“LARGITI-VA INIMILE!” – Sfantul Prooroc Zaharia, zamislitorul Botezatorului si purtatorul numelui sau de la Man. Essex, Arhimandritul Zaharia
“Ca să cadă asupra voastră tot sângele drepţilor răspândit pe pământ, de la sângele dreptului Abel, până la sângele lui Zaharia, fiul lui Varahia, pe care l-aţi ucis între templu şi altar“ (Matei 23, 35)
Troparul Sf. Profet Zaharia
Din tine a răsărit Sfeşnicul Luminii, ca dintr-o rază proorocească, şi rădăcină a Înaintemergătorului fiind, ai primit tăiere mucenicească, cu ce numiri te vom numi pe tine, că tainele prooroceşti ai vestit, şi pe calea muceniciei ai alergat, sfinţindu-o cu sângele din tine izvorât. Ca cel ce te odihneşti în corturile drepţilor nu ne lipsi de mijlocirea ta, ci înaintea Împăratului tuturor stând, roagă-te să ne izbăvim din căderea rea.
***
Cu acest prilej semnalam aparitia unei carti cu totul deosebite care vine in aceeasi directie a “ortodoxiei inimii” (dar nu sentimentala sau dulceaga, ci duhovniceasca!) promovata si de Cuviosul Seraphim Rose. Proaspatul volum poarta titlul semnificativ al cuvantului apostolic: Largiti şi voi inimile voastre (Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2oo9) si apartine unui duhovnic de origine cipriota care poarta numele Proorocului praznuit astazi si care a fost ucenic al Arhimandritului Sofronie Saharov: Parintele Zaharia Zacharou de la Manastirea Sf. Ioan Botezatorul (Essex). Iata mai jos numai cateva dintre cuvintele sale:
“(…) Deşi n-a durat decat o clipă, acest eveniment a fost atât de extraordinar, încât a produs în Siluan o lărgire a fiinţei sale astfel încât începând de atunci el va purta în rugăciunea sa toate popoarele pământului. A dobândit dintr-o dată o conştiinţă cosmică. Vederea lui Hristos a avut drept efect transmiterea către el a însăşi stării lui Hristos.
Cu toate acestea, scăderea acestui har şi o laudă prost plasată l-au aruncat pe tânărul Siluan într-o luptă titanică împotriva mândriei şi trufiei. Această aspră luptă, care a durat 15 ani, a născut în Siluan o căinţă asemănătoare celei a lui Adam, ducându-l până la ultimele limite ale deznădejdii, unde a intervenit Domnul dându-i tocmai acest cuvânt: „Tine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”
Răsunând în inima lui Siluan, aceste cuvinte ale Domnului i-au adus, oricât de ciudat ar putea părea, biruinţa duhovnicească. Domnul i-a sugerat lui Siluan spectacolul iadului, şi acesta a ieşit din el având o ştiinţă măreaţă, care a restaurat viaţa sa înmulţindu-i harul şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Aşa cum mărturiseşte el însuşi, a început să pună în practică sfatul Domnului, iar sufletul său şi-a găsit odihna în Dumnezeu. A primit arma prin care sufletul dobândeşte smerenia, iar inima străpungerea prin care gândurile păcătoase sunt nimicite, mintea e curăţită – şi astfel harul îşi găseşte un loc în care să rămână în creştini. Astfel a învăţat smerenia lui Hristos care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu. Prin acest cuvânt al Domnului, Siluan a realizat trecerea de la tirania patimilor la libertatea duhului lui Dumnezeu, de la moarte la viaţă.
Şi atunci Siluan, ca şi drepţii din toate timpurile, a intonat un imn de biruinţă. Cum însă l-a eliberat cuvântul Domnului pe Siluan de oprimarea vrăjmaşului dându-i minţii sale o putere pe măsura sa, cum a întărit el viaţa lui? A făcut-o pentru că vorbele lui Hristos l-au pus pe Siluan pe calea Domnului însuşi. Urmând această poruncă a Domnului, inima lui Siluan s-a lărgit; urmând porunca Domnului, inima omului se lărgeşte şi devine inaccesibilă vrăjmaşilor (…)”.
Integral la: “Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui” – cuvant al lui Dumnezeu pentru vremea noastra
***
Extrase din aceasta carte:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Cred ca asta este de departe cel mai esential lucru din viata noastra : sa ne rugam pentru toti, sa nu ne mai impotrivim raului, nici macar gandurilor rele. Poate parea inspaimantator, dar a ” nu te impotrivi celui rau ” este valabil nu numai in cazul neimpotrivirii fata de oamenii rai ( care nu vor indreptare ), ci si in cazul neimpotrivirii fata de gandurile rele ( care opun rezistenta ), care sunt demonii. Sf Siluan se impotrivea duhurilor rele, gandurilor rele si prin asta punea in miscare un mecanism duhonicesc care il pedepsea duhovniceste : cea mai mare pedeapsa a Lui Dumnezeu este sa il lase pe om sa isi faca voia lui, sa incerce sa descifreze si sa biruie raul cu puterea lui omeneasca. Omul vrea sa biruie singur raul ca slava sa ii revina lui si nu Lui Dumnezeu. Insa a te opune gandului rau inseamna a lupta cu el prin propria putere omeneasca, a opune raului propriul tau rau, mandria si egoismul. Consecinta este neputinta, panica, deznadejdea.
Asta este cea mai esentiala lege duhovniceasca : nu putem invinge singuri raul, nu putem noi birui gandurile rele, numai Dumnezeu poate asta, si nu pentru ca e atotputernic si s-ar impotrivi El Insusi raului, ci pentru ca in El nu exista raul, El fiind mai presus de rau, raul nu poate ajunge la Dumnezeu, iar Dumnezeu nici macar nu se gandeste la rau. Deci nu putem noi birui raul, numai Hristos poate. A tine mintea in iad si a nu deznadajdui inseamna a observa existenta raului dar a chema intotdeauna pe Hristos sa ne scape din rau, caci Hristos e mai presus de el. Pe doua cai se indeparteaza mintea de Dumnezeu : prin discutia cu si acceptarea gandurilor rele, sau prin impotrivirea fata de ele. Dumnezeu ne da insa alta solutie : sa fim realisti observand existenta raului, dar sa nu incercam sa il biruim prin noi insine, ci sa chemam pe Dumnezeu sa ne ridice din rau la El Insusi, punandu-ne astfel nadejdea in El. Toate patimile se biruie pe calea asta.
In fine, asta nu este altceva decat rugaciunea inimii, permanenta aducerea aminte de Dumnezeu, rugaciunea cu durere. Aceasta durere nu este niciodata provocata de impotrivirea noastra fata de rau, ci intotdeauna este provocata de neimpotrivirea fata de rau. Neimpotrivindu-ne, mereu pierdem cate ceva : o persoana care ne era draga, o bucurie, o speranta, un sprijin, un lucru, pana cand in final ajungem si noi, toti, in gradina ghetsimani, parasiti de toti si singuri numai cu Dumnezeu. Ajungem astfel sa participam dupa mica noastra putere, la rugaciunea lui Hristos pentru intreaga lume. Aceasta este suferinta blandetii si nu a impotrivirii.
Insa nu ne putem ruga permanent daca ne rugam numai pentru noi insine. Cine se roaga numai pentru sine insusi, pierde harul, nu se mai poate ruga fata catre Fata, rugaciunea lui ajunge o borboroseala de cuvinte. Ca sa ne putem ruga permanent trebuie sa ne rugam pentru intreaga lume, cat mai mult, cu mila si durere a milostivirii, dragoste si suferinta a blandetii. Toate sa le aducem in Fata lui Dumnezeu, si cele exterioare si starea noastra interioara. Insa nu ne putem ruga pentru cei ce nu vor sa se pocaiasca, ci doar pentru cei care vor sa fie izbaviti din cel rau. Insa de multe ori asta este incercarea noastra : trebuie sa facem deosebirea dintre un om care primeste a fi ridicat din rau de catre Hristos si unul care nu vrea; sau deosebirea dintre un gand rau ce primeste imediat indreptare prin rugaciunea noastra, si un gand rau care nu primeste indreptare, si fata de care nu trebuie sa ne impotrivim ci sa ne rugam fara a discuta cu el. Atunci cand putem indrepta un om fara sa ne tulburam deloc, fara sa ne maniem deloc, inseamna ca e primit. La fel si cu gandurile : daca opun cea mai mica rezistenta si vom continua sa incercam a le corecta, harul ne va parasi, urmeaza mania, tulburarea, frica si deznadejdea.
Ce e harul ? Harul e ridicarea minti spre Dumnezeu, simtirea prezentei Lui, aducerea aminte de El.
@Emanuel: sa fim atenti sa nu cadem in cealalta extrema. Neimpotrivirea la rau nu este atitudinea corecta a crestinului. Sigur ca nu trebuie sa fim zeloti, isterici sau prapastiosi in impotrivire, insa atitudine trebuie sa avem, prin marturisire, insa cu discernamant si din imboldul duhului iar nu al fierberii sangelui. Mai ales cand este la mijloc fratele nostru.
Din punct de vedere al luptei cu gandurile, nici aici nu se potriveste neimpotrivirea, ba chiar dimpotriva! Citeste in Isihie Sinaitul: http://filocalia.ro/scrieri/2/Isihie_Sinaitul (Filocalia 4). Vei gasi acolo ajutorul de care ai nevoie pentru a dobandi dreapta socoteala in viata duhovniceasa, in sensul in care acolo arata cum trebuie luptat cu gandurile rele – prin impotrivire si rugaciune.
Cateva citate:
Nici impotrivire fara rugaciune, dar nici rugaciune fara impotrivire… De ajutor trebuie sa fie si Razboiul Nevazut al Sf. Nicodim Aghioritul: http://www.razboiulnevazut.org/carte.php?id=105
sau, as zice eu, daca mi-e permisa interventia: impotrivire prin rugaciune.
Sf Parinti au tratat in mod diferit problema asta, pentru ca incepatorilor le trebuie un anumit sfat, celor de pe mijloc alt sfat, iar celor aproape de desavarsire alt sfat. Incepatarii se lupta cu patimile – impotrivire, cei sporiti se lupta pentru virtuti – mai putina impotrivire, iar cei la ” desavarsiti ” insasi lupta devine aproape insesizabila si foarte rara, lina si linistita, indreptata numai impotriva sinelui egoist – a voii proprii, si se da pentru ramanerea in dragostea de Dumnezeu care e rugaciunea, dar nu orice rugaciune. Nu trebuie sa ne mire insa ca neimpotrivirea sau ne-discutia cu gandurile rele e cea mai eficienta ramanere in afara lor ( a gandurile rele ). Dezvoltare gandului pacatos are treptele : discutie, lupta, incuviintare etc.. Dupa sf parinti discutia arata o slabiciune – frica, lupta este deja o jumatate de pacat. Insa daca nu intri in discutie cu gandul pacatos, nu ii dai atentie, ci ramai linistit in rugaciune in continuare, nu ai de ce sa ajungi la lupta. Si sf Siluan a spus asta.
Sf Porfirie in cartea ” Ne vorbeste parintele Porfirie ”, trateaza foarte bine aceasta problema, la nivelul celor ” desavarsiti ”, mai ales in capitolul ” Despre lupta duhovniceasca ”. In esenta el spune : unde e dragostea si Hristos cum sa mai incapa pacatul. Pentru mine aceasta carte e cea mai importanta, alaturi de cea a sf Siluan.
Insa lipsa luptei cu gandurile pacatoase nu inseamna lipsa milei sau rugaciunii uneori dureroase pentru altii, ci din contra : ca sa ajungi la a nu mai avea nevoie de lupta trebuie sa te rogi continuu. Cand iti este mintea plina de dragostea de Dumnezeu si de aproapele, energia pacatului dispare de la sine, fara nici o lupta. Se mai poate numi asta o strategie plina de har. Cu totii avem momente pline de har. Unde mai este atunci gandul pacatos, sau frica de el ? Trebuie sa permanentizam aceasta stare, e cel bun lucru pe care il putem face. Noi insa nu dorim aceasta si de aceea ajungem sa luptam cu pacatul. Dandu-i atentie insa pacatului, raului, uitam de Hristos si de iubire. De aceea ajungem sa ne certam pentru ca tinta atentiei noastre nu e iubirea si Hristos ci pacatul. Dam astfel putere pacatului, pentru ca ii dam atentie. Cand ii dam atentie si discutam – luptam cu el, el se dezvolta. Ce bine ar fi daca pentru noi iubirea de Dumnezeu si aproapele ar fi ceva firesc, ce har si bucurie am simti ! Pentru unii e fireasca lupta cu pacatul iar iubirea si rugaciunea raman ca un canon – ceva superficial, formal, fortat ( nu fac aluzie la absolut nimeni ), iar pentru altii iubirea si rugaciunea sunt firesti iar pacatul devine ceva superficial, la care nu mai ai timp sa te gandesti. Daca noi am face precum o mama care isi iubeste copilul mic, am mai avea vreun gand rau sau am mai arvea timp sa se ne gandim la pacate ?
La noi insa se intampla altceva : rugaciunea pentru aproapele se poate transforma intr-o fractiune de secunda in impotrivire, si din cauza ca nu stim sa iesim din aceasta impotrivire – simtim o tulburare foarte fina, tragem concluzia ca rugaciunea pentru altii are nevoie de impotrivire. E gresit. Abia cand tulburarea se mareste si devine evidenta incepem sa ne dam seama ca am pacatuit. Cei desavarsiti observa tulburarea de la inceput, pentru ca ei sunt obisnuiti sa traiasca o stare plina de har tot timpul, har care se dobandeste prin asceza si care iti mareste atentia, o indreapta spre Dumnezeu.
admin, oportuna si necesara clarificarea. Se poate cadea foarte usor in extrema acceptarii raului ca facand parte din viata noastra si de aici in superficialitate si lipsa de reactie fata de el la gandul ca nu-i nimic in “dezordine” cu noi si ca se ocupa Dumnezeu de asta. Dar atunci, unde mai este “lupta cea buna” pe care trebuie sa o purtam fiecare cu noi insine (cu raul din noi)? Noi trebuie sa luptam cu raul din noi INSA cu ajutorul lui Dumnezeu! Important este ca Dumnezeu sa vada vointa luptei in noi si El ne ajuta. Totul e sa-I cerem.