Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU!

30-06-2009 Sublinieri

“In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte”.

picturabissfnicolaevarna.jpg

Dumnezeu ajută la orice lucrare care nu se poate face omeneşte

“- Ce fum este acolo?

– Ardem ceva. Părinte.

– Ati dat foc pe vântul acesta?

– Dar a plouat dimineaţă, Părinte.

– Deşi a plouat şi de s-ar fi făcut şi potop, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune încât toate vor deveni ca iarba de puşcă. “A plouat”, îti spune alta! Mai demult a luat foc acolo jos din neatenţia voastră. Ati uitat? Atunci când cineva se face de râs odată trebuie ca după aceea să fie foarte atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acţiona omeneste. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. In felul acesta defăimăm şi pe Sfinţi.

– Părinte, oare cum poate înţelege cineva întotdea­una pană la ce punct trebuie să acţioneze omeneşte?

– Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în­seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere[1]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

A venit cineva la Colibă şi mi-a spus: “De ce călu­gării stau aici şi nu merg în lume să ajute poporul?”. Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg”. După aceea îmi spune: “De ce călugării merg la medici şi nu-i ajută Hristos şi Maica Domnului ca să se facă bine?“. “Această între­bare mi-a mai pus-o şi un medic evreu”, i-am răspuns. “Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. “N-are importanţă că nu este evreu. Intrebarea este însă evreiască. Şi vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreului, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce eşti trebuia să ştii pe de rost Vechiul Testa­ment», i-am spus. «Acolo la Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine[2]. Dacă Dum­nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al ego­ismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceas­ta este o rugăciune tainică.

 

prietenii-slabanogului.JPG

Dumnezeu se îngrijeşte întotdeauna pentru binele nostru

Dumnezeu este bun din fire şi întotdeauna se îngri­jeşte pentru binele nostru, şi atunci când îi cerem ceva ne va da dacă este spre binele nostru. Tot ceea ce este absolut necesar pentru mântuirea sufletului nostru şi pentru întreţinerea noastră trupească Dumnezeu ne va da cu îmbelşugare şi vom avea binecuvântarea Lui. Orice întâmplare prin care Dumnezeu ne lipseşte de ceva, fie pentru a ne încerca, fie pentru a ne păzi, tre­buie să o primim cu bucurie, dar să o şi cercetăm, ca să ne folosim. El ştie când şi cum să iconomisească făptura Sa şi ajută în felul Său în clipa când este nevoie. Insă de multe ori făptura Sa cea neputincioasă este nerăbdătoare, pentru că vrea ceva chiar în clipa aceea în care o cere, ca şi copilul cel mic care cere de la mama lui covrigul necopt, neavând răbdare ca să se coacă. Noi vom cere, vom avea răbdare şi buna noas­tră Maică a Domnului ne va da ceea ce cerem atunci când va fi gata.

– Părinte, când ajută Sfinţii?

– Atunci când trebuie să ajute, nu atunci când cre­dem noi că trebuie să ajute. Adică ajută atunci când asta ne foloseşte. Ai înţeles? Un copil, de pildă, cere de la tatăl său motocicletă, dar tatăl său nu-i ia. Copilul îi spune: “Vreau motocicleta pentru că mă obosesc mergând pe jos”. Tatăl său însă nu-i ia motocicletă, pentru că se teme să nu moară. “Iţi voi lua mai târziu o maşină”, îi spune. Pune deci bani la bancă şi când se vor aduna destui, îi va lua maşină. Tot astfel şi Sfinţii ştiu când trebuie să ne ajute.

– Părinte, cum trebuie să simţim mila lui Dum­nezeu?

Mila lui Dumnezeu este mângâierea dumneze­iască ce o simţim înlăuntrul nostru. Dumnezeu rân­duieşte lucrurile astfel încât să nu ne odihnim în mângâierea omenească, ci să scăpăm la cea dumneze­iască. Vezi, grecii din Australia de pildă, deoarece s-au aflat cu desăvârşire singuri, s-au apropiat de Dumnezeu mai mult decât alţi greci, precum cei din Germania, care au fost mai aproape de patrie şi au aflat acolo şi alţi compatrioţi. Greutăţile i-au ajutat mult să se apropie de Dumnezeu. Toţi au început cu o valiză, s-au aflat departe de patrie, departe de rude. Trebuia să afle de lucru, să afle dascăl pentru copiii lor etc, fără ajutor de altundeva. De aceea s-au îndreptat spre Dumnezeu şi şi-au ţinut credinţa. In timp ce grecii din Europa, care n-au avut aceste greutăţi, nu au această legătură cu Dumnezeu.

vindecarea-paraliticului.jpg

  „Cereţi si vi se va da”[3]

– Părinte, de ce trebuie să cerem de la Dumnezeu să ne ajute, de vreme ce El ştie nevoile noastre?

    Pentru că există libertate. Şi mai ales, atunci când ne doare pentru aproapele nostru şi îl rugăm pe Dum­nezeu să-l ajute, El se înduioşează foarte mult şi inter­vine fără ca să silească voia noastră liberă. Dumnezeu vrea să ajute pe oamenii ce suferă. Dar pentru ca să-i ajute, trebuie ca cineva să-L roage. Căci de va ajuta pe cineva fără ca să-L roage altcineva, atunci diavolul va protesta şi va spune: “De ce îl ajuţi şi îi sileşti voia lui cea liberă? Fiindcă este păcătos, îmi aparţine”. Aici se vede şi marea nobleţe duhovnicească a lui Dumnezeu, care nici diavolului nu-i dă pricină să protesteze. De aceea vrea să-L rugăm pentru ca să intervină – şi Dumnezeu vrea să intervină imediat, dacă este pentru binele nostru – şi să ajute făpturile Sale potrivit cu nevoile lor. Pentru fiecare om lucrează separat, pre­cum îi foloseşte fiecăruia mai bine.

Aşadar pentru ca Dumnezeu şi Sfinţii să ajute, tre­buie ca omul însuşi să vrea şi să ceară aceasta, altfel nu intervin. Hristos l-a întrebat pe paralitic: “Vrei să te faci sănătos?”. Dacă omul nu vrea, Dumnezeu res­pectă libera sa alegere. Dacă cineva nu vrea să meargă în rai, Dumnezeu nu-l ia. Afară numai dacă a fost nedreptăţit şi stăpânit de neştiinţă, fiind astfel îndreptăţit să primească ajutorul dumnezeiesc. Altfel Dumnezeu nu vrea să intervină. Cineva cere ajutor, iar Dumnezeu şi Sfinţii i-l dau. Nici nu apuci să clipeşti din ochi şi te-au ajutat deja. Uneori nici nu apuci să clipeşti, atât de repede Se află Dumnezeu lângă tine.

“Cereţi şi vi se va da”, spune Scriptura. Dacă nu ce­rem ajutor de la Dumnezeu, în zadar ne chinuim. In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

Să ştiţi că numai patimile şi păcatele sunt ale noas­tre. Orice bine facem este de la Dumnezeu şi orice neghiobii facem sunt ale noastre. Doar puţin să ne lase harul lui Dumnezeu şi nu mai putem face nimic. Precum în viaţa fizică, dacă Dumnezeu ne ia pentru puţin oxigenul, îndată murim, tot astfel şi în viaţa duhovnicească, dacă se retrage pentru puţin harul dumnezeiesc, s-a terminat, ne-am pierdut. Odată, stând la rugăciune, simţeam o bucurie. Ore întregi stăteam în picioare şi nu simţeam deloc oboseală. Atât timp cât m-am rugat, am simţit o desfătare lăuntrică, ceva ce nu o pot exprima în cuvinte. După aceea mi-a trecut un gând omenesc: “Deoarece îmi lipsesc două coaste şi răcesc repede, pentru ca să nu pierd această stare, ci să merg înainte cât va ţine, mai bine să iau un şal, să mă înfăşor cu el, ca nu cumva să răcesc mai târziu”. De îndată ce am primit gândul acesta, imediat am căzut grămadă la pământ. Am rămas astfel cam o jumătate de oră, şi abia după aceea m-am putut ridica şi merge la chilie ca să mă întind. Mai înainte, cu cât înaintam în rugăciune simţeam un fel de mângâiere, de uşu­rinţă, de veselie, ce nu se pot explica. Dar cum am primit acest gând, am căzut grămadă. Dacă aş fi adus un gând de mândrie şi aş fi spus, de pildă: „Nu ştiu dacă există trei într-o astfel de stare”, atunci aş fi păţit mare vătămare. Am gândit omeneşte, precum se gândeşte şchiopul la cârjele lui, şi nu diavoleşte. A fost un gând firesc, şi cu toate acestea ai văzut ce am păţit.

Singurul lucru pe care îl are omul este intenţia lui şi potrivit cu ea îl ajută Dumnezeu. De aceea spun că oricâte bunătăţi am avea, ele sunt daruri ale lui Dumnezeu. Faptele noastre sunt zero, iar virtuţile noastre sunt un şir de zerouri, noi vom încerca să adăugăm mereu zerouri şi vom ruga pe Hristos să pună unitatea la început ca să devenim bogaţi. Dacă Hristos nu pune unitatea la început, osteneala noastră este pierdută.

07-the-paralytic-of-capernaum.jpg

Harul lui Dumnezeu se atrage prin smerenie

– Părinte, întâmpin greutăţi în nevoinţa mea.

– Ceri ajutor de la Hristos sau te lupţi singură? I-ai arătat lui Hristos neputinţa ta? Nu te smereşti şi nu ceri ajutor de la Hristos, şi după aceea zici: “Intâmpin greutăţi în nevoinţa mea”. Dacă omul se smereşte şi cere puţin ajutor de la Hristos, Acela îl ajută.De multe ori omul depune o străduinţă egoistă, şi de aceea nu-l ajută Hristos. Aruncă-te pe tine în nevoinţa, nu te băga în seamă şi harul lui Dumnezeu se va sălăşlui înlăuntrul tău. Noi dorim să dobândim sfinţenia în chip magic. Insă Dumnezeu nu ajută o stare greşită. Chiar şi puţin de ar intra interesul, se împiedică ajutorul dumnezeiesc.

– Atunci când am intenţie să mă îndrept, oare Dumnezeu nu mă va ajuta să-mi pricep măcar o neputinţă a mea?

–    Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţa. Şi când spunem dispoziţie pentru ne­voinţa înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu.

–    Părinte, până la ce punct ne ajută Dumnezeu în nevoinţa duhovnicească?

–    Până în punctul în care şi noi îl ajutăm pe Dum­nezeu ca să ne ajute. Când cereţi ceva de la Dumnezeu şi mult timp nu ajută, să ştiţi că există mân­drie. Dacă avem patimi, de pildă, lăcomia pântecului, vorba deşartă, mânie, invidie etc. şi în paralel avem şi mândrie, Dumnezeu nu ajută, pentru că împiedicăm harul dumnezeiesc. Chiar şi numai predispoziţie spre mândrie dacă avem în noi, şi tot îl împiedicăm pe Dumnezeu să ne ajute, chiar de ne nevoim şi ne rugăm poate mai mult decât trebuie. Este cu neputinţă să nu ajute Dumnezeu atunci când nu există pericolul ca omul să-şi ridice nasul. De îndată ce va pleca predis­poziţia spre mândrie şi omul îşi va dobândi sănătatea sa sufletească, atunci Dumnezeu îl va elibera imediat de patima ce îl chinuie şi îl va răsplăti şi pentru pri­sosinţa lui de nevointă. De aceea, ca să ne ajutăm pe noi înşine, trebuie să-L ajutăm pe Dumnezeu prin cugetarea noastră smerită. Să spunem: “Mare netreb­nic sunt, Dumnezeul meu, Te rog iartă-mă şi mă ajută”. Atunci ajută Dumnezeu, căci sufletului i se cuvine aju­tor deoarece s-a lăsat în mâinile Lui cu dispoziţie bună şi smerită.

Trebuie să credem că Hristos şi Maica Domnului ne păzesc şi ne ajută totdeauna, numai să avem cugetare smerită. Dumnezeul nostru nu este surd, ca să nu ne audă, nici orb, ca să nu ne vadă, precum este Baal[4].

01jesus_the_healer.jpg

 Ajutorul la începuturile nevointei duhovniceşti

– Părinte, Dumnezeu ajută pe om mai mult la înce­puturile nevointei sale duhovniceşti?

– Da, la primii paşi ai vieţii duhovniceşti Dumnezeu ajută mult pe om, precum şi părinţii îi apără pe copiii lor mai mult atunci când sunt mici. Pe măsură ce cresc, nu se mai îngrijesc de ei atât de mult, deoarece copiii încep să-şi folosească mintea lor. La începutul nevointei sale omul simte intens harul lui Dumnezeu. După aceea Dumnezeu îl lasă puţin, ca să se nevoiască şi să se îmbărbăteze duhovniceşte. Eu am plantat câte­va roşii. La început le udam în fiecare zi; după aceea le-am lăsat. Când ajungeau să li se îngălbenească frun­zele, atunci le udam. Cât timp rămâneau neudate, se zoreau şi se nevoiau să-şi adâncească rădăcinile lor ca să afle umezeală, şi au legat şi rod. Dacă le-aş fi udat mereu, s-ar fi înălţat numai şi rădăcinile lor ar fi rămas la suprafaţă.

– Părinte, ati spus că omul la începutul nevointei sale simte harul lui Dumnezeu şi apoi îl părăseşte puţin.

– Da, Dumnezeu ia harul pentru ca omul să se sme­rească şi să înţeleagă ajutorul Lui Dumnezeu.

– Schimbarea aceasta nu este puţin dureroasă?

– Nu, pentru că Dumnezeu nu-l părăseşte cu totul. Când omul începe să lucreze duhovniceşte Dumnezeu îi dă, de pildă şi câte o… ciocolată. Începe astfel încet-încet şi învaţă să lucreze mâncând şi câte-o… cioco­lată. Dar atunci când Dumnezeu nu îi dă ciocolată şi omul încetează să mai lucreze şi spune: “Mai întâi mân­cam ciocolate, acum nu mai mănânc nici una. Oh, ce am păţit!” – nu sporeşte. Adică omul trebuie să se bucure şi atunci când nu primeşte ciocolate. Să nu vrem să ne ajute uşor Hristos, să nu cerem iconomii, pentru că atunci vom fi necercaţi, neinstruiţi. Şi în armată, cei ce se instruiesc bine nu mor. Atunci când omul se ajută mereu pe sine, în cele din urmă nu se ajută. Pe mine mă mişcă faptul că Hristos nu ajută mereu. Simt ca şi cum aş fi elev, şi profesorii au pre­tenţii de la elevi. Este greu ca să treacă cineva la exa­menele duhovniceşti. E trebuinţă de neîncetată supraveghere de sine şi silinţă. Numai aşa sporeşte cineva duhovniceşte. Oare lui Dumnezeu îi este greu să ajute mereu pe fiecare om? Dar omul nu este ajutat în felul acesta. Un copil răsfăţat, căruia părinţii îi dau mereu ciocolate şi vrea numai să i se dea, va deveni trândav, nenorocit şi vrednic de plâns. La fel şi omul, dacă primeşte mereu ajutorul lui Dumnezeu, fără ca el însuşi să se ostenească, niciodată nu se va coace duhovniceşte. De aceea, deşi la începutul vieţii duhov­niceşti Dumnezeu ajută pe om, după aceea încet-încet se retrage ca omul să înţeleagă că trebuie şi el să facă tot ce poate. Iată, pe copilaşul cel mic părinţii lui nu-l ţin mereu de mânuţă ca să meargă, ci îl lasă puţin să meargă şi el singur şi, când este gata să cadă, hop, îl prind. După aceea copilul înţelege că puterile lui ajung numai pentru a merge ţinându-se de balustradă. Dacă merge numai când este ţinut de mână, iar când îl lasă nu se prinde de balustradă să meargă şi astfel, încetul cu încetul să se întărească, ci stă jos, atunci copilul nu va învăţa niciodată să meargă, pentru că n-a făcut ceea ce putea să facă.

  – Omul simte că mai întâi a avut harul dumneze­iesc şi după aceea nu-l mai are?

  – Dacă omul nu se supraveghează pe sine însuşi, nu simte nimic.

hristos-vindeca-orbul-din-nastere.jpg

 Puterile dumnezeieşti sunt atotputernice

– Părinte, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.

  – Ascultă! Acum Dumnezeu chiar să vrea să ne lase, nu poate.

  – La ce vă referiţi?

  – Iată, atunci când părinţii aduc un copil în lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Aşa şi Dumnezeu ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ce ne-a făcut. Acum chiar să vrea să ne lase, nu poate pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde raiul.

  – Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…

  – Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhov­niceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, dacă s-ar întâmpla ceva şi moare, este gata pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig şi în viaţa aceasta şi în cealaltă.

Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, deoarece există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile ome­neşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.

De multe ori pierdem ore întregi în zadar ca să aflăm singuri rezolvarea unei probleme, folosind toată lipsa noastră de experienţă. Capul ni se face sonerie, ochii ne ustură, somnul nu ne prinde, pentru că ne-a prins aghiuţă cu gânduri insistente. In cele din urmă aflăm o soluţie, dar după aceea Dumnezeu ne dă şi o alta, o soluţie mai bună, la care nu ne gândisem şi ne rămâne numai durerea de cap a unei nopţi nedormite. Oricât de corectă ar fi părerea noastră, dacă Dum­nezeu nu merge înainte, mintea se oboseşte şi ne vine durerea de cap, în timp ce rugăciunea cu încredere în Dumnezeu odihneşte. De aceea cele greu de izbutit omeneşte să le lăsăm cu încredere în seama lui Dumnezeu şi să nu ne sprijinim pe acţiunile noastre omeneşti, iar Acela va face ceea ce este mai bine.

Şi pentru orice lucru pe care vreţi să-l faceţi, să spuneţi întotdeauna: “Dacă vrea Dumnezeu”, ca să nu păţiţi ceea ce a păţit unul cândva. Cineva se hotărâse să meargă la via sa ca să lucreze: “Mâine dis-de-dimineaţă, mă voi duce la vie”, îi spune femeii lui. “Dacă vrea Dumnezeu vei merge”, îi răspunde aceea. “Vrea, nu vrea Dumnezeu, eu voi merge”, spune iarăşi acela. A doua zi a pornit de cu noapte. Pe drum a început o ploaie atât de mare încât a fost nevoit să se întoarcă acasă. Nu se luminase încă de ziuă. Bate în uşă: “Cine este?”, întreabă femeia lui. “Dacă vrea Dumnezeu, sunt bărbatul tău…”, răspunse acela.

gsp_icon.jpg

Intenţia cea bună

– Părinte, ce se va întâmpla cu oamenii care au bunătate, dar nu cred?

– Oare chiar nu cred? Dar să spunem că nu cred. Atunci când erau mici, mama lor nu-i împărtăşea? Să zicem că nu-i împărtăşea. Dar n-au fost botezaţi? N-au fost miruiţi? Nu sunt născuţi de mame ortodoxe şi botezate? Ei bine, pentru aceşti oameni ce au bună­tate, vei vedea că Bunul Dumnezeu va rândui lucrurile într-un anume fel, fie cu încercări, fie cu o boală, fie cu ispite, fie cu un cutremur, fie cu trăznet, fie cu o inun­daţie, fie cu un cuvânt etc, şi în cele din urmă îi va duce în rai. De multe ori îi poate apărea şi un sfânt sau un înger unui astfel de om, cu toate că nu este vrednic de o astfel de mare binecuvântare. Dar Hristos poate face şi aceasta, după ce mai întâi va folosi toate cele­lalte. Dar de obicei ce păţesc unii ca aceştia? Merge diavolul şi-i înşală pe mulţi, sărmanii, spunându-le: “A, tie Dumnezeu ti-a arătat o minune aşa de mare, pentru că poţi mântui lumea”. Şi nenorocitul nu spune: “Dum­nezeul meu, cum să-Ţi mulţumesc? Eu n-am fost vred­nic de un astfel de har”. Adică în loc să simtă zdrobire, primeşte gândurile ce i le aduce diavolul şi se mân­dreşte. După aceea se duce din nou diavolul şi-i des­chide “televizorul”, arătându-i îngeri, sfinţi şi-i spune: “Tu vei mântui lumea“. Dar dacă omul acesta îşi va reveni, atunci Bunul Dumnezeu iarăşi îl va ajuta.

In tot cazul să nu uităm că toţi avem o moştenire de la Dumnezeu, de aceea toţi oamenii au bunătate în profunzimea lor. Dar diavolul pe toate le murdăreşte. Unii au păstrat această bunătate, deşi nu trăiesc aproape de Biserică. Ei bine, pentru unii ca aceştia va rândui Dumnezeu. De aceea, atunci când vedeţi un om că a alunecat şi are o viată păcătoasă, dar totuşi îl doare sufletul pentru alţii – vede, de pildă, un bolnav şi inima i se sfâşie, un sărac şi-l ajută – din aceasta să înţelegeţi că pe unul ca acesta nu îl va lăsa Dumnezeu, ci îl va ajuta. Şi când vedeţi un om depărtat de Dumnezeu că este aspru, nemilostiv etc, atunci trebuie să faceţi rugăciune zi şi noapte ca Dumnezeu să “debarce” în inima lui, pentru ca el să ia demaraj.

Judecăţile lui Dumnezeu sunt abis. Un lucru ştiu: că cei care trăiesc o viată lumească pentru că nu au fost ajutati, ci au fost atraşi sau îmbrânciţi spre rău, deşi au avut intenţie bună, unii ca aceştia îl înduio­şează pe Dumnezeu şi El îi va ajuta. Va folosi diferite metode ca şi ei să-şi afle drumul, nu-i va lăsa. Ba chiar şi în ceasul morţii va iconomisi ca ei să se afle într-o stare bună”.

_________________________________________________________________________

[1] Vezi Fac. 6, 13 ş.u.

[2] Is. 38, 4 ş.u.

[3] Mt. 7, 7.

[4] 3 Regi 18, 26.

(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovniceasca, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

cuvpaisiecustaretulgrigoriesistaretaeufemia.JPG

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Cuviosul Paisie Aghioritul, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Umblarea pe mare si Potolirea furtunii

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

40 Commentarii la “Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU!

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!” -
  2. Pingback: “Eu sunt, nu va temeti!” – LINISTEA DIN TOIUL FURTUNII | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul despre CUM POT FI AJUTATI SI CUM AR TREBUI SLUJITI CEI BOLNAVI. “Daca nu suspini in pat, suspina cel putin in rugaciunea pentru bolnavi. Daca cerem ceva de la Dumnezeu fara sa jertfim şi noi ceva, rugaciunea nu ne e
  4. Pingback: “Chiar dacă se dezlănţuie marea, chiar dacă se ridică necazurile din toate părţile, nu le da nici o atenţie, PRIVEŞTE SPRE HRISTOS!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: DE CE O IUBIM ATAT DE MULT PE MAICA DOMNULUI?/ Care este cel mai mare dar al Preasfintei Fecioare? Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din in
  6. Pingback: CU BINECUVANTAREA STARETULUI EFREM DIN ARIZONA la inceputul anului nou bisericesc: “AVETI RABDARE, FIII MEI! NU VA PIERDETI CURAJUL IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: PÂINEA VIEȚII. “…iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: UMBLAREA PE MARE. Predici audio de la Putna si Sihastria Putnei: AVEM NEVOIE DE CURAJ SI DE CONSECVENTA “PANA LA CAPAT” in urmarirea tintei noastre duhovnicesti. SA INDRAZNIM SA MERGEM PE APA IN LUME, URMANDU-L PE HRISTOS. Sa nu renuntam atunc
  9. Pingback: NU VA TEMETI! – Predici (video/ audio, text) de mare folos la Duminica a noua dupa Rusalii: INCHISOAREA FRICII, “RABUFNIREA IUBIRII” si IMPREUNA-LUCRAREA CU DUMNEZEU: “Doamne, vreau sa fiu cu Tine!” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: VALURILE GROAZEI DE MOARTE CU CARE SUNTEM ASALTAȚI vs. ÎNCREDEREA ÎN HRISTOS. Pr. Tudor Ciocan: “Cel care este cu Hristos nu are a se teme de valuri, dar… să fie cu Hristos!” (AUDIO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate