Lucratorii netrebnici si Piatra din capul unghiului. CUVIOSUL SERAPHIM ROSE IN “JUNGLA ZELOTISMULUI”. Fanatismul “supercorectitudinii”

“SUPERCORECTITUDINE”

Fanatismul împiedică înţelegerea omului, dar credinţa adevărată îi dă libertate. (Sf. Macarie de la Optina)

Dintre toate filosofiile moderne cu care se confrunta Alexei Young, în calitate de profesor şi, mai târziu, de director de şcoală, poate cea mai puternică era cea a evoluţiei. Vedea că cei mai mulţi părinţi ignorau formidabilele dovezi ştiinţifice împotriva evoluţiei şi, de asemenea, faptul că evoluţia era folosită (adesea cu totul deliberat) spre a submina înseşi temeliile concepţiei creştine despre lume. El s-a hotărât să scrie un articol pentru aceşti părinţi, spre a-i face mai conştienţi de hrana intelectuală pe care o primeau copiii lor. Trimiţându-l Părintelui Serafim ca să-l revadă, l-a primit înapoi cu câteva sugestii şi cu încurajarea de a-l tipări în Nikodemos.

După o vreme, Părinţii Gherman şi Serafim au rămas foarte surprinşi când au primit o scrisoare scrisă de un preot al Bisericii Ruse din Afara Graniţelor, aflat sub îndrumarea duhovnicească a Mănăstirii Schimbării la Faţă din Boston, în care acesta îşi exprima neplăcerea faţă de articol. Conform părinţilor de la mănăstirea din Boston, evoluţia era un „subiect interzis”; iar pe preotul respectiv îl durea faptul că Alexei nu este de acord cu părerea lor. Mirat să citea în Nikodemos un articol împotriva unui „fapt” aşa de bine stabilit precum era evoluţia, preotul scria că Alexei, fiind un convertit ce îşi păstrase „perspectiva romană”, nu trebuie să aibă „privilegiul publicării” şi afirma că el îşi retrage orice sprijin pentru Nikodemos.

Pe când lucra la Împărăţia omului şi împărăţia lui Dumnezeu, Pr. Serafim investigase rădăcinile sociale, filosofice şi duhovniceşti ale evoluţionismului. Mai târziu, pe când urma cursurile teologice înfiinţate de către Arhiepiscopul Ioan, studiase învăţătura Bisericii Ortodoxe referitoare la crearea universului aşa cum a fost transmisă prin Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Astfel, legând de multă vreme că evoluţionismul era opus concepţiei ortodoxe despre lume, a tras concluzia că criticii ortodocşi ai articolului lui Alexei „pur şi simplu nu îşi dau seama unde anume duce evoluţia, fie în latura ei ştiinţifică, fie prin implicaţiile sale religioase şi teologice”. El îi scria lui Alexei:

„E vădit că articolul tău a atins ceva foarte adânc (suntem sincer uimiţi că oameni atât de ageri în ce priveşte problemele eclesiologice, ecumenismul etc., par să nu fi dat prea multă atenţie unui lucru aşa de însemnat precum evoluţia; pricina este probabil faptul că ea pare a fi în afara sferei bisericeşti)“.

Pr. Serafim l-a sfătuit pe Alexei să nu-i socotească pe criticii săi „în eroare”, ci, mai curând, neconştientizaţi. I-a spus să nu intre deloc în dispute, ci împreună să pregătească o prezentare mai amănunţită a întregului subiect. „Fără îndoială articolul tău te va face «impopular» în unele locuri”, îi scria el. „Nu te lăsa descurajat ori împins într-o postură «defensivă»”.

Dar mai aveau să urmeze încă multe. Alexei voia să tipărească separat un articol despre Giulgiul din Torino pe care îl primise de la cineva. Trimiţându-l Părintelui Serafim să-l verifice, acesta i-a răspuns sugerându-i să nu-l publice în forma sa actuală, fiindcă era plin de expresii romano-catolice care i-ar fi făcut pe unii ortodocşi să îl respingă imediat. Din păcate, răspunsul a venit prea târziu: înainte ca Alexei să poată comunica obiecţiile Părintelui Serafim către autorul articolului, acesta tipărise articolul şi-l trimisese tuturor abonaţilor revistei Nicodemos. „Când am descoperit acest lucru, am rămas consternat“, nota mai târziu Alexei, „căci obiecţiile Părintelui Serafim erau bune şi chibzuite şi introduse în articol fără nici o greutate”. Articolul despre Giulgiu i-a făcut pe criticii lui Alexei să fie şi mai convinşi că era un catolic nepocăit. După cum îşi amintea Pr. Serafim,

„i-am trimis Părintelui două lungi scrisori în apărarea lui Alexei (recunoscând şi greşelile sale) şi rugându-l să aplice principiul Vlădicăi Ioan de a avea încredere şi de a-i încuraja pe lucrătorii misionari fără a încerca să-i facă să intre într-un tipar preconceput sau să-i forţeze să se supună unei «autorităţi» standard. La mâhnirea noastră, Părintele a răspuns că Vlădica Ioan greşea în această privinţă şi convertiţii trebuie să fie «struniţi» uneori”.

Pr. Serafim observase şi alte semne ale acestei mentalităţi.

„Am fost sincer îngroziţi”, ­scria el, „să aflăm că Părintele sugerase cam cu un an în urmă ca Vlădica Vitalie [al Canadei] să aibă în grijă convertiţii sau preoţii convertiţi, ca să evite «greşelile» trecutului. Da, poate că aceasta ar însemna sfârşitul «greşelilor» (deşi ne îndoim chiar şi de acest lucru), dar ar însemna şi sfârşitul mişcării misionare în Biserica din Afara Graniţelor. (Şi nu ar fi de nici un ajutor să se ocupe altcineva mai bun, căci principiul în sine este primejdios“.)

Curând, Alexei a primit o „Scrisoare deschisă” de 21 de pagini de la mănăstirea din Boston, împotriva articolelor pe care le tipărise.

„Este vădit că autorul ei”, îi scria Pr. Serafim lui Alexei, „s-a folosit în chip necuvenit de tine spre a te discredita cu totul, întemeindu-se pe reputaţia mănăstirii împotriva ta: un „nimeni”. El se lasă purtat de valul unei mode intelectuale care va trece şi nu va fi spre binele mănăstirii faptul că şi-a îngăduit să facă aceasta şi să nu înfrunte adevăratele probleme intelectuale ale zilei. Roagă-te Vlădicăi Ioan ca să te călăuzească. Să ştii că nu totul depinde de ceea ce «gândesc» unii oameni despre tine şi, de asemenea, că la timpul cuvenit se vor ridica voci şi în favoarea ta”.

„Scrisoarea deschisă” s-a publicat într-o broşură şi a fost trimisă în întreaga ţară. După ani, amintindu-şi de această acţiune şi de altele similare ale mănăstirii din Boston şi ale apropiaţilor ei, Pr. Serafim scria:

„Nu faptul că au avut obiecţii ne-a supărat, […] ci, mai curând, felul în care au făcut-o. Din corespondenţă cu [ei] am înţeles limpede că aceştia credeau că nu poţi avea păreri diferite sau interpretări în privinţa unor astfel de subiecte: «părerea ortodoxă» trebuia să fie cea în favoarea evoluţiei (!) şi împotriva Giulgiului. Noi socoteam că creştinii ortodocşi pot măcar să discute aceste subiecte în mod prietenesc; dar, după părerea lor, ele nu se pot discuta, ci trebuie acceptată părerea «experţilor ortodocşi». […] După aceasta au început să spună oamenilor «să se ţină departe de Etna», fiindcă Alexei Young era «doar un romano-catolic» şi cunoaştem oameni care le-au urmat sfatul. […]

Deci prima pricină de a fi supăraţi pe ei a fost descoperirea că alcătuiseră un partid politic [tabara ideologica, n.n.] în Biserica noastră iar cei ce nu erau de acord cu «linia partidului» erau eliminaţi şi priviţi ca non-existenţi, iar unii oameni sunt chiar avertizaţi asupra «primejdiilor» de a avea contact cu asemenea oameni. […] Urmând tradiţia rusească a «îndelungii răbdări», multă vreme nu am spus mai nimic spre aceste lucruri, şi nu avem faţă de ei acelaşi simţământ, nădăjduind că a fost doar o neînţelegere ce se va schimba cu timpul”.

Prin 1973, Părinţii Serafim şi Gherman au început a descoperi nu numai că se formase un „partid politic”, ci şi că folosea tehnici politice ca să-şi atingă scopurile. De pildă, în 1972, unul dintre preoţii grupului i-a sugerat lui Young să «contopească» revista sa Nikodemos cu revista lor, spunând că ar fi fericiţi să tipărească un periodic combinat spre a-l „uşura” pe Alexei.

“Pe atunci ni s-a părut ceva foarte ciudat”, îşi amintea Pr. Serafim, „şi l-am sfătuit pe Alexei să-şi continue publicarea independent; abia mai târziu ne-am dat seama că prin acest mijloc intenţionau să pună mâna pe Nikodemos şi să se asigure că nu vai tipări niciodată ceva care să fie în dezacord cu «linia partidului». Mai apoi, i-au spus lui Andrew Bond din Anglia că vor distribui publicaţia sa, The OldCalendarist (Vechii Calendarişti), în America, dar numai cu condiţia ca să nu se tipărească nici un articol fără a fi controlat de ei. În 1973, când i-am întrebat dacă ne pot ajuta la distribuirea propusului periodic de limbă rusă (pe care însă n-am mai reuşit să-l scoatem) au insistat să-i lăsăm pe ei să-l tipărească şi am început să ne dăm seama că până şi lucrarea noastră în limba rusă urma să fie «cenzurată la Boston», şi nici măcar de către vorbitori de rusă, ci de către convertiţi care învăţaseră puţin ruseşte.

Alte «tehnici politice» includeau răspândirea zvonului că unele publicaţii sau persoane sunt «în afara liniei partidului». De pildă, după publicarea articolelor despre Giulgiu, Alexei a primit un număr de scrisori de la [acest grup] prin care îşi anulau subscripţiile la Nikodemos oferindu-i, în loc de o critică prietenească, aşa cum te-ai fi aşteptat de la nişte fraţi creştini ortodocşi, doar o rece întrerupere a relaţiilor.Alexei a fost atât de deprimat şi rănit de tratamentul la care l-au supus atunci, încât ar fi renunţat cu totul la publicare dacă nu l-am fi sprijinit, spunându-i că nu toţi cei din Biserică aveau o atitudine atât de rece”.

Astfel, cu diverse prilejuri, părinţii au primit semnale clare că noul partid intenţiona să facă să predomine «linia de partid», cel puţin asupra convertiţilor din Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi, dacă se putea, şi asupra ruşilor.

„Toată această tentativă”, scria Pr. Serafim, „este atât de străină duhului ortodox, încât am găsit-o extrem de dezgustătoare, un fel de iezuitism strecurat în Biserica noastră“.

Pr. Serafim a observat că noul partid începuse să practice principiul „iezuit” ce spune că „scopul scuză mijloacele”.

„În 1973, când am fost la o conferinţă a lor”, îşi amintea Pr. Serafim, „[unul dintre preoţii lor] mi-a spus un lucru pe care nu l-am luat prea mult în seamă atunci, dar pe care îl văd acum ca pe o parte a problemei» care au devenit ei pentru noi: Mi-a spus că dacă cineva lucrează în favoarea unei cauze bisericeşti bune, îi este îngăduit să mintă, să înşele etc., pentru acea «cauză bună». Din păcate, am văzut acest principiu iezuit aplicat în rândurile lor în modul cum răspândesc poveşti despre oamenii pe care nu-i agreează sau cum falsifică poziţia oamenilor pe care vor să-i critice etc. La un moment dat, facţiunea cu pricina a început a aduce citate împotriva lui Alexei din scrisori pe care acesta ştia precis că nu le scrisese niciodată!”.

„Faptul că ţi se pun în seamă scrisori ce nu există”, l-a sfătuit Pr. Serafim pe Alexei, „ar trebui să te facă să te trezeşti şi să-ţi dai seama că nu poţi lupta împotriva unor astfel de atacuri, dacă eşti un om cinstit. Deci nici să nu o faci. Lasă-i să facă şi să spună ce vor”.

„Scrisorile deschise” venite de la facţiunea în cauză i-au făcut în primul rând pe părinţi să concluzioneze că este ceva necurat la mijloc. Începând din 1973, aceste scrisori au fost trimise unor oameni din Biserica Rusă din Afara Graniţelor pe care partida respectivă voia să-i critice şi să-i îndrepte, printre aceştia fiind şi ierarhii principali şi câţiva episcopi.

„Aproape fără excepţie“, nota Pr. Serafim, „scrisorile cu pricina ne-au făcut o impresie proastă. Luate pe puncte, ele sunt «corecte», dar sunt scrise pe un ton de autoîndreptăţire, de ironie subtilă şi de rece superioritate“.

Multe scrisori erau de fapt ample eseuri pline de lungi pasaje teologice care abia dacă aveau vreo legătură cu subiectul discutat. Un tânăr convertit din Anglia, primind o astfel de scrisoare cu referire la el, a rămas foarte descurajat; dar Pr. Serafim i-a arătat ce se află în spatele ei; era, spunea el,

„un rece şi bine calculat vehicul al slavei de sine, ascunsă sub o mască de falsă smerenie şi «duhovnicie» (ruşii ar numi-o «unsuroasă»). […] Pr. Gherman, care are un mod cu totul rusesc de a aborda astfel de lucruri, după ce a citit scrisoarea, a spus: «Omul care a scris-o nu crede în Dumnezeu», adică: tot ceea ce e sfânt, duhovnicesc sau canonic în ea este folosit într-un alt scop, iar scrisoarea e lipsită de inimă şi de simţire ortodoxă. […] Scrisoarea nu merită nici un răspuns. Ei sunt experţi în această tactică şi orice răspuns ai da, ţi l-ar face bucăţi, ştiind prea bine cum să facă să pară că tot ceea ce spui e greşit“.

Pr. Serafim numea atitudinea care produsese acele scrisori ca fiind „duhovnicească doar privită în oglindă” [narcisista,n.n.]. Observase că toate scrisorile de la oamenii din partida respectivă

„respiră acelaşi aer, ca şi cum ar fi scrise de acelaşi om, deşi pe unii dintre scriitori îi ştim personal că nu sunt deloc aşa. […] Recent am dat peste nişte scrisori trimise nouă de la Boston în urmă cu doisprezece ani – şi ce diferenţă! Pe atunci erau doar nişte nevoitori, prea prinşi de truda zilnică spre a mai scrie asemenea epistole prolixe. Ce să se fi întâmplat?”

Ca să facă să predomine propriile păreri în Biserica Rusă din Afara Graniţelor, noua facţiune nu s-a oprit la „scrisori deschise”, ci a început să submineze sistematic autoritatea celor mai respectaţi dascăli ortodocşi din veacurile mai recente. Principala lor armă, nota Pr. Serafim, „este recenta modă academică de a căuta pretutindeni «influenţe apusene» în textele noastre teologice“.

Cei mai mulţi dintre dascălii mai recenţi, de la Sf. Nicodim Aghioritul până la Arhiepiscopul Averkie, au fost acuzaţi de a se fi aflat sub această influenţă, de a fi „scolastici”. Teologii partidei cu pricina dădeau de înţeles oamenilor că ei cunosc mai multe despre teologia ortodoxă decât Sf. Nectarie al Pentapoliei, Sf. Ioan din Kronstadt (care a vorbit despre „meritele” lui Hristos), Arhiepiscopul Ioan Maximovici (care autorizase scrierea slujbei unui sfânt părinte – Fericitul Augustin) şi Stareţii de la Optina.

„O asemenea impertinenţă”, scria Pr. Serafim, „nu poate decât să dăuneze adevăratei cauze a reînnoirii vieţii ortodoxe din izvoarele proaspete ale Tradiţiei ortodoxe”.

După cum şi-a dat seama Pr. Serafim, teama de „influenţa apuseană” se întemeia pe un semiadevăr.

„Pr. Mihail Pomazanski”, scria el, „şi alţi buni teologi vor admite fără şovăire că au existat asemenea „influenţe apusene” în textele teologice din ultima perioadă a istoriei ruse (şi greceşti), dar ei subliniază, că influenţele au rămas exterioare, neatingând vreodată inima învăţăturii ortodoxe. A spune altceva înseamnă a admite că ortodoxia s-a pierdut (!) în aceste veacuri şi abia acum tinerii «teologi» […] «regăsesc» ortodoxia Părinţilor. Dacă asemenea renumiţi teologi, precum Mitropolitul Filaret al Moscovei, Episcopul Teofan Zăvorâtul, Episcopul Ignatie Briancianinov, Arhiepiscopul Averkie de Jordanville, Pr. Mihail Pomazanski, nu sunt defel ortodocşi, ca şi, în general, teologia predată în seminariile noastre de mai bine de un veac, atunci înseamnă că ne aflăm într-o stare foarte primejdioasă, şi unde vom afla autoritatea teologică cu care să stăm tari împotriva tuturor erorilor şi ispitelor acestor vremuri? [Teologii noii partide] învaţă: Noi vă vom învăţa ce este corect, noi îi vom citi pe Sfinţii Părinţi pentru voi şi vă vom învăţa dogma corectă, noi avem traducători şi tâlcuitori excelenţi ce sunt mai ortodocşi decât Episcopul Teofan Zăvorâtul, Mitropolitul Filaret al Moscovei, Arhiepiscopul Averkie şi toţi ceilalţi. Aceştia joacă un joc nespus de primejdios: fără să vrea, ei îşi surpă de sub picioare temeliile ortodoxe”.

Pr. Serafim credea că aceşti aşa-zişi tradiţionalişti şi zeloţi făceau exact acelaşi lucru ca şi aşa-zişii liberali ai şcolii pariziene: rupeau verigile şi tăiau rădăcinile recente ce duc către vechii Părinţi, ca să poată deveni ei înşişi nişte autorităţi. Noii teologi din şcoala „tradiţionalistă” pretindeau acum că ei „au reuşit să se dezbare de uzura scolastică a teologiei noastre şi să se întoarcă la credinţa Părinţilor”. Acelaşi lucru îl pretindea şi şcoala pariziană. Iată ce-i scria Pr. Serafim unui preot:

„Acest lucru vă îndreaptă către un fel de protestantism, socotind că există o lacună în tradiţia teologică ortodoxă pe care numai grupul dvs. reuşeşte să o repare, sărind peste intervalul «robiei latine» şi întorcându-se la «izvoarele originare». […] Însăşi noţiunea de «robie latină» este pusă în joc de către Pr. Alexander Schmemann şi colegii săi cu scopul precis de a nimici ideea continuităţii Tradiţiei ortodoxe de-a lungul veacurilor. SĂ NU CĂDEŢI ÎN ACEASTĂ CAPCANĂ! Există mari teologi ai ultimelor veacuri ce au folosit expresii pe care ne-ar plăcea să le vedem îmbunătăţite; dar aceasta nu înseamnă că ei se aflau în «robia latină» sau că trebuie discreditaţi. Ei nu folosesc acele expresii în acelaşi context ca latinii, deci subiectul cu pricina nu este foarte important”.

„O Ortodoxie bine echilibrată”, scria altundeva Pr. Serafim, „poate primi cu uşurinţă orice influenţe străine, îndreptându-le şi făcându-le ortodoxe; dar o «linie de partid» unilaterală se rupe singură de curentul principal al Ortodoxiei”.

Până la urmă, Pr. Serafim a identificat acest neo-tradiţionalism ca pe un fel de „reînnoire dinspre dreapta“.

„Ortodoxia de Boston”, scria el, „este în realitate un fel de aripă dreaptă a «ortodoxiei pariziene», o ortodoxie «reformată» care, întâmplător, este foarte «corectă», dar, de fapt, este tot aşa de mult în afara tradiţiei ortodoxe ca şi Parisul, şi tot în aceeaşi măsură, o creaţie a logicii omeneşti. O ispită cumplită pentru vremea noastră” .

Referitor la lipsa de rădăcini din neotradiţionalism, Pr. Serafim scria:

“Ei trebuie «să facă totul singuri», fără nici un om şi fără vreo tradiţie stabilă să-i corecteze. «Rădăcinile» lor sunt mai curând în America secolul al-XX-lea, ceea ce explică tonul «modern» al epistolelor lor şi eşecul lor în a înţelege întreaga semnificaţie, originea religioasă şi contextul «evoluţiei.» […] Am văzut deja câteva exemple (în special atunci când încearcă să intre în sfera rusească, în care sunt cu totul pierduţi) ale felului în care se aruncă asupra anumitor subiecte pe baza simplei impresii şi la întâmplare, tocmai datorită lipsei unui teren teologic ferm. Nu au încredere în bătrânii lor ruşi (şi ne cam îndoim că au vreun bătrân grec de la care să primească sfat). […] Ba chiar se laudă că ei singuri sunt «mari teologi» ce tocmai au descoperit o tradiţie teologică pierdută; dar în fapt teologia lor este deosebit de grosolană şi simplistă, mai ales când e pusă alături de scrierile unui teolog cu adevărat mare, din tradiţia ortodoxă neîntreruptă – Pr. Mihail Pomazanski din Jordanville, care e subtil, rafinat, adânc şi total ignorat de «străluciţii teologi tineri.» […] Noi înşine, nefiind teologi, […] cerem adeseori sfat de la Pr. Mihail şi de la alţii în judecata cărora avem încredere şi o respectăm, ştiind că astfel suntem într-o bună tradiţie trebuie şi nu trebuie să ne încredem în judecata noastră imperfectă pentru orice răspuns”.

Unul dintre lucrurile cu care neotradiţionaliştii nu erau de acord era folosirea Catehismului din secolul al XIX-lea al Mitropolitului Filaret al Moscovei, care era cât pe ce să fie înlocuit, cândva cu Catehismul Mitropolitului Antonie Hrapoviţki. Ei numeau lucrarea Mitropolitului Filaret „romano-catolică” şi „groaznică”, chiar dacă , aşa cum am văzut, tocmai acest catehism era cel recomandat de către Arhiepiscopul Ioan.

O altă problemă o constituiau sfinţii despre care neotradiţionaliştii spuneau că sunt „neortodocşi” sau chiar eretici şi trebuie scoşi din calendar. Pr. Serafim a fost foarte dezamăgit când revista lor a publicat un atac la adresa Fericitului Augustin pe care îl iubea. Articolul îi numea pe cei ce-l cinsteau pe Augustin „neinstruiţi teologic” şi „cu înclinaţii latine”. Însă, aşa cum arăta Pr. Serafim într-o scrisoare, aceasta i-ar fi inclus şi pe Arhiepiscopul Ioan, pe Sf. Nicodim Aghioritul, ca şi tradiţia teologică greacă şi rusă a veacurilor al XIX-lea şi al XX-lea, ca să nu mai spunem de Părinţii de la al cincilea Sinod Ecumenic.

„Tradiţia universală a Bisericii Ortodoxe”, scria el, „îl acceptă pe Fericitul Augustin ca pe un Sfânt Părinte, deşi cu anumite greşeli [teologice] – cam la fel ca pe Sfântul Grigorie al Nyssei în Răsărit”.

Atacul la adresa Fericitului Augustin i-a dezvăluit Părintelui Serafim faptul că teologii neotradiţionalişti erau în afara duhului teologiei ortodoxe:

„nu fiindcă nu ar fi destul de deştepţi sau citiţi, ci fiindcă sunt prea pătimaş preocupaţi să arate cât sunt ei de corecţi întotdeauna”.

Într-o altă scrisoare spunea:

„Adevărata perspectivă ortodoxă este, întâi de toate, aceea de a nu te încrede în concepţia ta „teologică” abstractăşi de a te întreba: Ce gândesc bătrânii noştri, ce gândesc Părinţii mai recenţi? Şi luând părerile lor cu respect, începi să îţi compui propria imagine. […] Oricine a citit Mărturisirile Fericitului Augustin cu simpatie, nu se va mai grăbi «să-l scoată din calendar», căci vede în carte acea râvnă şi dragoste arzătoare care e tocmai lucrul ce lipseşte aşa de mult din viaţa noastră bisericească de azi! […] Şi poate că „occidentalismul” Fericitului Augustin îl face şi mai relevant pentru noi cei de azi, care suntem aşa de cufundaţi în Apus şi în modul său de gândire”.

Pr. Serafim îşi amintea cum, atunci când l-a întrebat pe Arhiepiscopul Ioan despre „dogma” Mitropolitului Antonie, el a evitat subiectul şi a început să vorbească despre Fericitul Augustin, ca şi cum în mintea lui îi asocia pe Mitropolitul Antonie şi pe Fericitul Augustin. Luând exemplu din atitudinea sa, Pr. Serafim a spus cândva:

„Dacă îl numim eretic pe Fericitul Augustin, atunci trebuie să-l numim şi pe Mitropolitul Antonie; dar dacă îl acceptăm pe Mitropolitul Antonie ca pe un mare ierarh, iertându-l pentru eroarea sa, atunci trebuie să facem la fel şi cu Fericitul Augustin”.

Părerea sa era în vădit contrast cu logica teologilor neotradiţionalişti care, respingându-l pe Fericitul Augustin, afirmau că Mitropolitul Antonie era de fapt singurul dascăl din vremurile mai recente care era cu totul liber de „influenţa apuseană”.

Aşa cum Pr. Serafim i-a spus odată Părintelui Gherman, adevărata „influenţă apuseană” se putea vedea la cei ce puneau părerea unui singur om (în acest caz, liderul partidei lor) deasupra mărturiei Tradiţiei vii. Tocmai un astfel de concept asupra autorităţii, spunea el, pricinuise erorile teologice din Biserica Romană contemporană. Într-o scrisoare el se lamenta:

„Oare ortodoxia noastră din America a devenit atât de îngustă încât trebuie să fim sub dictatura «papă-expert» şi să acceptăm o «linie de partid» în orice subiect imaginabil? Aceasta ar fi contrar tuturor celor ce am învăţat de la Vlădica loan şi am aplicat în munca misionară”.

Acest tip de îngustime era numit de Pr. Serafim cu termenul de „supercorectitudine” iar uneori îl mai numea şi „boala corectitudinii”. Vedea ce putere de atracţie poate avea ea asupra tinerilor, atât asupra celor convertiţi şi asupra ortodocşilor născuţi în Occident. Noile autorităţi „supercorecte” observa el,

„le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.

Prin demersul său modern şi extrem de logic, aripa „supercorectă” s-a plasat deasupra simplilor credincioşi greci din „vechea şcoală”; iar Pr. Serafim a simţit că mentalitatea lor era străină şi de cea a mult-pătimitorilor ruşi. Iată ce scria într-o scrisoare:

„Din toată «înţelepciunea» lor pare să lipsească un element de bază, unul pe care Sfinţii Părinţi îl subliniază ca fiind esenţial pentru autentica viaţă ortodoxă: suferinţa. «Înţelepciunea» născută din tihnă şi dispute goale nu are rost; dar înţelepciunea născută dintr-o suferinţă profundă (aşa cum a dat Dumnezeu mai ales ruşilor din ziua de azi) este singura cu adevărat echilibrată şi sănătoasă, chiar dacă ea nu poate da un răspuns rapid la orice întrebare pusă în glumă. Să încercăm a intra mai adânc în această suferinţă, dacă Dumnezeu ne va da harul Său!”

Unul dintre „răspunsurile simple” furnizate de către contingentul supercorect se referea la relaţiile dintre feluritele Biserici Ortodoxe. Ei susţineau că Bisericile nou-calendariste sau implicate în activităţi ecumenice erau „eretice” sau „nevalabile”, că „nu sunt deloc biserici”, că episcopii lor erau „pseudo-episcopi” şi că nu aveau har în Tainele lor.

Unii dintre preoţii de frunte ai noii facţiuni, înainte de a fi primiţi în Biserica din Afara Graniţelor fuseseră hirotoniţi de una din aceste Biserici nou-calendariste, Arhiepiscopia Greacă a Americii. Aceşti preoţi îşi alcătuiseră o întreagă teorie conform căreia Arhiepiscopia Greacă, datorită activităţilor ecumenice şi-ar fi pierdut harul cândva după hirotonia lor.

Din nefericire, unul dintre preoţi avea un frate care era încă preot în Arhiepiscopia Greacă. În timpul unei vizite la Platina, el i-a spus Părintelui Gherman: „Fireşte că nu mă rog pentru fratele meu!” – vrând să spună că nu se roagă pentru el la Sfânta Liturghie, când se pomenesc ortodocşii. Uluit, Pr. Gherman s-a dus să-i spună Părintelui Serafim. „Îţi poţi închipui aşa ceva?”, a întrebat el. „E vorba de fratele său de sânge, hirotonit de acelaşi episcop ca şi el!”

Părintele Serafim şi-a mijit ochii a mirare. „Ăsta cu siguranţă este «corect», a spus el oftând.

Când Cuvântul Ortodox a publicat un apel al Bisericii Ortodoxe din Uganda lovită de sărăcie, având nevoie urgentă de hrană, îmbrăcăminte, cărţi duhovniceşti, icoane etc., unul dintre preoţii supercorecţi le-a scris părinţilor pentru a întreba dacă aceşti ortodocşi africani erau „cu adevărat fraţi”. Preotul susţinea că dacă aparţineau unei jurisdicţii nou-calendariste (cum de fapt şi erau), adică „una lipsită de har”, nu trebuie ajutaţi. „Mai bine donez cât pot unei familii sau organizaţii ortodoxe care merită”, concluziona el.

„Cum am putea combate acest elitism rece?” – s-a întrebat Pr. Serafim la citirea acestei scrisori.

Concepţia supercorectă despre har – sau mai degrabă despre lipsa de har – a pricinuit multe probleme Bisericii Ruse din Afara Graniţelor. Liderii facţiunii supercorecte le dădeau de înţeles oamenilor, mai ales convertiţilor impresionabili, că episcopii Bisericii Ruse din Afara Graniţelor socoteau că această Biserică este singurul trup ortodox rămas în lume şi că aproape tot restul Bisericilor sunt lipsite de har. Însă, aşa cum observa Pr. Serafim,

„episcopii noştri refuză «definească» acest subiect şi să facă totul «alb şi negru»; şi sunt sigur că, poate fără excepţie, episcopii noştri nu numai că refuză să le declare fără har, ci cred (lăsându-le cel puţin avantajul unei îndoieli) că au har“.

Mulţi dintre aceşti ierarhi şi-au ridicat glasul cu putere împotriva ecumenismului, serghianismului etc., dar nu au rupt în mod oficial comuniunea cu vreo Biserică, afară de Patriarhia Moscovei – şi chiar şi în acest caz nu au îndrăznit să o declare „lipsită de har”. Aşa cum scria Pr. Serafim altundeva,

„Episcopii [Bisericii Ruse din Afara Graniţelor] chiar au refuzat în mai multe rânduri să facă o asemenea declaraţie; iar în declaraţia lor de la Sinodul din 1976, ei chiar s-au adresat preoţilor sinceri şi râvnitori din Patriarhia Moscovei în termeni rezervaţi doar preoţilor care posedă şi transmit harul lui Dumnezeu”.

Ducându-se în Grecia, facţiunea supercorectă a încercat să creeze legături politice între Biserica Rusă din Afara Graniţelor şi cea mai extremistă toate grupările vechi-calendariste, cea a mateiţilor, care credeau nu numai că toate Bisericile nou-calendariste erau lipsite de har, ci că orice Biserică ce avea de-a face cu ele era lipsită de har. Mai apoi, planul a căzut, fiindcă mateiţii au aflat că, contrar a ceea ce li s-a dat de înţeles, Biserica Rusă din Afara Graniţelor era mult prea „liberală” pentru ei.

În 1976, misiunea ortodoxă de limbă engleză a primit şi ea o lovitură când unele persoane (mai ales convertiţi nesiguri pe ei) care fuseseră botezaţi în alte Biserici Ortodoxe canonice au fost îndrumaţi de către contingentul supercorect să se reboteze în Biserica Rusă din Afara Graniţelor.

„Recent”, scria Pr. Serafim, „unii au dorit să vadă asemenea «rebotezări» săvârşite în eparhia noastră a Americii de Vest, dar Arhiepiscopul Antonie a refuzat cu multă înţelepciune să le îngăduie, lucru în care noi i-am dat tot sprijinul nostru – căci, într-adevăr, aceasta ar fi echivalat cu o declarare a absenţei harului în Arhiepiscopia Greacă“.

Episcopul Nectarie s-a alarmat auzind de această practică fără precedent. „Poate că al doilea botez”, a remarcat el, „spală harul de la cel dintâi”.

În 1976, la apogeul maniei corectitudinii, Pr. Serafim a explicat unui convertit de ce drumul lui nu poate urma acest tip de „zelotism”.

„«Stricteţea» lor”, scria el, „îi sileşte să se implice aşa de tare în politica bisericească încât problemele duhovniceşti devin cu totul secundare. În ce mă priveşte, ştiu că dacă ar trebui să mă aşez şi să mă gândesc ce nuanţă de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aş pierde întreaga pace a minţii şi mi-aş pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (şi care greci?) şi «ce va crede Mitropolitul?» Şi nu aş mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinţilor Părinţi şi a minunaţilor sfinţi din vechime şi din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. În vremea noastră mai ales, nu este cu putinţă să fii cu totul detaşat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor“.

Într-o altă scrisoare scria:

„Noi cei care dorim să rămânem în adevărata tradiţie a Ortodoxiei trebuie să ne arătăm osârduitori şi fermi în ortodoxia noastră, fără a fi fanatici şi fără a îndrăzni să-i învăţăm pe episcopii noştri ce trebuie să facă. Şi, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puţin mai nelumeşti, desprinşi de toate grijile şi politicile, chiar ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelşugat“.

A existat o vreme când Pr. Gherman se temea că grupul supercorecţilor era destul de puternic spre a da tonul pentru toţi convertiţii la ortodoxia tradiţională din America şi în special cei din Biserica Rusă din Afara Graniţelor. Dar Pr. Serafim, deşi îl durea să vadă cum oamenii sunt prinşi de acest extremism, nu era prea convins. Citându-l pe Abraham Lincoln, el i-a spus părintelui Gherman:

„E adevărat că îi poţi prosti pe toţi oamenii un timp; îi poţi prosti pe unii chiar tot timpul; dar nu îi poţi prosti tot timpul pe toţi”.

Judecând după felul cum mergeau lucrurile Pr. Serafim a prezis că până la urmă, grupul supercorecţilor va pune la cale o schismă şi va sfârşi ca o sectă îngustă şi izolată. De-a lungul anilor a afirmat acest lucru de mai multe ori în scrisorile sale:

15 iunie 1976: „În viitor «aripa dreaptă» a ortodoxiei se va diviza probabil în mai multe mici «jurisdicţii», cele mai multe anatematizându-se şi luptându-se unele cu altele. […] Trebuie să menţinem contactul viu cu clericii ruşi mai bă­trâni, chiar dacă unii dintre ei ne par poate puţin prea «liberali», altfel ne vom pierde în jungla «zelotismului» ce creşte în jurul nostru!”

8 iulie, 1980: „Noi înşine am simţit de la o vreme că Pr. … şi alţii care îi împăr­tăşesc atitudinea se îndreaptă direct către o schismă, care acum pare inevitabilă dacă nu îşi schimbă direcţia. Nimeni nu are nevoie de o astfel de schismă: sunt aşa de multe grupuri de ortodocşi «corecţi» în Grecia de azi (nici unul în comu­niune cu ceilalţi), încât un nou grup nu va face decât să dovedească puterea diavolului de a diviza pe creştinii ortodocşi“.

27 octombrie 1980: „Privesc cu durere şi întristare întreaga situaţie…, dar nu am puterea de a face nimic. […] Inevitabila schismă pe care ei o pregătesc acum (dacă nu se schimbă cât mai curând) va fi ultimul pas într-un proces pe care nu­mai ei îl pot schimba”.

17 septembrie 1981: „Judecând după ultima izbucnire, schisma este aproape şi mi-e teamă că «majoritatea tăcută» a preoţilor şi a mirenilor noştri vor ofta doar uşuraţi când vor fi plecat cei ce bagă zâzanie, lăsând în urma lor o recoltă negativă de rea-voinţă şi continuându-şi, pe un ton şi mai înalt, ponegrirea şi ura din noua lor «jurisdicţie».

Dumnezeu să ne păzească de toate acestea! Te rog să-mi ierţi francheţea, dar simt că este deja foarte târziu, şi oricine poate face ceva e mai bine să o facă acum. Ştiu că Dumnezeu va continua să păzească Biserica Sa şi cred că va face să prospere adevărata misiune ortodoxă care tocmai începe în Biserica noastră […] Dar tragedia sufletelor prinse într-o schismă produsă de încăpăţânare va fi incalculabilă“.

8 decembrie 1981: „Cât de tragic este faptul că unii îi scot pe cei din turma lor (chiar dacă mică) din comuniunea cu singurii oameni care ar putea încă să-i înveţe ce este ortodoxia şi să-i ajute să se trezească din fanteziile lor despre o ortodoxie supercorectă ce nu există niciunde în lume”.

Din nefericire, la scurt timp după adormirea părintelui Serafim prevestirea sa s-a împlinit aşa cum scrisese.

„Toate acestea vor trece ca un groaznic coşmar”, remarca Pr. Serafim într-o scrisoare. Privind înapoi la sprijinul pe care-l acordase grupului supercorecte în anii anteriori, scria: „Ne simţim noi înşine trădaţi mişeleşte. […] În toţi aceşti ani am crezut că sunt în acelaşi cuget şi suflet cu noi, dând tot ce au pentru cauza misiunii de limbă engleză. Dar în realitate, se pare că în tot acest timp nu au lucrat decât pentru propria slavă, abuzând cu cruzime de încrederea simplilor noştri episcopi, preoţi şi mireni ruşi… Ne temem că toate articolele noastre despre «zelotism» din anii trecuţi n-au făcut decât să producă un monstru!“

Bineînţeles, ambele părţi au rămas dezamăgite. Liderii noii partide, insuflaţi să adopte o poziţie zelotă, mulţumită în primul rând părinţilor de la Platina, socoteau că părinţii se vor alătura în chip firesc mişcării lor şi vor începe să asculte de directivele mănăstirii din Boston. Unii dintre ei au fost cu adevărat dezamăgiţi când a devenit limpede că părinţii nu au de gând să urmeze linia lor. Credeau că Pr. Serafim dorea o stricteţe absolută, la fel cum o doreau ei, dar se înşelau. Pr. Serafim dorea Adevăr, care este la un nivel mult mai adânc.

„Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie”, scria Pr. Serafim, „pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc – pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor.«Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei[…] “.

În timpul ultimului deceniu de viaţă Pr. Serafim a cheltuit o incredibilă cantitate de timp şi energie cu problema supercorectitudinii, fiind nevoit să susţină conştiinţa ortodoxă transmisă de Părinţi împotriva multelor idiosincrasii ale „teologiei” neotradiţionaliste. Era nevoie nu doar de articole, ci şi de răspunsuri bine chibzuite pentru mulţi oameni ce veneau la el uimiţi de noul ton dat în Biserică.

Privind în urmă, am fi înclinaţi să privim aceste lucruri ca pe o pierdere de timp. Aceştia erau, după cum spunea Pr. Serafim, „liceeni ce se jucau de-a ortodoxia”, încercând să dovedească că ei sunt mai duri decât toţi. Nu erau nişte gânditori sensibili precum Pr. Serafim şi nu erau defel interesaţi de ceea ce ar fi avut de spus, dacă aceasta nu era în acord cu linia partidului.

Însă anumite consideraţii ne duc la concluzia că nu şi-a pierdut defel timpul. În primul rând, aşa cum îşi dădea prea bine seama Pr. Serafim, erau în joc suflete, căci, conducând oamenii la schisma cu Biserica, facţiunea supercorectă îi lipsea de mijloacele mântuirii.

„Un număr de oameni”, scria Pr. Serafim, „au părăsit deja Biserica noastră plini de mânie şi văd cum alţii se pregătesc să urmeze aceeaşi cale. Avertismentele noastre din Cuvântul Ortodox sunt destinate să salveze cât mai mulţi oameni cu putinţă de la acest pas sinucigaş. Iată câteva semne de primejdie: foarte recent, preotul bisericii din… le-a spus la doi dintre fiii mei duhovniceşti pe care-i trimisesem acolo, că episcopii noştri ruşi îl «trădează» cu «ecumenismul» lor; un alt preot grec a spus turmei sale că, în curând, vor fi iarăşi fără episcopi, fiindcă trebuie să părăsească Biserica Rusă din Afara Graniţelor; un alt cleric îi numeşte pe faţă pe unii din episcopii noştri «eretici».Pericolele asupra cărora avertizăm nu sunt nicidecum imaginare“.

În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare efectul pe care acest subiect l-a avut în rotunjirea mesajului Părintelui Serafim către lumea modernă. Aşa cum am văzut, supercorectitudinea (şi nu totdeauna în formele atât de evidente evidente mai sus) este o mare ispită pentru poporul ortodox din aceste vremuri din urmă, când „dragostea multora se răceşte“ (cf. Mt. 24, 12). Într-adevăr, corectitudinea e implicată chiar de cuvântul „ortodox”, care înseamnă „dreaptăslăvire”. Una din întrebările-cheie ale vremii noastre, cu care Pr. Serafim a trebuit să se confrunte, a fost: Cum poţi rămâne drept credincios fără a ajunge la îndreptăţirea de sine, la fariseim?

Tocmai datorită faptului că Pr. Serafim s-a confruntat cu extremismul „corect”, a fost în stare să-şi ajute contemporanii să iasă din această fundătură. De nu ar fi fost aşa, probabil că scrierile sale s-ar fi dovedit unilaterale. Chiar dacă el însuşi a evitat această capcană, cuvintele sale nu ar fi putut să-i împiedice pe unii indivizi mai puţin echilibraţi să se abată de la scopul mai adânc înspre dreapta. Însă, aşa cum se dovedeşte acum, mesajul său către oamenii de azi e plin de avertismente împotriva reînnoirii atât de dreapta, cât şi de stânga, împotriva legalismului şi exteriorizării lipsite de dragoste, deghizate în „tradiţionalism”. „Orice lucru exterior“, spunea el, „poate deveni ceva fals”.

În sfârşit, să nu uităm să pomenim valoarea tuturor acestor lucruri pentru formarea sufletească a Părintelui Serafim însuşi. Şi el era un convertit la „ortodoxia zelotă”; şi era necesar să pătrundă mai adânc în fenomenul zelotismului care în sine nu era o rezolvare. Ocupându-se de el şi mai ales suferind din pricina lui de-a lungul multor ani, Pr. Serafim fusese silit să elimine vestigiile unui elitism rece din credinţa sa creştină, păstrându-şi în acelaşi timp credincioşia pentru cauza „adevăratei Ortodoxii”. Aşa cum scria într-o scrisoare,

„Cred că, prin toate acestea, în ciuda aparenţelor, Dumnezeu ne ajută să ajungem la o Ortodoxie mai adâncă şi mai adevărată. Prea mult din ortodoxia noastră de azi este fariseică şi mărginită, sau cel puţin căldicică şi confortabilă, încât avem trebuinţă să fim puţin scuturaţi. Să dea Domnul ca măcar oile Sale să nu se piardă!“

Iar într-o altă scrisoare:

„În adâncul meu nădăjduiesc că vom trece prin toate acestea şi că în final inima profundă a Bisericii noastre se va face cunoscută”.

În suferinţa aceasta Pr. Serafim a reuşit, aşa cum vom vedea, să ajungă la rara combinaţie între apărarea fără compromis a Adevărului şi o caldă şi vie Ortodoxie a inimii. Iată ceea ce-i deosebeşte pe experţii „tradiţionalismului” mort de adevăraţii purtători ai Tradiţiei vii, precum Arhiepiscopul Ioan”.

(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)

• Ascultati: Cuvintele de invatatura rostite astazi la Manastirea Putna la Pilda lucratorilor celor rai

Cititi, pentru aceasta Duminica, si: