“CAUTATI MAI INTAI IMPARATIA LUI DUMNEZEU!” – Cuviosul Paisie despre PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU fata de om

Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu

“- Parinte, Avva Macarie spune ca Dumnezeu ne da bunatatile ceresti, si credem aceasta. Dar trebuie sa credem ca ne va da si cele pamantesti, care nu sunt atat de importante?

– Care pamantesti?

– Cele de care avem trebuinta.

– Da, bine ai spus. Dumnezeu Isi iubeste faptura Sa, chipul Sau si se ingrijeste de cele de care are trebuinta.

– Aceasta trebuie s-o creada fiecare si sa nu se nelinisteasca?

– Daca n-o crede si se lupta singur sa le dobandeasca, se va chinui. Iar daca Dumnezeu nu ne va da cele pamantesti, lucruri materiale, omul care traieste duhovniceste nu se va mahni. Daca vom cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu – si aceasta trebuie sa fie singura noastra grija – toate celelalte ni se vor da. Va lasa Dumnezeu faptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o dadea in fiecare zi israelitilor in pustie, se strica daca o tineau pe a doua zi. Asa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei sa aiba incredere in Pronia dumnezeiasca.

Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori credem, ori nu credem. Cand am mers sa pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gandit deloc ce o sa se intample cu mine in pustie printre oameni necunoscuti: ce voi manca, cum voi trai. Sihastria Sfintei Epistimia unde aveam de gand sa locuiesc era de multi ani parasita, nelocuita. Deoarece nu voiam sa ingreuiez manastirea n-am cerut nimic. Imi aduceau totuşi puţină pâine de la manastire, dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc când Hristos a spus: “Căutaţi mai întâi împăratia  lui Dumnezeu“? Şi apa era foarte putină, nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun că voi lucra şi imi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuţit cele doua parti de o piatră, am luat şi un lemn şi am începui sa fac iconiţe sculptate. Lucram şi rosteam şi rugaciunea. M-am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile il făceam în 11 ore, şi nu numai că nu duceam lipsa dai îi ajutam şi pe copiii de beduini. Pentru o perioada de timp făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam sa fac lucru de mana, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Daca le dădeai o scufie şi o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare… Dar apoi mi-a venit gândul: “Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?“. Şi astfel am hotărat sa limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai mult. Şi oare aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. In  partea cealaltă era pustie.  Dar în aceeaşi zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peşteră si imi spune: “Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din programul tău, ci să te rogi“. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, incat n-am mai putut să-mi tin lacrimile. Vezi cum rânduieste Dumnezeu, atunci când există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat? Dădeam unuia, venea altul.  “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“, spunea. După aceeea venea altul şi spunea: “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“.

– Parinte, deşi de multe ori am simţit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem totuşi purtarea Lui de grija pentru noi?

– Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă şi va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.

Omul adeseori rânduieşte fără Dumnezeu

Cineva făcuse o crescătorie de peşte şi toata ziua spunea “Slavă Ţie, Dumnezeule!“, pentru că vedea mereu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Imi spunea ca peştişorul, din clipa când apare şi este mic ca gamalia acului, are şi un săculeţ de lichid, ca să se hrăneasca până ce se va mări şi va putea prinde organisme mici din apă. Dumnezeu i-a dat şi “merinde”. Şi daca Dumnezeu poartă de grijă de aceştia, cu cât mai mult de om. Dar omul adeseori rânduieşte şi hotărăşte pentru toate fără Dumnezeu. “Voi face doi copii“, îşi spune. Pe Dumnezeu nu-L pune la socoteală. De aceea se fac si atâtea accidente şi mor atâţia copii. Cei mai multi au doar doi copii, dar unul este lovit de maşină, celalalt se îmbolnăveşte şi moare, şi după aceea nu mai are nici un copil.

Dacă  părinţii, împreună-creatorii cu Dumnezeu, după încercările pe care le depun, întâmpină greutati ca să-şi agonisească cele necesare creşterii copiilor, trebuie să ceară cu smerenie şi ajutorul Creatorului cel Mare, întinzându-şi mâinile în sus. Atunci se bucură şi Dumnezeu Care ajută, se bucură şi omul care este ajutat.

In perioada de timp cât am lost la mănăstirea Stomiu, am cunoscut un familist cu multi copii, care era păzitorul unui sat al Epirului, situat la o distantă de patru ore şi jumătate de mers pe jos de Konita, unde locuia familia lui. Avea nouă copii. Deoarece  drumul  spre  sat  trecea  pe  lângă  mănăstire, ţăranul acesta trecea pe la mănăstire şi când se ducea la slujba lui, dar şi când se întorcea. Atunci când se întorcea din sat, ca să meargă acasă, mă ruga să-l las să aprindă el candelele. Deşi vărsa untdelemn pe jos, îl lăsam să le aprindă. Preferam să curăţ eu plăcile de piatră ale bisericii, decât să-l supăr. Când pleca de la mănăstire, cam la vreo 300 de metri de ea, trăgea întotdeauna un foc de puşcă. Nu-mi puteam explica aceasta, de aceea am hotărât să-l urmăresc din clipa când va intra în biserică până când va lua drumul spre Koniţa. Aşadar aprindea mai întâi candelele înăuntrul bisericii, apoi ieşea în pridvor. După ce aprindea şi acolo candela ce era deasupra intrării, înaintea icoanei Maicii Domnului, îşi afunda degetul în candelă, înge­nunchea, îşi întindea mâinile sale spre icoană şi spu­nea: “Maica Domnului, am nouă copii. Iconomiseşte-le puţină carne“. Apoi ungea cătarea de la ţeava puştii cu untdelemnul de pe deget şi pleca. La 300 de metri de mănăstire, acolo unde exista o tufă de mure îl aştepta o capră sălbatică. Trăgea un foc, cum am spus, o omora, o cobora jos într-o peşteră, o junghia şi o ducea la copiii săi. Iar aceasta se petrecea de fiecare dată când se întorcea de la lucrul său. M-am minunat de credinţa ţăranului şi de purtarea de grijă a Maicii Domnului. După 25 de ani a venit şi m-a găsit în Sfântul Munte. La un moment dat, l-am întrebat: “Ce îţi fac copiii? Unde se află?“. Şi acela şi-a întins mai întâi mâna sa spre nord şi a spus: “Unii sunt în Germania“; apoi şi-a întins mâna sa spre sud şi a spus: “Alţii sunt în Australia. Slavă lui Dumnezeu că sunt sănătoşi!”. Omul acesta îşi păstrase şi credinţa, dar se păzise şi pe sine curat de ideologiile ateiste, de aceea nici Dumnezeu nu l-a lăsat.

Binecuvântări ale minunatei purtări de grijă a lui Dumnezeu

– Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să I-o cer. Oare cum se face aceasta?

– Iconomiseşte Dumnezeu. Vede nevoile, dorinţele noastre şi atunci când ceva este spre binele nostru, ni-l dă. Atunci când cineva are nevoie de ajutor in ceva, Hristos şi Maica Domnului îl ajută. Il întrebau pe Bătrânul   Filaret[1]: “Părinte, ce  vrei să-ţi aducem“; “Maica Domnului îmi iconomiseşte orice am nevoie” spunea acela. Şi aşa se făcea. Când ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu, atunci Bunul Dumnezeu ne păzeşte şi ne iconomiseşte. Ca un econom bun da fiecăruia din noi orice are nevoie şi se îngrijeşte chiar şi în amănunte de nevoile noastre materiale. Şi ca sa înţelegem grija Lui, purtarea Lui de grijă, ne dă exact acelea de care avem trebuinţă. Insă să nu aştepţi cu mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci ca tu să te dai in întregime Lui. Pentru că dacă ceri mereu de la Dumnezeu şi nu te laşi pe tine cu încredere în Dumnezeu aceasta dovedeşte că ai casa ta şi te înstrăinezi de lăcaşurile cereşti cele veşnice. Acei oameni care le dau pe toate lui Dumnezeu şi se dăruiesc şi pe ei înşişi în întregime Lui, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui Dumnezeu şi sunt apăraţi de purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască. Increderea în Dumnezeu este o con­tinuă rugăciune tainică, ce atrage fără zgomot puterile lui Dumnezeu acolo unde este trebuinţă şi în ceasul în care este nevoie, şi atunci fiii Lui cei mărinimoşi Îl slavoslovesc mereu cu multă recunoştinţă.

Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deşi îi era absolut nece­sară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credinţă în Dumnezeu. Intr-o zi s-a rugat şi a pornit spre Kareia, cu credinţa că Dumnezeu îi va iconomisi banii de care avea trebuinţă ca să facă biserica. Inainte de a ajunge la Kareia, îl strigă de departe stareţul Schitului Sfântul Ilie. Când s-a apropiat Părintele Tihon, stareţul i-a spus: “Un creştin evlavios din America mi-a trimis aceşti dolari, ca să-i dau unui pustnic care nu are biserică. Sfinţia Ta nu ai biserică. Ia-i şi fă-ţi!“. Părinte­lui Tihon i-au dat lacrimile de emoţie şi recunoştinţă faţă de Bunul Dumnezeu, Care, ca un cunoscător de inimi cum este, se îngrijise pentru biserică mai înainte ca el să-L roage, în aşa fel încât să aibă banii pregătiţi atunci când îi va cere[2].

Când cineva se lasă în seama lui Dumnezeu, El nu-l lasă. Şi într-adevăr, dacă mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva neraţional, ci o nevoie reală, la 9 şi 45 sau la 9 şi jumătate Dumnezeu îl are gata ca să ti-l dea. De pildă ai trebuinţă de un pahar la ora nouă. La 9 fără 5 îţi vine paharul. Ai trebuinţă de 500 de drahme. In ceasul când ai trebuinţă de ei îti vin exact 500 de drahme, nici 510, nici 490. Am observat că, dacă, de pildă, mi-ar trebui ceva mâine, Dumnezeu îl prevede de azi. Adică înainte de a mă gândi eu, Dumnezeu Se gân­deşte mai devreme şi-mi dăruieşte acel lucrul în ceasul în care am trebuinţă de el. Pentru că de acolo de unde vine, ca să ajungă la mine exact în ceasul în care am trebuinţă, văd de cât timp ar fi nevoie. Deci Dumnezeu se îngrijeşte de mai înainte.

Când noi, din mărime de suflet, îl facem pe Dum­nezeu să Se bucure de viata noastră, atunci Acela dă binecuvântările Sale din belşug fiilor Săi mărinimoşi în ceasul în care au trebuinţă de ele. După aceea toată viata trece însoţită de binecuvântările dumnezeieştii purtări de grijă. Ore întregi vă pot spune pilde despre minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Când eram în război, în aplicaţii, aveam o Evan­ghelie şi am dat-o cuiva. După aceea îmi spuneam: “Ah, de aş avea o Evanghelie, cât m-ar ajuta!“. De Naşterea Domnului ne trimiseseră sus în munte 200 de pachete din Mesolonghi[3]. Din două sute de pa­chete, numai într-al meu exista o Evanghelie. Era o Evanghelie veche, avea şi o hartă a Palestinei. Pe pachet era şi o însemnare, fiind scris: “Dacă ai nevoie şi de alte cărţi, scrie-mi să-ţi trimitem“. Mai târziu, la Mănăstirea Stomiu, aveam nevoie o dată de o candelă pentru biserică. Intr-o dimineaţă, în zorii zilei, am co­borât în Koniţa. In clipa când treceam pe lângă o casă, aud o copilă spunând tatălui ei: “Tată, călugărul!“. Atunci acela a venit şi mi-a spus: “Părinte, am făgăduit o candelă Maicii Domnului, ia banii aceştia ca s-o cumperi“, şi-mi dă 500 de drahme, exact atât cât făcea o candelă în 1958. Dar şi acum dacă am trebuinţă de ceva, Dumnezeu îndată îmi iconomiseşte. Vreau de pildă să tai lemne şi nu pot. Atunci se iconomisesc taca-taca lemnele. Inainte de a veni aici[4] am primit un pachet care avea înăuntru 50.000 de drahme, exact atâţia câţi aveam nevoie. Am dat o icoană “Axion estin” cuiva de binecuvântare, iar a doua zi mi-au adus una a “Portăriţei“. In vara acestui an[5], înainte de a începe ploile, nu aveam apă deloc. Acum, după ce a plouat puţin, adun o cutie şi jumătate pe zi. Bazinul are apă de anul trecut, dar nu se poate bea. Insă cum le iconomiseşte Dumnezeu! Am însă un butoi cu apă la poartă. Atâţia oameni, care vin în fiecare zi beau, se spală, pentru că sunt transpiraţi şi nivelul scade numai cu 4-5 degete! O sută cincizeci-două sute de oameni să se folosească de apă şi să nu se golească butoiul! Unii deschid mult robinetul, alţii îl uită deschis şi curge, apa însă nu se termină!

Să ne încredinţăm Proniei dumnezeieşti

Cel care urmăreşte facerile de bine ale lui Dumnezeu învaţă să se lase în purtarea de grija dumnezeiască. După aceea se simte ca pruncul în leagănul său care, dacă îl lasă mama lui pentru puţin, începe sa plângă până ce va veni iarăşi lângă el. A se încrede cineva în Dumnezeu este mare lucru. Când am mers pentru prima dată în Sfânta Mănăstire Stomiu, nu aveam unde să stau. Toată mănăstirea era plină de moloz. Am aflat un colţ, lângă o îngrăditură, am pus ceva pe deasupra ca acoperiş şi acolo îmi petreceam nopţile şezând, deoarece nu încăpeam să mă întind. Intr-o zi vine la mine un ieromonah, cunoscut de-al meu, şi-mi spune: “Bine, dar cum stai aici?“. “De ce“, ii spun, “mirenii au avut mai mult decât noi?“Când l-au spus lui Kanaris[6], atunci când a cerut împrumut, “nu-ti putem da pentru că nu ai patrie?», acela a răspuns: «Vom dobândi patrie». Dacă un om mirean a avut atâta credinţă, noi să nu avem încredere în Dumnezeu? Dacă Maica Domnului a iconomisit să mă aflu aici, nu se va îngriji de mănăstirea ei, atunci când va veni ceasul? Şi într-adevăr, cum le-a iconomisit încet-încet pe toate Maica Domnului! Imi aduc aminte că atunci când meşterii turnau beton ca să facă placa la chiliile ce au ars, nu ajungea cimentul. Lipsea o treime ca să se ter­mine placa. Vin meşterii şi-mi spun: “Se termină cimentul. Să punem mai puţin ca să ne ajungă pentru toată placa?“Nu”, le spun. “Continuaţi normal“. Să aducem altul, nu se putea, pentru că animalele erau la câmp. Trebuia să meargă meşterii două ore până la Konita şi două ore până la câmp, ca să afle animalele. Când să meargă şi când să se întoarcă? După aceea oamenii aveau treburile lor, nu mai puteau veni în altă zi. Văd că au aruncat totul pe două treimi de placă. Am intrat în bisericuţă şi spun: “Ce vom face acum, Maica Domnului? Te rog, ajută-ne“. După aceea am ieşit afară…

– Şi ce s-a petrecut. Părinte?

– Şi placa s-a terminat şi cimentul a prisosit.

– Meşterii au înţeles?

– Cum să nu înţeleagă? Uneori ajutorul lui Dumne­zeu şi al Maicii Domnului este foarte mare!

Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre bine

– Părinte, uneori pornim să facem o treabă şi apar o mulţime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?

– Să cercetăm dacă suntem noi vinovaţi. Dacă nu suntem noi vinovaţi, piedica este de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâh­nească dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al drumului – Golgota îl numeam – am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moşul Anastasie, cu trei catâri încărcaţi. Din pricina urcuşului abrupt li se întorseseră invers samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea. “Dumnezeu te-a trimis, Părinte“, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să descarce catârii şi l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum şi l-am lăsat. Dupa ce am înaintat destul, am ajuns la un loc unde,  cu puţin mai înainte, avusese loc o alunecare de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese şi cărarea. Copaci şi pietre se rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aş fi întârziat, m-aş fi aflat acolo exact în clipa în care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit. Dumnezeu te-a trimis“.

Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acţionează şi de aceea El ştie cum şi când să acţioneze pentru binele nostru. Ştie cum şi unde să ne conduca numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate. Când eram în Sfânta Mănăstire Filoteu voiam să merg în pustie, mă gândeam să plec într-o insulă pustie. Ma înţelesesem deja cu un barcagiu să vină să mă duca, dar în cele din urmă n-a venit. A fost iconomia lul Dumnezeu, pentru că eram încă neexperimentat şi aş fi păţit mare vătămare în acea insulă pustie; m-ar fi omorât diavolii. Dacă n-am putut merge acolo, mi-am îndreptat gândul spre Katunakia. Iubeam pustia Katunakiei şi de aceea mă rugam şi mă pregăteam sa merg acolo. Voiam să pustnicesc alături de Bătrânul Petru[7], un părinte foarte duhovnicesc. Insă mi s-a întâmplat un fapt care m-a silit să merg în Koniţa şi nu la Katunakia. Intr-o seară după Pavecernită, m-am retras la chilia mea şi m-am rugat până târziu. Către ora 11 m-am întins să mă odihnesc puţin. La ora 1 şi jumătate m-a sculat toaca mănăstirii ce ne chema la biserică. Am încercat să mă scol, dar a fost cu neputinţă. O pu­tere nevăzută mă ţinea nemişcat. Am înţeles că se întâmplă ceva. Am rămas înlemnit în pat până la ora 12 la amiază. Mă puteam ruga, puteam gândi, dar nu mă puteam mişca deloc. In timp ce mă aflam în această stare, am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia şi în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Koniţa. Mi-am întors cu bucurie ochii spre Katunakia. Dar atunci o voce – era a Maicii Domnului – mi-a spus clar: “Nu te vei duce la Katunakia, ci te vei duce la Mănăstirea Stomiu“. “Maica Domnului, eu ţi-am cerut pustie şi tu mă trimiţi în lume?“, am spus. Am auzit din nou aceeaşi voce spunându-mi cu asprime: “Să te duci să întâlneşti cutare persoană, care te va ajuta mult“. Şi îndată am fost dezlegat de acea legătură nevăzută, iar inima mi s-a umplut de har dumnezeiesc. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului. “Aceasta este voia lui Dumnezeu“, mi-a spus acela. “Dar să nu povesteşti nimănui întâmplarea. Spune că din motive de sănătate – în vremea aceea vărsăm sânge – va trebui să ieşi din Sfântul Munte şi du-te“. Altceva voiam, dar Dumnezeu avea planul Lui. M-am gândit că a fost voia lui Dumnezeu să reînnoiesc această mănăstire şi astfel să-mi împlinesc o făgăduinţă pe care o făcusem Maicii Domnului încă de când eram în armată, atunci cu războiul. “Maica Domnului“, am spus atunci, “ajută-mă să mă fac călugăr şi voi lucra trei ani ca să-ti refac mănăstirea ta cea arsă“. Dar precum s-a dovedit mai pe urmă, motivul principal pentru care Maica Domnului m-a trimis acolo a fost ca să ajut să se întoarcă la Ortodoxie cele 80 de familii care deveniseră protestante.

Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Şi niciodată nu îngăduie sa se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intra interesele personale şi se amestecă. Insă Dumnezeu şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere de una mai mare. Odată, in Sfântul Munte, un mirean s-a dus la un hram la o mănăstire. A băut puţin şi s-a îmbătat. Când a plecat de la mănăstire a căzut şi deoarece ningea, l-a acoperit zăpada! Din tăria ce-o avea respiraţia sa s-a deschis o gaură în zăpadă. La un moment dat unul ce a trecut pe acolo a văzut gaura şi s-a întrebat: “Ce este aici, izvor?“. A lovit cu bastonul, iar cel beat a strigat: “Oh!“. Şi astfel a iconomisit Dumnezeu să se izbăvească acel om.

Binefacerile lui Dumnezeu lasă urme adânci în inimă

– Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?

– Dumnezeu vrea de la noi bunăvoinţa noastră, in­tenţia noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie şi prin puţina noastră nevoinţă mărinimoasă, şi simţă­mântul păcătoşeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. In viaţa duhovnicească nu este trebuinţă de braţe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu şi să-I fim recunoscători în toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără nici un plan al său trece în planul lui Dumnezeu.

Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovniceşte pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească este trebuinţă de multă încredere în Dumnezeu.

Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oa­menilor cu dragostea Sa, dar noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată ce se va curaţi, inima omului se înduioşează, se topeşte, în­nebuneşte, pentru că vede binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl doare, pentru cei care trăiesc viaţă duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate “să arunce în aer” un suflet mărinimos care se gândeşte la ele, cu cât mai mult dacă se gândeşte la păcatele lui şi la multă milostivirea lui Dumnezeu!

Atunci când omului i se curăţesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte şi o trăieşte cu inima sa cea descojită şi sensibilă şi se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun. Pentru ca darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă şi-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric si i se măreşte recunoştinţa sa faţă de El. Cei care se nevoiesc îşi simt păcătoşenia lor şi binefacerile lui Dumnezeu şi se încredinţează pe ei înşişi marii Sale milostiviri, isi înalţă sufletele lor în rai cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească.

Recunoştinţă fată de Dumnezeu atât pentru mult cât şi pentru putin

Unii spun: “Cred că Dumnezeu mă va ajuta“, dar pe de altă parte încearcă să adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceştia Il jignesc pe Dumnezeu pentru că nu se încredinţează pe ei înşişi Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească banii şi să-şi puna nădejdea lor în ei, nu-şi vor putea pune nădejdea lor in Dumnezeu. Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci sa nu-şi pună nădejdea lor în bani şi să-şi dea inima lor banilor, pentru că astfel Il uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale fără să se încreadă în Dumnezeu şi spune după aceea că aşa vrea Dumnezeu acesta îşi binecuvintează lucrul rău în mod diavolesc si se chinuieşte mereu. Noi încă n-am înţeles puterea si bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un Stăpân, şi de aceea ne chinuim.

La Sinai, acolo, în sihăstria Sfintei Epistimia unde locuiam, apa era foarte puţină. Curgea câte o picătură dintr-o stâncă înlăuntrul unei peşteri, la vreo 20 de metri depărtare de sihăstrie. Am făcut un bazinaş şi se adunau 3 litri de apă în 24 de ore. Când mă duceam să iau apă, puneam bidonaşul să se umple şi spuneam Acatistul Maicii Domnului. Imi udam puţin cu mâna numai fruntea, pentru că aceasta mă ajuta – mi-a spus un medic să fac lucrul acesta – luam puţină apă ca să am de băut, adunam puţin într-o tinichea pentru păsărele, pentru şoarecii pe care îi avea sihăstria. Apa aceasta era şi pentru ca să-mi spăl câte ceva etc. Ce bucurie, ce recunoştinţă simţeam pentru această puţină apă ce-o aveam! Slavoslovie, pentru că aveam apă! Când am venit în Sfântul Munte şi am stat pentru puţin timp la Schitul Ivirului, acolo era multă apă, deoarece locul era către soare. Era un bazin care se umplea şi apa curgea pe deasupra. Uhuu, îmi spălam şi picioarele, şi capul…, dar n-am mai avut acea mân­gâiere. La Sinai mi se umpleau ochii de lacrimi de recunoştinţă pentru puţina apă ce-o aveam, în timp ce în Schit n-am mai avut aceasta din pricina apei îmbel­şugate. De aceea am plecat şi am locuit la vreo 80 de metri mai departe, unde aveam o cisternă mică. Cât de repede uită omul şi se pierde cu belşugul!

Trebuie să ne lăsăm pe noi înşine cu totul proniei dumnezeieşti, voii dumnezeieşti, iar Dumnezeu Se va îngriji de noi. Un monah s-a dus într-o după amiază să citească vecernia pe un vârf de munte. Pe drum a găsit o ciupercă albă şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Se gândea că o va lua la întoarcere şi că o va mânca în acea seară. “Dacă m-ar întreba mirenii de mănânc carne” – şi-a spus în gând – “le-aş putea spune că mănânc în fiecare toamnă“. La întoarcere a aflat numai o jumătate din ciupercă – se poate ca vreun ani­mal să o fi călcat – şi şi-a spus: “Se vede că atât trebuie să mănânc“. A luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu pen­tru purtarea Sa de grijă, pentru acea jumătate de ciu­percă. Mai jos a aflat o altă jumătate de ciupercă şi s-a plecat s-o ia, ca să-şi completeze cina sa, dar fiindcă era stricată – poate să fi fost şi otrăvitoare – a lăsat-o şi a mulţumit iarăşi lui Dumnezeu că l-a păzit de otră­vire. S-a dus la Colibă şi a mâncat în acea seară o jumătate de ciupercă. A doua zi, când a ieşit din colibă, a văzut o privelişte minunată. Tot locul acela era plin de ciuperci frumoase şi a mulţumit lui Dumnezeu. Vedeţi, a mulţumit lui Dumnezeu şi pentru întreg şi pentru jumătate, şi pentru cel bun şi pentru cel stricat, şi pentru una şi pentru multe. Mulţumire pentru toate. Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântări îmbelşugate şi lucrează întotdeauna pentru binele nostru. Toate bunurile pe care le avem sunt daruri ale lui Dumnezeu. Toate le-a făcut ca ele să slujească făptura sa, pe om, şi să se jertfească pentru el, de la animale şi zbură­toare, mici şi mari, până la plante – ba chiar şi Dumnezeu însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om. Să nu fim nepăsători pentru toate acestea şi să-L rănim cu marea noastră nemulţumire şi nesimţire, ci să-I mulţu­mim şi să-L slăvim“.

_________________________________________________________________________________________________________

[1] Vezi  Cuv. Paisie Aghioritul,  “Părinţi  aghioriţi“,  Bucuresti 2004, p. 75.

[2] Cuv. Paisie Aghioritul, “Părinţi aghioriţi“, p. 16.

[3] Orăşel în sudul Greciei.

[4] Adică în Mănăstirea Suroti, după ieşirea din Sfântul Munte.

[5] S-a spus în vara anului 1990.

[6] Constantin Kanaris, personalitate importantă în Revolutia de la 1821 şi în acţiunile ce vizau eliberarea Greciei de sub turci.

[7] Vezi Cuv. Paisie Aghioritul, “Părinţi aghioriti“, p. 56.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)