CUVIOSUL SERAFIM ROSE DESPRE SEMNUL RACIRII INIMII. Cum “ajuta” galceava teoretica a calendarului la denaturarea credintei

“Am spus mai înainte că Părintele Serafim nu şi-a schimbat niciodată poziţia de principiu împotriva ecumenismului şi a reformei în Biserică. Totuşi, în anii de pe urmă, văzând cum unii îi numesc „eretici” pe cei din alte jurisdicţii pentru că participă la întruniri ecumenice, şi-a dat silinţa să-şi definească poziţia mai clar. Iată ce scria în articolul său „In apărarea Părintelui Dimitri Dudko”:

„Unii aşa-zişi râvnitori ai Ortodoxiei folosesc acest termen [ecumenism] într-o manieră total imprecisă, de parcă simpla utilizare a termenului sau contactul cu o organizaţie ecumenică ar fi deja o «erezie». Asemenea păreri sunt vădit nişte exagerări. «Ecumenismul» este o erezie numai dacă implică negarea faptului că Biserica Ortodoxă este adevarata Biserică a lui Hristos. Prea puţini dintre întâi-stătătorii ortodocşi care participă la mişcarea ecumenică au mers atât de departe; însă marea majoritate a participanţilor ortodocşi la mişcarea ecumenică nu au susţinut aşa ceva; iar câţiva (între care răposatul Părintele Georges Florovsky) au ajuns să-i irite pe protestanţii din mişcarea ecumenică, afirmând în mod repetat la întrunirile ecumenice că Ortodoxia este Biserica lui Hristos. Desigur, am putea critica participarea chiar şi a acestor persoane la mişcarea ecumenică, care în cel mai bun caz este mult prea vagă şi poate duce în rătăcire în ce priveşte natura Biserici lui Hristos; dar nu-i putem numi pe acesti oameni «eretici», şi prea putini dintre personalităţile ortodoxe au învăţat că ecumenismul este cu adevarat o erezie. Bătălia pentru adevărata Ortodoxie în vremea noastră nu este ajutată de asemenea exagerări”.

Intr-altă parte Părintele Serafim spunea:

„Reacţia exagerată împotriva mişcării ecumenice este animată de acelaşi duh lumesc prezent în mişcarea ecumenică însăşi”.

Tot astfel, deşi nu şi-a schimbat poziţia cu privire la calendarul bisericesc, Părintele Serafim avertiza impotriva exagerarii importanţei acestei chestiuni care provoacă inutile certuri si dezbinari. In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1979, după ce a vorbit pe larg despre însufleţitoarele evoluţii din Biserica Ortodoxă din Africa, Părintele Serafim s-a referit la îngrijorarea ortodocşilor supercorecţi, reticenţi deoarece convertiţii ortodocşi africani erau după noul calendar:

„Cei ce vor cu tot dinadinsul să fie corecţi ar putea să ne atragă atenţia că Biserica Ortodoxă din Africa ţine de Patriarhia Alexandriei, care este pe stil nou; şi poate că dânşii cred că nu ar trebui să avem nici o legătură cu ei. Aş vrea să spun câteva cuvinte despre aceasta. Bun lucru este a păstra vechile tradiţii şi canoane ale Bisericii. Iar cei ce în chip jalnic şi inutil se îndepărtează de ele vor fi judecaţi de Dumnezeu. Cei ce au introdus noul calendar în Biserica Ortodoxă în anii ’20 şi după aceea, şi care prin aceasta au adus dezbinare şi au deschis calea modernismului în Biserică, greu răspuns vor avea de dat.

Dar oamenii simpli din Africa nu înţeleg nimic din toate acestea, iar a le predica despre vechiul calendar corect nu ar duce la nimic altceva decât la o gâlceava legată de chestiuni teoretice care nu ar face decât să împiedice primirea simplă a credinţei ortodoxe. Cel mai adesea convertiţii din Occident sunt foarte pricepuţi în a dezbate astfel de probleme teoretice, ajungând să scrie tomuri întregi şi tratate despre canoane şi interpretarea lor. Dar aceasta nu este decât o ortodoxie a minţii, plina de duh de calcul şi îndreptăţire de sine. In primejdioasele zile ce ne stau în faţă este nevoie de mult mai adânca Ortodoxie a inimii, pe care o dezvăluie scrisorile simple pe care le primim din Africa”.

Intr-o vreme, Părintele Serafim nutrise nădejdi faţă de o mişcare zelotistă ortodoxă unită, spre a contracara amăgirile vremurilor de pe urmă.

„Cu ani în urmă“, scria el în 1979, „când Părintele Gherman şi cu mine eram tineri şi naivi, visam la o mişcare viguroasă a Ortodoxiei râvnitoare, unită într-un cuget, care să lucreze printre tinerii convertiţi ca şi printre ruşi, greci etc. Dar vai, am ajuns, bătrâni şi înţelepţi, şi nu mai aşteptăm prea mult. Toţi ai noştri care sunt mărturisitori ai Ortodoxiei au şi o latura mult prea omenească. […] Mi se pare că la majoritatea ortodocşilor zelotişti este o anume îngustime intelectuală care, combinată cu o anume orientare politică, dă naştere la facţiuni de stânga sau de dreapta si pierde din vedere <<sarcina comuna>>, despre care am crezut si credem ca este atat de limpede – mai ales în contrast cu revizionismul grosolan care se petrece acum în Mitropolie (OCA), Arhiepiscopia Greacă etc.”.

Dar dacă Părintele Serafim şi-a pierdut nădejdea în orice «mişcare zelotistă», el nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în mişcarea sufletelor care vin în chip minunat la Hristos, în Biserica Sa Ortodoxă, din tot felul de nenorociri, păcate şi împrejurări disperate. Aşa s-a întemeiat întregul creştinism: oamenii păcătoşi au văzut harul în Iisus Hristos, iar sufletul lor a răspuns; ei au văzut că se îneacă şi El i-a salvat; şi din aceştia Hristos a zidit Biserica Sa care va dăinui până la sfârşitul veacurilor.

In prelegerea sa de la pelerinajul Sf. Gherman din 1981, intitulată „Căutarea Ortodoxiei”, Părintele Serafim îşi împărtăşea optimismul pricinuit de faptul că oameni din întreaga lume, în cele mai diverse împrejurări, descoperă adevăratul chip al lui Iisus Hristos în Ortodoxie:

„Americani, atât tineri, cât şi bătrâni, sătui de învăţăturile arbitrare şi lipsite de rădăcini ale protestantismului contemporan, descoperă creştinismul adânc şi adevărat al Ortodoxiei. Romano-catolici, aflaţi într-o structură eclesiastică în plină degringoladă, descoperă că Ortodoxia este tot ceea ce credeau ei odinioară că ar fi romano-catolicismul. Tineri evrei, atât din Uniunea Sovietică, cât şi din lumea liberă, descoperă tot mai mult răspunsul la vidul duhovnicesc de astăzi din mijlocul poporului lor convertindu-se la Ortodoxie. […] In Rusia, căutarea rădăcinilor este evidentă şi se leagă de redescoperirea conştiinţei naţionale în rândul poporului rus după mai bine de 60 de ani de ateism şi de nimicire a instituţiilor religioase ruseşti. Dacă cineva încearcă să revină la ceea ce a fost înainte de regimul ateu, dă inevitabil de Ortodoxie. Ceva asemănător se petrece la o scară mult mai mică cu tinerii ortodocşi din Grecia care resping occidentalismul modernist ce a otrăvit societatea grecească de mai bine de un secol; tinerii aceştia îşi descoperă rădăcinile în trecutul ortodox al Greciei şi, mai presus de toate, în centrul vieţii ortodoxe, monahismul”.

După cum am văzut, Părintele Serafim era deosebit de interesat de convertirea popoarelor din Africa la creştinismul ortodox, corespondând cu oameni de acolo, publicând articole despre ei şi străduindu-se să sprijine convertiţii ortodocşi africani.

„Ce am putea spune despre Africa?” – întreba el în cadrul prelegerii sale. „Ce fel de rădăcini ortodoxe şi-ar putea găsi africanii? Oricât ar părea de surprinzător, Ortodoxia – şi creştinismul în general – creşte mai rapid si Africa decât oriunde în lume şi, în doar câţiva ani, Africa va deveni principalul continent creştin, atât ca număr de credincioşi, dar şi ca osârdie a credinţei lor. Tertulian, scriitorul creştin din veacul al II-lea, spunea că sufletul omenesc este crestin din fire, iar aceasta se vădeste in râvna cu care primesc creştinismul popoarele africane odinioară păgâne, deşi el s-a propovăduit doar în zona subsahariană în ultima sută de ani. Romano-catolicismul şi diversele secte protestante au făcut mulţi adepţi în Africa, dar cei ce caută cu adevărat rădăcinile crcştinismului găsesc Ortodoxia. Poate că nu toţi cunoaşteţi istoria a doi seminarişti anglicani din Uganda anilor ’20, care prin studiile lor au ajuns la concluzia că numai Ortodoxia este «adevărata credinţă veche» din care au ieşit toate sectele moderne din Occident. Astăzi Bisericile Ortodoxe Africane din Uganda, Kenia şi din alte ţări din estul Africii sunt pilde ale rodniciei căutării Ortodoxiei. Cu foarte putin ajutor din partea lumii ortodoxe, ele au ajuns la deplinătatea Ortodoxiei, ferindu-se de capcanele în care au căzut mulţi convertiţi din Occident“.

După adormirea Părintelui Serafim, o misiune din cealaltă latură a continentului african, cea din Zair, a cunoscut o creştere însemnată, mulţumită îndeosebi cuviosului Ieromonah Cosma Aslanidis (+ 1989) şi altor calugări misionari de la Muntele Athos. Ulterior, un preot grec din Australia, Arhimandritul (acum Episcopul) Nectarie Kellis, a început o misiune ortodoxă în Madagascar, care la ora actuală este înfloritoare. Mii de suflete au fost botezate în aceste ţări, slujind lui Iisus Hristos în smerenie, sărăcie şi adevăr. Părintele Serafim s-ar fi bucurat să vadă toate acestea.

[…] In strânsă legătură cu căutarea rădăcinilor, arăta Părintele Serafim, se află şi căutarea stabilităţii:

„Stabilitatea Ortodoxiei este adevărul neschimbător pe care l-a primit şi l-a transmis din generaţie în generaţie, din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi, până în zilele noastre. Deci nu este de mirare că atrage sufletele însetate mai ales de adevăr – de acel adevăr care vine de la Dumnezeu şi care dă sens şi un punct de sprijin tuturor celor rătăciţi pe marea acestei vieţi. Insă probabil lucrul cel mai profund şi mai atractiv al Ortodoxiei de astăzi este mesajul ei de dragoste. Cel mai dezamăgitor lucru din lumea de azi este că a devenit asa de rece si lipsita de inima. In Evanghelia de la Matei, Domnul nostru ne spune că principalul semn al vremurilor de pe urma va fi faptul ca dragostea multora se va raci (Mt. 24, 12); iar Apostolul dragostei, Sf. Ioan Teologul, scrie ca Domnul a spus ca principalul semn de recunoaştere a ucenicilor Săi este dragostea dintre ei (In. 13, 35).

Cei mai influenţi dascăli ortodocşi din vremurile mai recente au fost şi cei mai plini de dragoste, atrăgând oamenii la bogăţiile credinţei ortodoxe prin pilda dragostei lor copleşitoare şi plina de jertfelnicie: Sf. Ioan din Kronstadt, Sf. Nectarie al Pentapoliei şi Arhiepiscopul nostru Ioan Maximovici. […]

Pătrunzându-ne de învăţăturile evanghelice şi încercând să trăim după ele, ar trebui să avem dragoste şi milă pentru sărmana omenire din ziua de azi. Nu cred ca oamenii să fi fost freodată mai nefericiţi decât azi, în ciuda tuturor facilităţilor şi aparatelor pe care ni le furnizează societatea noastră. Oamenii sufera si mor din lipsă de Dumnezeu iar noi îi putem ajuta dandu-le pe Dumnezeu. Este adevărat că dragostea multora s-a răcit în zilele noastre, dar noi să nu fim reci. Cata vreme Hristos ne trimite har şi ne încălzeşte inimile, nu avem voie sa ne racim” .

Nădejdea Părintelui Serafim pentru convertirea sufletelor la Ortodoxie era înrădăcinată în credinţa că Biserica Ortodoxă, fiind cu adevărat Biserica întemeiată de Hristos, detine plinătatea harului lui Hristos şi toate mijloacele date de El omenirii spre a se pregăti pentru împărăţia Lui. Intr-o scrisoare către Alison, scrisă in 1963 la puţin timp dupa convertirea sa, Părintele Serafim afirma:

„Ortodoxia este pregătirea sufletelor pentru această Impărăţie, Impărăţia Cerurilor. Bisericile schismatice au uitat, într-o măsură mai mare sau mai mică, acest adevăr şi au făcut compromisul cu lumea; singura Ortodoxia a ramas nelumeasca. Ţelul vieţii ortodoxe (de care toţi suntem departe) este acela de a ne trai viata aceasta amintindu-ne mereu de cealalta si a deslusi inca de pe acum, prin harul Domnului, inceputul acelei vieti”.

Nădejdea Părintelui Serafim în Biserică era, în ultimă instanţă, o nădejde în viaţa cealaltă, căci numai crezând în Hristos şi participând la viaţa Trupului Său pe pamant, vom trăi pururea în Trupul Său în ceruri. Aceasta – viaţa veşnică în Hristos, în împărăţia Cerurilor – era ţelul ultim al Părintelui Serafim”.

(Fragment din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Cap. 99, “Nadejde”)

Legaturi: