Amin”.

***

bartolomeu-anania-buna-vestire

Predica IPS Bartolomeu Anania in Duminica dinainte de Inaltarea Sfintei Cruci:

CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS?

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit cântarea:

Mare este puterea crucii Tale, Doamne, că s-a înfipt într-un loc şi lucrează în lume şi a arătat din pescari apostoli şi din păgâni mucenici ca să se roage pentru sufletele noastre“.

Îmi este greu să vă vorbesc în ziua de astăzi pentru că suntem şi în vecinătatea marii sărbători a creştinătăţii, Înălţarea Sfintei Cruci. Pe de altă parte, ni s-a amintit despre convorbirea dintre Iisus şi învăţatul evreu care era Nicodim şi în care Iisus Îşi arată încă odată dumnezeirea, afirmând că

nimeni nu s-a suit decât Cel Ce S-a coborât din cer, Fiul Tatălui Care este în cer.

Prin aceasta a vrut să ne arate nouă odată pentru totdeauna, şi necredinței noastre sau puţinei noastre credinţe, că locuinţa Sa, a Domnului Hristos, este în cer. Şi noi zicem: <Bine, bine, dar noi am pregătit locuinţă şi în sufletele noastre>. Ceea ce este adevărat. Fiecare căutăm să-I facem un sălaş asemenea ieslei din Betleem şi să-L purtăm. Important e cu câtă credinţă, cu câtă sinceritate şi cu câtă dăruire Îl purtăm. Căci, dacă o facem doar formal, ca să ne numim creştini şi să onorăm apelativul de creştini, nu înseamnă mare lucru. Şi doar să-L purtăm fără să-L şi dobândim în inimile noastre, iar n-am făcut mare lucru. Şi, dacă nu săvârşim faptele pe care El le-a săvârşit, asemănătoare acestora, iarăşi n-am săvârşit mare lucru. Credinţa şi participarea noastră creştină rămân, dacă nu o simplă formalitate, oricum superficiale, de suprafaţă. Important este să coborâm fiecare în adâncul sufletului său şi să vadă dacă într-adevăr acolo Îl adăpostește pe Domnul Iisus. Dacă Îl adăposteşte măcar cât L-au adăpostit animalele din peştera Betleemului, pe care le vedem zugrăvite în icoana Naşterii Domnului. Aşadar, importantă este participarea noastră efectivă la trăirea în Hristos. Să nu facem din ea o simplă formalitate. E o problemă de sinceritate şi de fond, la urma urmei.

Ni s-a vorbit astăzi despre lumină şi întuneric, cele două poziţii antagoniste. Şi ni se spune în altă parte a Evangheliei după Ioan:

Eu sunt lumina lumii. Cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea viaţă veşnică.

Ceea ce înseamnă că lumina este viaţa cea veşnică, în timp ce întunericul este somnul cel veşnic, inconştienţa cea veşnică sau amorţirea cea veşnică. Noi vorbim despre lumea de dincolo în două formule foarte simpliste, de rai şi iad. În Sfintele Scripturi nu ni se arată foarte clar cum arată raiul şi cum arată iadul. Însă intuim un singur lucru: iadul înseamnă singurătate, în timp ce raiul înseamnă comuniune. Noi aici, în biserică, din clipa în care ne-am adunat laolaltă să ascultăm Sfânta Liturghie şi ne-am adunat prin credinţa în Hristos și în numele lui Hristos, deja am păşit în rai. Pentru că alcătuim o comuniune de credincioşi în numele lui Iisus Hristos. Altfel, iadul înseamnă izolarea şi singurătatea. Iadul înseamnă, cum se spune în Scriptură, întunericul cel mai dinafară, adică întunericul absolut, în care simţi că ai pe cineva lângă tine, dar nu-l vezi. Este doar conştiinţa că e cineva lângă tine. Dar izolarea este completă, şi a ta, şi a lui, pentru că nu există comuniune, nu-şi vorbesc, nu se cunosc; tu nu-l ştii cine este şi, dacă nu-l ştii, este un străin, iar, dacă este un străin, este ca şi cum n-ar exista. Este echivalent cu nefiinţa, dacă putem vorbi de nefiinţă, pentru că ea contrazice termenul de fiinţă.

Aşadar, dragii mei, important nu este că respirăm şi că suntem vii. Important este dacă respirăm întru Iisus Hristos şi dacă respirăm prin viaţa lui Iisus Hristos. De aceea sfinţii isihaşti, adică pustnicii desăvârşiţi, care şi-au închinat viaţa cu desăvârşire rugăciunii, nu au decât o formulă foarte, foarte simplă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Se spune că, odată, un mitropolit, un vlădică din vremurile vechi, mergea către pustie. Şi a trebuit să treacă un râu. Nu era mare râul, putea fi trecut cu piciorul. Dar a dat acolo de trei călugări, trei pustnici, care treceau râul de o parte şi de alta, sărind într-un picior şi spunând: <Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi.> Şi atunci mitropolitul s-a oprit la ei: <Dar ce faceţi voi aici?> <Păi ce să facem, ne rugăm. Atât am învăţat şi noi, altceva nu ştim.><Nici măcar Tatăl nostru nu-l ştiţi?> <Nu, că nu ne-a învăţat nimeni şi n-am învățat de la nimeni.> <Păi atunci staţi să vă învăţ eu măcar Tatăl nostru.> Şi i-a învăţat aşa cum îl ştim şi noi: Tatăl nostru Carele eşti în ceruri… O dată, de două ori, <Hai, băgaţi-o bine în minte. Acum v-am învăţat Tatăl nostru, să-l ziceţi!> Şi, când să treacă râuşorul, ei se ţineau după el: <Mai spune-ne o dată finalul, că nu-l mai ţinem minte, l-am uitat!> Şi atunci le-a spus: <Rugaţi-vă cum v-aţi rugat şi până acum! Pentru voi văd că este foarte complicat să învăţaţi Tatăl nostru, ziceţi: Trei voi, trei noi, miluieşte-ne pe noi. Pe asta aţi învăţat-o, pe asta o ţineţi minte şi e mai bine primită decât o rugăciune savantă>.

Aşa că, dragii mei, participarea noastră poate fi şi foarte simplă, nu foarte complicată. Nu este nevoie să ştii prea multă carte, să ştii prea multă teologie. E bine, totuși, să citeşti cărţile religioase, să le citeşti pe îndelete, în fiecare zi câte o pagină, o jumătate de pagină, şi, mai cu seamă, să meditezi asupra lor, nu doar să le citeşti sau să le înveţi pe de rost, adică la suprafaţă, fără să-ţi pătrundă în conştiinţă şi în inimă. Importantă nu este cunoştinţa sau ştiinţa, ci importantă este participarea. A şti este frumos, dar nu este mare lucru. A înţelege ceea ce ştii este frumos, dar nu spune totul. Important este a şti, a înţelege şi a participa la ceea ce înțelegi. Fără această părtăşie, fără această participare a întregii noastre fiinţe, adică a intelectului şi a sensibilităţii, nu este o adevărată participare în Domnul Hristos.

Este ceea ce ne învaţă şi ceea ce aţi auzit astăzi la Sfânta Liturghie, și ceea ce veţi auzi mâine şi la praznicele următoare. Din partea mea, eu v-am recomandat ceea ce am învăţat şi eu de la bătrânii mei, la vremea când era tânăr şi mai puţin ştiutor, şi anume că nu este important să crezi, nu este important să militezi, ci este important să te consumi, să te istoveşti, adică să te faci una cu iubirea lui Hristos şi, prin aceasta, făcându-te una cu Hristos. În felul acesta ne asigurăm mântuirea, care nu este foarte grea, dacă ştim s-o facem. Este uşoară şi frumoasă, în simplitatea ei. Dumnezeu nu a făcut lucrurile peste putinţa noastră de înţelegere sau peste putinţa noastră de a participa la ele; ci le-a făcut cu înţelepciune şi a pus la dispoziţia noastră, a fiecăruia dintre noi, mai învăţaţi sau mai puţin învăţaţi, mai complecşi sau mai simpli în structura noastră, ceea ce este fiecăruia necesar pentru propria sa mântuire.

Cu aceasta să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne păstreze în credinţa cea dreaptă şi cea adevărată, să ne păstreze întru fapta cea bună, să ne păstreze în speranţa neştirbită că dincolo de această viaţă există o alta care ne aşteaptă să-i fim vrednici. Amin”.

credincioase_copou

Legaturi:

***


Categorii

2. Special, Convorbirea lui Iisus cu Nicodim, Despre inselare, Duminica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Bartolomeu Anania, Pr. Roger Coresciuc

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “CUM NE TRAIM RELATIA CU HRISTOS? Crestinul intre chemarea de a fi “FAPTURA NOUA” si SCLAVIA SUPERSTITIILOR (NEO)PAGANE sau a FORMELOR FARA FOND: “Să nu fim automate de rugăciune sau de viaţă religioasă, ci să fim flăcări vii, lumânări care să ardă pentru veșnicia Împărăţiei lui Dumnezeu!” (si AUDIO)

  1. Pingback: Iubind cu “INIMA NOUA” a omului NASCUT DE SUS sau: LEGATURA CU DUMNEZEU ca TEMELIE A RELATIILOR CU APROAPELE – Conferinta de la Cluj a PARINTELUI ZAHARIA ZAHAROU (septembrie 2015; audio, video, text) | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? “Vrei să fii tare? Dă-ţi, mai întâi, seama că eşti foarte sla
  3. Pingback: Cea mai insemnata PROVOCARE a Evangheliei: SA AM O RELATIE PERSONALA, COTIDIANA, CU HRISTOS: “Mantuitorul nu vine sa vorbeasca cu o masa de oameni, cu o turma mare de oameni. Vrea sa vorbeasca cu fiecare dintre noi, personal”. CUVANT AL PR. CL
  4. Pingback: NASTEREA DIN NOU IN DUH | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: INCREDEREA IN DUMNEZEU PREFACE ZDROBIRILE IN BINECUVANTARI daca “ne punem vietile in mana Lui”. CUM LUCREAZA PUTEREA MINUNATA A LUI DUMNEZEU IN CIUDA NEPUTINTELOR MELE? | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: Chemarea la Cina IMPARATIEI CERURILOR, chemarea la A NE HRANI DIN DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU si a incorpora toate aspectele vietii noastre in TRUPUL LUI HRISTOS. “Cum sa spargem hotarele individualismului nostru”? DE CE MERGEM LA BISERICA, de ce n
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate