“… Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni”
Din predica parintelui Nicolae Steinhardt la Evanghelia din Duminica aceasta,
a vindecarii a doi orbi si un mut din Capernaum:
“Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere, aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa. Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.
Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.
Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.
Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală“.
Pentru Duminica a 7-a dupa Rusalii:
- Orbirea duhovniceasca: INDARATNICIA IN REFUZUL ADEVARULUI si NEPASAREA FATA DE DUREREA ALTORA. Grozavia de a nu vrea sa vezi si a nu vrea sa iubesti
- Vindecarea a doi orbi si a unui mut. PREDICI SI MEDITATII. “Suntem vazatori, dar nu vedem puterea lui Dumnezeu. PUTEREA LUI IISUS ESTE IUBIREA”
- Predica importanta a PS Sebastian la vindecarea a doi orbi si un mut: DISCRETIA DOMNULUI SI SETEA DE SPECTACOL SI DE SUCCES IEFTIN A LUMII
- Parintele Coman despre PEDAGOGIA DIVINA A SUFERINTEI si FORTA DEMONICA A TRUFIEI
- CUVIOSUL SOFRONIE DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN: “In afara smereniei sau fara smerenie nu este si nici nu poate fi iubire”
- CRESTINI ORBI SI MUTI
- DISCERNAMANTUL – lumina, “sarea” si cârma indispensabile vietii duhovnicesti. CUVIOSUL PAISIE: “Vezi lucrurile ingust; esti atenta doar la ceea ce trebuie facut si nu-ti pasa de om. Nu ai discernamant si de aceea le infrunti pe toate sec, formalist”. SI DRAGOSTEA ARE NEVOIE DE INTELEPCIUNE
- Predica parintelui Cleopa la aceasta duminica
“pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul.”
Este, a fost si va fi Hristos stapanul lumii dar…aparent, in zilele noastre stapanitorul lumii este altcineva fiindca, este de-ajuns o simpla privire in jur sa vezi cum sta ‘treaba’! Oamenii sunt goliti de Hristos, nu-I mai simt prezenta, n-au nevoie de El pentru ca lumea le da ceea ce-si doresc si, cauta s-o cucereasca cu pretul nu numai al vietii lor (pamantesti) dar mai ales cu cel al sufletului lor!
El – Hristos -o sta ascuns in inimile fiecaruia si asteapta sa dea roade prin energiile Sale necreate dobandite de la Botez ce asteapta sa dea rod: unii, 10, 20 sau 100 – in rest, se ingroapa talantul pentru a fi redat Celui pe care l-a dat; insa, Dumnezeu nu se ‘lasa’ – bate usor la usa inimii noastre de nenumarate ori, dar n-are cine sa-i deschida! Iar cand este cautat, adesea o facem doar din interes pentru a capata ‘pacea’ pe care o aveam cand eram/suntem DOAR lumesti si, doar cand necazul ustura si doare dand navala peste noi cand, culmea obrazniciei, potrivit ingratitudinii noastre apelam la El doar o singura data sau de doua ori crezand ca este dator sa ne ajute in contul banutilor dati pentru pomelnicile date la Biserica!
Ce sa ne mai faca noua, bunul Dumnezeu?! Fie ne va certa in continuare cu un glas mai aspru smerindu-ne si coborandu-ne din mandrie, fatarie, parere de sine…fie ne va lasa intr-ale noastre ‘platind’ cu varf si-ndesat ‘dincolo’ ceea ce n-am vrut sa facem aici si-acum!
Chiar si azi, in zilele noastre tulburi, ii putem simti purtarea de grija, bunatatea, iubirea Sa nemasurata, mila nesfarsita pentru slabiciunile, purtarile noastre numai de-i vom da un deget, El luandu-ne pe de-antregul! Cu dracul – in schimb – ii dam negustoreste doar un deget crezand ca l-am pacalit dar, ne va cobora in cele mai de jos impreuna cu el!
Alipirea de Dumnezeu este mai mult ca oricand necesara, chiar vitala… pentru a nu innebuni din pricina a ceea ce vedem/auzim (si ce-o sa mai vedem/auzim…) si, anelgezic puternic venit in lupta cu puterile intunericului care, datorita noua ‘sunt la putere’ si-si fac de cap.
Cine suntem şi în ce credem ?
Cine suntem într-u dreptate
Şi ce oglindă poate spune,
În adevăr şi în lumină ,
Cum arătăm pe-această lume ?
Vom recunoaşte oare oameni
Cine suntem cu-adevărat,
Şi ce-am ajuns, conduşi în viaţă
De dependenţa de păcat ?
Nici o făptură de pe lume
N–a fost atât de înzestrată
Cu-atâtea însuşiri divine,
Şi-o minte-atât de luminată.
Nici o făptură de pe lume
Nu poate–oameni- stăpâni
Întreg cuprinsul şi natura ,
Nici întru sine-a se privi .
A înţelege ce e bine ,
-În profunzime – şi ce-i rău,
Şi-a face ce voieşti în ele ,
Nu-i atribut de dumnezeu ?
Cine pătrunde-n înţelesuri,
Şi vede ce e nevăzut,
Măsoară în atom şi-n cosmos,
Şi face ce-i de necrezut ?
Desigur numai noi pe lume
Facem ce vrem şi ce ne place,
Robim şi subjugăm natura
Şi nimeni n-are ce ne face.
Ne-am pomenit stăpânii lumii
Şi liberi să o stăpânim,
Fără stăpân şi fără pază
Şi fără grija c-o plătim.
Am căutat doar ce ne place
Şi am crezut doar ce am vrut.
Am scris cu sânge şi cu lacrimi
Întreg parcursul din trecut.
Legea dreptăţii n-am păzit-o
Din Dumnezeu făcând poveste.
Am făurit ştiinţa dogmă,
În care Dumnezeu nu este.
Prin ea am cultivat consumul,
Şi marea sete de putere,
Ce-a stors şi-aistovit planeta
De omenie şi avere.
Ştiinţa ne-a scăpat de frica,
Că Dumnezeu i-adevărat,
Că vom plăti nesocotindu-l
Şi că cei rău nu-i şi păcat.
Ne războim cum nici o fiară
n-o poate face pe pământ,
la sol în aer şi-n oceane,
şi doar puterea-i ce e sfânt.
Ne-am scris istoria cu sânge,
Şi adevărul l-am ascuns,
L-am condamnat la răstignire,
Căci adevărul e Iisus.
El este piatra unghiulară,
Ce va zdrobi când va cădea,
Imensul templu al minciunii,
Şi raul îl va spulbera.
Ce chip avem noi în oglinda
În care faptele vorbesc,
De om de adevăr, de viaţă,
Pe tot cuprinsul pământesc ?
Ştiinţa n-a voit să vadă,
Şi să pătrundă în lumină,
Sprea cultiva în om dreptatea
Ci doar să caute-n ţărână.
N-a studiat legea divină
Şi-n Dumnezeu nu a crezut
A căutat numai progresul
Şi a studiat numai ce-a vrut.
Având imensa libertate
Şi-atâtea daruri minunate
Gustând dulceţile puterii,
Le-a cultivat numai prin moarte .
Planeta este-n suferinţă
Şi omu-n ea-i sălbăticit,
Vrea mult şi bun pentru plăcere
În egoism nemai văzut.
Gândirea tutror i-axată
Pe trai trupesc şi pe plăcere,
Nu pe dreptate şi iubire,
De adevăr şi de-nviere.
Ce –am învaţat din toate-acestea
Cu ce-am putea să ne mândrim …?
Că vom pleca curând în cosmos
Şi vom putea să-l cucerim ?
Cu ce .. ?? cu armele pierzării ..?
Şi ce-am putea să-i dăruim
Mai mult decât război şi moarte,
Şi răul pe care-l trăim ?
O , om ,.. ai sfânta libertate
Şi însuşiri dumnezeieşti,
Să te cultivi pe tine însuţi
Prin Dumnezeu şi să iubeşti .
Şi nu să storci numai plăcerea
Prin forţă crimă şi prin sânge
Fără să-ţi pese cum natura
Şi totu-n jurul tău se stinge.
Ce-am cultivat aşa noi –oameni-
Puterea-n ce ne stă pe lume,
Nu în puterea de-a ucide
Şi- forţa oarbă ce răpune ?
Iisus ne-a spus tot adevărul
Nu ne-a forţat ca să-l primim,
Nu-n forţa ucigaş-a morţii
Ne cere Domnul să-l iubim.
Dar i-am luat dreptul la viaţă
Şi-n ură grea l-am răstignit,
Că osândea în noi păcatul,
Findcă aceasta am iubit.
Nu lupta pentru existenţă
Este vitală pe pământ,
Pentru putere şi plăcere,
Ci lupta pentru a fi sfânt.
Nu cu atomul şi cu tancul,
Ne construim noi fericirea,
Ci cu Iisus, cu Adevărul,
Vom cultiva în om iubirea.
Istoria ni-i mărturie,
Şi ne arată ce-am ajuns
Şi ce-am făcut noi din planetă,
Dar şi din noi fără Iisus.
Putem ucide azi în masă,
Putem zbura cum n-am visat,
Dar cu ce preţ şi ce dobândă,
Avem noi oameni din păcat ?
Am am cheltuit în cursa morţii,
Şi ne-avântăm şi printre stele,
Dar suferinţa pe planetă
E preţul cel plătit pe ele.
Sunt boli, sunt viruşi ce sfidează
Şi medicină şi stiinţă,
Iisus a vindecat şi pâinea
A înmulţit-o prin credinţă.
Nu lupta pentru existenţă,
Nici traiu-n trup nu ne e scuză
Dar setea oarbă de plăcere
Şi egoismul ne acuză.
Că am trcut orice hotare
Şi de-adevăr şi de ruşine
Numai din setea cea bolnavă
De a ne fi doar nouă bine.
Ucidem pruncii fără milă
În pântece că nu i-m vrut
Ci doar plăcerile ruşinii
Şi cult din trupuri ne-am făcut.
Ne cultivăm în trup şi-n suflet
Mândria trupul şi plăcerea,
Iubirea cea dintr-u ruşine,
Ce stinge-n suflet învierea .
De dragul trupului noi oameni
Dispreţuim ce-a spus Iisus
Şi prin mândria minţii noastre
Ne-am dus departe-n ses opus.
Nu –i convenabil , o.. desigur
În cele ce ne-am cultivat,
Să îl urmăm să-i dăm crezare ,
Iubind doar cele cu păcat .
Dar de voim să ne cunoaştem
Să ne vedem –nu-n chip ascuns-
Ci-n adevăr şi în lumină
Oglinda noastră, e Iisus .
Ştiinţa e şi ea lumină
Şi ne aduce mult folos
Dar folosind-o doar spre viaţă,
Şi în cuvântul lui Hristos.
Nimic la nimeni nu dăm gratis
Şi punem preţ oricând la toate
Dar costul vieţii şi-al planetei,
Cui îl plătim după dreptate ?
Chiar suntem fără de răspunderi
Şi n-o să dăm cuiva răspuns
De tot ce-am consumat degeaba
De ce-am ucis de ce-am distrus ?
Ştiinţa oare nu se-ntreabă
-Aşa chiar fără Dumnezeu-
De ce în om e conştiinţa
Prin ce e bine şi ce-i rău ?
De ce în animal ,, programul
-ca soft- ’’ conţine limitare,
Iar pentru noi i-o libertate
Aproape fără de hotare ?
Voinţa şi discernământul
De ce e-n om şi conştiinţa ,
De ce înscrie-n ea tot răul,
Şi –l şterge numai pocăinţa ?
De ce o, oameni nu-nrobeşte
În animal adînc plăcerea
Puterea, patima şi viciul,
Şi nu trăiesc nici decăderea ?
De ce noi oameni prin voinţă
Putem să ne oprim din rău
Să cultivăm de vrem, ce-i bine,
Şi s-ascultăm de Dumnezeu ?
De ce nu am ales iubirea ,
De adevăr şi de dreptate,
Stiinţa noastră să cultive
Puterea ce n-aduce moarte ?
A vrut un înger din lumină
Să fie precum Dumnezeu…
Iar noi nu facem ca şi-acela,
Urmândul liberi întru rău?
Iisus ne-a dat lumina vieţii
Şi ne-a adus din cer putere,
Mai tare –oameni- decât moartea ,
Care ne-aduce înviere.
Iubirea sfântă întru-Dânsul
Este mai tare decât moartea,
Şi face dumnezei din oameni,
Care cultivă-n ei dreptatea.
Oglinda noastră-i adevărul,
-Chiar de nu vrem- şi-ntru Iisus
Ne vom vedea şi vom da seama
De ce-am făcut , am scris si-am spus.
Căci Dumnezeu din ne-ascultarea
Şi din orbirea sufletescă,
Ne-a vindecat, ne-a dat botezul,
Biserica-i să ne sfinţească.
N-am ascultat muşcând odată
Spre-a şti ce-i bine şi ce-i rău,
Şi am ajuns să fim asemeni,
Şi să simţim ca Dumnezeu.
Dar Dumnezeu este iubire,
Lumină dragoste , dreptate,
Izvorul vieţii energia,
În care nu se află moarte.
De nu vom cultiva credinţa
Şi dragostea,întru Iisus,
Cu rele-n sufletele noastre ,
Tot ce-i din ceruri ne-am distrus.
Dispreţul , Doamne ..
Dispreţul Doamne, ne orbeşte,
Şi ne afund-adânc în rău,
Ne leagă ochii şi gândirea,
Spre-a defăima cuvântul Tău .
Privind să nu vedem lumina,
Şi auzind să nu gândim,
Spre-a îngropa într-u necinste,
Ce se cădea ca să iubim.
Să aruncăm fără de frică,
Valori imense la gunoi,
Gândind că nu pot să ne vină,
Prin cei smeriţi dintru nevoi.
Imaginea cea dinafară,
Şi cea creiată-n clevetire,
E cea reală pentru orbul,
Ce n-are ochi, spre mântuire.
O haină simplă şi săracă,
Un trup sărman şi obidit,
Cu chipul şters,hulit de semeni,
E lesne de dispreţuit.
Imaginea vorbeşte lumii,
Şi clevetirea-i mai presus,
Decât fiinţa şi trăirea,
Şi Adevărul Tău Iisus.
Dispreţul stinge-n noi lumina,
Şi n-o să vadă pe pământ,
-Cine-l trăieşte – niciodată,
ceva curat şi bun şi sfânt.
Cine mai pune preţ pe vorba,
Şi slova celui neşcolit,
Privindu-i chipul şters şi straiul
Şi graiul său neşlefuit ?
Cine-l priveşte înlăuntru,
Când clevetirea l-a distrus,
Pe cel ce nu Ţi-a greşit Ţie
Lovind doar răul, o Iisus.
Ce-i adevărul spus în public,
De –un creştin cu trai smerit ?
Cine-l ascultă, cine-l crede,
Cât ar trăi el de cinstit ?
Când omul vrednic, ne vorbeşte,
Şi ne arată ce e bine,
Din inima-i neprihănită,
Cu dragoste de neam, de Tine,
Cine-l ascultă, cine vede,
Şi simte ce-i adevărat,
Azi când dispreţul stinge duhul,
Şi tot ce-i sfânt şi ce-i curat ?
Privirea, ochiul, simţământul,
Mândria noastă, instruirea,
Ne pot uşor orbi Iisuse,
Dacă primim dispreţuirea.
Privind pe omul de alături,
Cu ochii fără de lumină,
Îl vom vedea umil, nevrednic,
Şi-i vom găsi noian de vină.
Şi-om defăima şi pătimirea,
Şi osteneala asumată,
Privindu-i vorba lui şi chipul,
Şi nu trăirea lui curată.
Aşa cum n-au văzut lumina
Şi adevărul ce-ai adus,
Acei ce te-au trimis la cruce
Dispreţuindu-Te Iisus.
Iisus de ce-ai venit
Iisus de ce-ai venit în lume?
De ce-ai primit să pătimeşti?
Şi n-ai vrut slava nici puterea,
Nici stăpânirile lumeşti?
De ce-ai venit să înveţi lumea
Ceea ce-i greu ca să primească
Şi pentru care-nvăţătură
Te-a dat ca să Te răstignească?
De ce-ai lovit cu ştrăşnicie
În ceea ce iubea-n ascuns?
Şi-a adevărului putere
Ai coborât din cer Iisus?
Că-n forţa-i orbitor de vie
Minciuna s-a văzut pe faţă
Şi-nşelătoarea cale-a lumii
Când ne-ai dat calea către viaţă.
Tu n-ai venit s-aduci în lume
O nouă modă de-a trăi,
Şi nici progres şi nici ştiinţă
Ci calea spre-a ne mântui.
N-ai vrut s-apari ca om de seamă
Înscris în cartea omenirii
Ci în smerenia-Ţi divină
Şi-n suferinţa răstignirii.
Nu ai adus lumii Iisuse
Nimic din cele ce-şi dorea
În calea ei fără de viaţă,
Ci viaţa şi iubirea Ta.
Cine priveşte către Cruce
Făr’să audă ce ai spus
Privind nu va vedea lumina
Şi nu-nţelege, o Iisus!
Şi auzind cuvântul vieţii
Prin raţiunea omenească
Nu va vedea în el lumina
De nu va vrea să se smerească.
Lumina Ta, Doamne Iisuse
Ne-arată goi şi în ruşine
În egoism şi-n vină cruntă,
Străini şi despărţiţi de tine!
De ce-ai venit la noi Iisuse?
De ce-ai voit să pătimeşti
Şi n-ai voit să conduci lumea
Şi nici măririle lumeşti?
O , Tu iubire fără seamăn
Ai coborât la răstignire
La chinul crucii şi la moarte
S-aduci iertare şi iubire.
Nu ai venit din cerul slavei
Să stăpâneşti lumesc pământul
Ci să ne ierţi, să ne dai viaţă
Şi după ce ne-a’nchis mormântul!
Nu ai venit să-Ţi scrii în lume
Un nume mare, glorios
Ci să ne-aduci iubirea-Ţi sfântă,
Să ne sfinţeşti Doamne Hristos.
Te-ai pogorât plin de iubire
Şi sfântă milă pe pământ
Să faci din cel căzut în patimi
Şi mort –ca suflet- un om sfânt!
La umilinţă şi la moarte
Te-ai pogorât plin de iubire
Să ne răscumperi o Iisuse,
Să ne dai har, spre mântuire.
S-au întrebat şi se întreabă
Privindu-te întins pe Cruce
De-a lungul vremii, mii de oameni
“Iisus în lume, ce ne-aduce?”
Şi adevărul le răspunde
Cu degetul către mormânt
Că Tu ne-ai izbăvit de moarte
Şi că ne-mbraci în Duhul Sfânt!
Că ai adus în lume viaţa
Şi Tu ne-arăţi ce e iubirea
Tu îl sfinţeşti pe om Iisuse
Şi-n Tine doar e mântuirea!
Figuri de seamă vorbesc lumii
Prin toate cele ce-au făcut
Fie în rău, fie în bine
Şi în prezent şi în trecut.
Dar Crucea Ta, Doamne Iisuse
E între cer şi-ntre pământ
O intersecţie a vieţii
Şi-o poartă către Duhul Sfânt!
Privind la ea, omul se vede
Sărman şi gol şi păcătos
Şi chipul Tău care îl cheamă
Să fie sfânt întru Hristos.
Privind la Ea tot omul ştie
De ce se face vinovat,
De ce-ai venit la noi, Iisuse
Şi cum să scape de păcat!
Crucea Ta Doamne, spune lumii
Mai mult decât se poate spune
Şi-n adevăr şi în iubire
Că Dumnezeu este pe lume.