Despre suferintele celor casatoriti – Cuvant la Nunta din Cana Galileii de Danion Vasile

9-09-2007 Sublinieri

Cred ca nu puteam gasi un cuvant mai nimerit pentru ziua de astazi, care sa adune mai bine la un loc semnificatiile celor doua evenimente liturgice de astazi:

inaltarea-sfintei-cruci.jpg

Praznicul Dreptilor si Dumnezeiestilor Parinti ai Maicii lui Dumnezeu, Ioachim si Ana (a se vedea articolul despre viata lor) si Inaintepraznuirea Inaltarii Sfintei Cruci,

sarutul-sfintilor.jpg

careia i-a fost dedicata Duminica de astazi – decat aceasta predica un pic mai veche, dar mereu proaspata si actuala a fratelui Danion Vasile, pe care v-o recomandam cu caldura a o parcurge pana la capat:

danion_vasile.jpg

Femeile sa se supuna barbatilor lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii. Barbatilor, iubiti pe femeile voastre, dupa cum si Hristos a iubit Biserica, si S-a dat pe Sine pentru ea, ca sa o sfinteasca” (Efes. 5, 22-26).

nunta-cana.jpg

“Iubiti credinciosi, vom vorbi astazi despre unul dintre cele mai importante lucruri privitoare la viata duhovniceasca. Pornind de la nunta din Cana, de la intelegerea familiei ca o mica biserica, vom trece apoi la cateva dintre ispitele principale care transforma familia din biserica in templu pagan, spre intristarea lui Dumnezeu si spre bucuria diavolilor.

Este foarte important faptul ca Hristos a facut prima Sa minune la nunta din Cana. Si foarte important este faptul ca Iisus a fost chemat la acea nunta. Despre El Sfantul Ioan Botezatorul marturisise, nu cu mult timp in urma: “Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii… Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1, 29-34). De ce am facut referire la aceasta marturisire? Ca sa ne dam seama cine a fost chemat sa ia parte la nunta. Nu pentru ca Hristos ar fi fost vreun inalt dregator, sau vreunul dintre arhierei a fost chemat acolo.

Pe cine chemam noi astazi sa vina la nuntile noastre? Pe prieteni, pe rude, pe diferiti cunoscuti. Si dupa ce vin la biserica, sa vada cum cei doi miri sunt binecuvantati sa traiasca o viata bineplacuta lui Dumnezeu, acesti invitati vin sa ia parte la ospat. Din pacate, in zilele noastre unii dintre invitati nici nu se mai obosesc sa vina la biserica, ci vin direct la masa. De parca baza unirii celor doi tineri ar fi stomacul si petrecerea. Sau, chiar daca vin la biserica, se plictisesc repede si o parte din slujba o petrec bucurandu-se de frumusetile imprejurimilor. Dar nu la acestia ma voi referi acum. Ci la cei care, fiind mai sporiti in viata duhovniceasca, traiesc bucuria unirii mirilor ca pe o minune. La cei care, rugandu-se pentru miri si bucurandu-se pentru ei, simt putin din bucuria si dragostea pe care o simt cei care Il slavesc impreuna pe Dumnezeu in Imparatia Cereasca. Ei, prin rugaciunile pe care le fac, daruiesc mirilor mai mult decat daruieste cel mai bogat dintre cei invitati la nunta. Pentru ca Dumnezeu, la marea Taina care este nunta, adauga micile daruri care sunt aceste rugaciuni, pe care nimeni nu le poate cantari.

Ei bine, sa incercam sa ne dam seama cu cat mai mare a fost bucuria mirilor de la nunta din Cana, cand L-au chemat alaturi de ei pe Fiul lui Dumnezeu. Nu L-au chemat sa faca minuni si nu stiau ca vor fi invredniciti sa ia parte la una. Nu L-au chemat decat pentru ca prin prezenta Sa sa binecuvanteze unirea lor. De unde stim aceasta? Pentru ca Hristos nu a fost chemat singur. Ci impreuna cu ucenicii Sai. Adica, cei care L-au chemat L-au recunoscut drept Invatator.

De ce m-am oprit asupra acestui amanunt? Voi ce credeti? Ca sa arat ca, inainte ca Hristos sa faca prima mare minune, avusese loc o alta minune, mult mai mica, si care de obicei se trece cu vederea. Anume ca Hristos a fost chemat sa ia parte la nunta.

De ce consider aceasta o mica minune? Ia ganditi-va cati dintre crestinii zilelor noastre s-ar bucura ca Hristos sa vina la nunta lor? La biserica L-ar astepta poate aproape toti. Dar la ospat, mult mai putini. De ce? Pentru ca unora li s-ar parea trist un asemenea ospat. Cum ar fi sa te imbeti de fata cu Hristos? Cum ar fi sa fumezi de fata cu Hristos? Cum ar fi sa mananci pana ti se face rau? Sau cum ar fi sa dantuiesti in cele mai destrabalate feluri, asa cum se face astazi?

O, putini oameni si-ar dori ca Hristos sa participe la ospatul lor de nunta. Pentru ca invitatii nu s-ar simti in largul lor, totul ar fi mult mai trist, nu-i asa?

Desi Hristos nu ar spune sa nu ne bucuram de mancaruri alese la masa de nunta, nu ar spune sa bem numai apa sau sirop. Si la nunta din Cana s-a baut vin, si ce vin! Dar El ar vrea sa pastram masura, sa le facem pe toate cuviincios. Or, cuvantul acesta: ‘cuviincios’ incepe sa aiba din ce in ce mai putin in comun cu ospetele de la nunta. De altfel, inca din primele secole ale Bisericii, Sfintii Parinti au tras alarma asupra modului gresit in care unii crestini intelegeau sa se poarte la masa de dupa cununie.

Deci sa ne miram de credinta mirilor care L-au chemat pe Hristos la masa lor. Mai ales ca Hristos a ramas la masa pana la sfarsit, nu a stat doar cateva clipe. Minunea cu prefacerea apei in vin a avut loc abia spre sfarsitul ospatalui, semn ca Fiul lui Dumnezeu nu a gasit nici un prilej de poticnire care ar fi putut lasa semne de intrebare asupra prezentei Sale acolo. Cinste mirilor, cinste nuntasilor!

S-ar putea spune ca degeaba incerc eu sa vorbesc frumos despre mirii de la nunta din Cana. Nici un alt amanunt din Sfanta Scriptura nu permite astfel de concluzii. Si totusi, Sfanta Traditie ne pune inainte un amanunt extrem de important. Mirele de la nunta din Cana este cel care a devenit apoi mucenic pentru Hristos, insusi Sfantul Apostol Simon Zelotul, cel din ale carui sfinte moaste izvorasc rauri de minuni pana in zilele noastre. Iata deci ca nu intamplator Hristos a venit la nunta sa.

10mai-simonzelotul.jpg

Nu despre marele Simon voi vorbi acum, ci voi insista asupra chemarii lui Hristos sa ia parte la nunta. Si nu numai la slujba de la biserica si apoi la masa. Ci in toate momentele vietii de familie, in viata de zi cu zi. Familia este chemata sa fie o mica biserica. Sotii sa mearga pe calea mantuirii, sa mearga pe calea sfinteniei. Sa isi creasca pruncii in credinta crestina si sa le fie modele demne de urmat.

Am folosit un cuvant care poate sa zgarie unele urechi: sfintenie. Ce are familia obisnuita a zilelor noastre in comun cu sfintenia? Ce legatura este intre sfintenie si dramele familiilor de astazi, intre sfintenie si adulter, intre sfintenie si divort?

Una singura: toate aceste rani ale familiei, intre care adulterul nu mai este ceva socant, ci ceva de inteles din moment ce… nu suntem sfinti“, cum zice indragitul refren repetat de toti cei care incearca sa isi justifice pacatele, arata tocmai cum a pervertit diavolul nunta binecuvantata de Dumnezeu.

Sa nu uitam ca la nunta din Cana Galileii Hristos a prefacut apa in vin, adica in ceva mult mai pretios. Hristos ne-a aratat atunci ca prin harul lui Dumnezeu legaturile dintre oameni trebuie sa fie noi, trebuie sa stea sub semnul sfinteniei. Ar fi fost usor pentru multi ca prima minune a Mantuitorului sa se fi intamplat in alt loc, sa nu fi fost nicio legatura intre schimbarea apei in vin si unirea mirilor.

Ati auzit atatea predici frumoase despre nunta din Cana, si despre nunta in general. De aceea astazi nu va voi spune lucruri pe care le stiti deja, ci voi incerca sa va vorbesc despre lucruri care privesc direct mantuirea voastra, desi la prima vedere par triste si apasatoare. Voi vorbi acum putin despre prefacerea vinului in apa. Cum, doar Evanghelia nu pomeneste de asa ceva? E adevarat ca Evanghelia nu pomeneste, dar viata de zi cu zi o face. Ma refer la modul in care multi crestini rastoarna sensul nuntii si duc o viata in care intelegerea, comuniunea si sprijinirea pe calea mantuirii sunt elemente de legenda.

Se mai pot numi crestini acesti oameni multi de care vorbiti, din moment ce duc o viata rupta de Hristos, puteti intreba? Normal ar fi sa gaseasca un alt termen pentru ei. Dar in mod obisnuit ei sunt numiti tot crestini, din moment ce sunt botezati si nu s-au lepadat de credinta crestina. Firesc este sa ii numim crestini pe cei care, desi cad in anumite pacate, se lupta cu toata puterea lor sa se izbaveasca, si in cele din urma prin darul lui Dumnezeu primesc tamaduire; dar nefiresc este sa ii numim crestini pe cei care nu vin la slujbele bisericesti decat de Pasti si de Craciun, pe cei care nu vor sa duca lupta cea buna, pe cei care, desi nu s-au lepadat formal de Hristos traiesc precum paganii, ca niste oameni fara Dumnezeu. Totusi, vom folosi si pentru acestia numele de crestini.

Sa ne referim acum la o familie care preface vinul in apa, in care cei doi soti traiesc precum paganii. Sotul bea, sotia il inseala, copiii cresc de capul lor. Dar si ei sunt botezati, si ei sunt crestini, nu? Dar ce fel de familie crestina este aceasta? Poate fi numita aceasta familie o mica biserica daca nu il primeste pe Hristos? Nu se poate. Si atunci, cum stau lucrurile: a fost oare vreodata aceasta o mica biserica sau nu a fost?

Daca la nunta cei doi soti au vrut ca prin binecuvantarea lui Dumnezeu sa porneasca pe drumul cel bun, atunci putem spune: Da, a fost, dar din slabiciune omeneasca si din cauza vrajmasului s-a naruit. Ce facem insa cu mirii care se casatoresc fara sa se iubesca, din interese lumesti, pentru averi sau alte nimicuri, si nu isi pun problema mantuirii? Vin la biserica din formalitate, pentru ca asa e obiceiul, pentru ca este frumoasa mireasa imbracata in alb. Chiar daca sufletul este intunecat, rochia conteaza, ca doar ceilalti nu vad sufletul. Se poate spune ca in momentul cununiei o astfel de familie nou intemeiata a devenit o noua biserica? Doar stim ca Dumnezeu nu forteaza libertatea omului. Si daca mirii nu vor sa fie uniti in Hristos, nici o slujba exterioara nu ii poate lega.

Ati citit poate in Catehismul Ortodox ca “simpla marturisire a pacatelor fara pocainta adevarata si fara hotarare de indreptare nu aduce iertarea pacatelor, caci zice Domnul: “De nu va veti pocai, toti veti pieri la fel” (Luca 13, 5). Si deci daca spovedania fara pocainta nu aduce iertarea pacatelor, adica spovedania nu mai este intreaga, atunci cum oare ar putea face cununia dintr-o astfel de familie, in care lipseste dorinta unirii in Hristos, o mica biserica? Eu nu ma grabesc sa raspund la o asemenea intrebare. Cred ca ar fi mai bine ca astfel de soti sa se casatoreasca in sediul vreunei banci sau la vreun centru de schimb valutar. Ca doar banul i-a unit, nu Hristos.

Astfel de soti se plang mai apoi ca viata le este plina de greutati, ca traiesc sub semnul necazurilor si al durerii. Nu toti, numai o parte, caci pe ceilalti diavolul ii tine intr-o liniste aparenta, ca nu cumva sa simta nevoia izbavirii si sa alerge la ajutorul dumnezeiesc. Ei bine, nu este greu sa ne gandim de ce sufera cei dintai. Raspunsul il gasim in Evanghelia Sfantului Apostol Ioan imediat dupa relatarea minunii din Cana. Chiar in acelasi capitol.

Despre ce a mai scris Sfantul Evanghelist Ioan dupa nunta din Cana, stie cineva? A scris despre izgonirea vanzatorilor din templu. Cred ca acum va este clar la ce ma voi referi in cuvintele urmatoare: la legatura dintre cei care batjocoresc mica biserica, propria familie, si cei care au batjocorit templul lui Dumnezeu.

Iisus S-a urcat la Ierusalim, si a gasit in templu pe cei ce vindeau boi si oi si porumbei si pe schimbatorii de bani” (Ioan 2, 14). Asa gaseste si astazi in fata altarului pe unii care au in suflete dorinta de a se casatori din interese materiale, pentru un alt fel de boi, de oi si porumbei. Sau pe altii care, chiar daca nu se casatoresc din motive meschine, se casatoresc numai pentru a trai impreuna in desfatari, fara a-si pune problema mantuirii. Si acestia, chiar daca pacatul lor este mai greu de observat, chiar daca nu schimba bani, schimba suflete. Isi schimba in rau propriile suflete, caci in loc ca prin casatorie sa se uneasca pentru a-i sluji Domnului, se unesc pentru a sluji poftei.

O, si cat de greu le este acestora sa isi vina in fire. Ei spun: “Nu desfranam, nu ne imbatam decat rar, sau poate niciodata, nu furam, nu ucidem. Nu e viata noastra bineplacuta lui Dumnezeu?” Raspunsul este simplu: Nu. Pentru ca Domnul, Care ti-a poruncit sa nu desfranezi si sa nu furi, ti-a poruncit si sa duci o viata de sfintenie. Si cei care fac binele, fara a duce o viata crestina, fara a se ruga, fara a merge la Biserica, fac acest bine cu acordul diavolului. Pentru ca patimile nu ies din suflet numai daca dai milostenie unui sarac. Ci ies din suflet numai dupa ce te spovedesti in fata preotului care a fost randuit de Dumnezeu pentru aceasta.

Dar sa vedem ce a facut blandul Iisus cand a vazut ce era in templu: “Facandu-si un bici de streanguri, i-a scos pe toti afara din templu, si oile, si boii, si schimbatorilor de bani le-a varsat banii si le-a rasturnat mesele” (Ioan 2, 15). Cata nepolitete, ar putea spune un om civilizat al zilelor noastre, care se indigneaza vazand pe jos o bucata de hartie, dar care primeste cu bratele deschise gunoaiele patimase, adica gandurile de desfrau si de necredinta pe care i le sopteste diavolul.

Frati crestini, sa luam aminte la acest fapt tulburator: Hristos i-a izgonit cu sfanta manie pe cei care batjocoreau templul lui Dumnezeu. Si nu oricum, ci cu biciul. El, care din dragoste pentru noi a primit a fi rastignit, si care S-a rugat Parintelui Ceresc pentru iertarea celor care L-au batjocorit, El, care ne-a invatat sa ne iubim unii pe altii si sa ii iertam pe vrajmasii nostri, a folosit biciul pentru a-i izgoni pe vanzatori din templu. Si le-a poruncit atunci: “Nu faceti casa Tatalui Meu casa de negustorie” (Ioan 2, 16).

christmoneychangers.jpg

Acelasi Hristos spune celor ce traiesc o viata de familie din care Dumnezeu este izgonit: “Nu transformati mica biserica, familia, intr-un templu pagan!” Dati-va seama cata nesimtire dovedeau cei care indrazneau sa schimbe bani in templu, sa vanda boi si oi si porumbei. Care indrazneau sa batjocoreasca astfel Casa Domnului. Ia ganditi-va cum ar fi ca in pridvorul bisericii noastre sa se faca dupa slujba targ. Sa vanda fiecare ce vrea, fara sa se teama de Dumnezeu. Sunt convins ca va dati seama ca acest lucru este o blasfemie. Dar va spun voua ca nu sunt cu nimic mai prejos cei care considera ca viata de familie nu se incruciseaza cu credinta crestina. Ei zic: “Cine vrea sfintenie, sa se calugareasca. Noi nu vrem sa ne calugarim“. Si acest refren este des intalnit. Dar mantuirea nu este numai pentru calugari, ci pentru toti crestinii. Si porunca: “Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sunt sfant” (Lev. 19, 2) nu mentioneaza nici un fel de exceptii. Toti suntem chemati la o viata in care sa Il slujim pe Dumnezeu, nu numai calugarii. Ca ei vor sa urce pe culmile desavarsirii, aceasta este spre cinstea lor. Dar sfintenia la care ajung monahii nu trebuie sa ne descurajeze, sa ne fie motiv de lenevire, ci dimpotriva, trebuie sa ne sporeasca dorinta de a-L sluji pe Dumnezeu.

Vorbind despre familiile in care amandoi sotii merg pe drumuri gresite, traiesc departe de Dumnezeu, nu trebuie sa credeti ca pentru ei totul este pierdut. Sunt rude ale noastre, sunt prieteni ai nostri si ne doare inima pentru ei. Or, daca noi ne intristam pentru starea in care se afla si le vrem binele, oare nu cu mult mai mult decat noi le vrea binele si le asteapta intoarcerea Insusi Dumnezeu? Ba da. Nimeni nu este predestinat sa ajunga in iad, asta sa o tineti minte. Asa cum nimeni dintre cei care merg pe calea sfinteniei nu este predestinat sa ajunga in rai. Suntem liberi, am primit acest mare dar al libertatii, si daca il folosim spre binele nostru Dumnezeu ne va mantui. Si El poate sa ii mantuiasca si pe cei care acum traiesc departe de Biserica, inchinandu-se idolului libertatii. Sufletul lor este ca o America deasupra careia domneste statuia Libertatii, statuia unei zeite care ii spune omului ca totul este ingaduit, ca totul este permis. Dar la un cutremur mare s-ar putea surpa si aceasta statuie, nu-i asa? Daca vrea Dumnezeu, intr-o clipa se alege praful de acest simbol al libertatii patimase. Si tot asa intr-o clipa se pot distruge capistile zeitei Libertate, careia semenii nostri ii jertfesc tot timpul lor. Sa avem nadejde ca si ei se vor intoarce. Sa ne rugam pentru ei, si Dumnezeu, poate chiar pe patul de moarte le va da gand de pocainta.

Va mai spun un lucru: ca Hristos nu a pierdut biciul pe care l-a folosit in templu; ci l-a transformat intr-un bici al necazurilor. Adica nu avem de ce sa ne miram cand vedem ca cei care dispretuiesc invataturile crestine, cei care traiesc ca si cum Dumnezeu ne va mantui pe toti la gramada, fiind prea-milostiv, au parte de mari necazuri. Au parte de biciul pe care l-au cautat. Dar acest bici nu vine ca o razbunare, nu vine ca sa nimiceasca. Ci vine ca omul sa isi dea seama de greseala sa si sa se intoarca spre El. Mai bine o suferinta trecatoare, care ii deschide omului ochii, decat o suferinta vesnica pe cealalta lume.

Este foarte trist ca de multe ori oamenii care stau departe de Biserica refuza sa citeasca mesajul scris de Dumnezeu pe incercarile prin care trec: “Pocaiti-va, pocaiti-va, pocaiti-va!”. Ei traiesc mai departe in pacate, si astfel atrag asupra lor mania dumnezeiasca.

Nu toate necazurile sunt pedepse pentru pacate, unele sunt incercari trimise de Dumnezeu pentru a curata sufletele, pentru a se vadi credinta celor care astfel isi agonisesc cununi netrecatoare.

Pana acum ne-am referit la necazurile celor care fac eforturi sustinute pentru a simti asupra lor biciul lui Dumnezeu. Vom trece acum la al doilea caz, cel in care unul dintre soti vrea sa mearga pe calea mantuirii. In acest caz nu este greu de observat ca de cele mai multe ori femeia este cea care merge pe drumul cel bun. O dovedesc bisericile in care numarul femeilor il copleseste aproape tot timpul pe cel al barbatilor.

Chiar daca ne vom referi la cazul in care femeia este cea care vrea sa duca lupta cea buna si barbatul ii pune piedici, nu va fi greu pentru barbatii care asculta acest cuvant, si care se afla in situatii contrare, sa priceapa cum sa se foloseasca de el. Cinste celor care, oricate piedici au de infruntat de la sotii sau sotiile lor, stiu sa tina nestinsa flacara dreptei-credinte in familiile lor!

Vom vorbi mai mult despre aceste piedici si despre modul in care trebuiesc infruntate. O intrebare vine de la sine: cum de este atat de mare numarul celor care sufera foarte mult din pricina celor cu care s-au casatorit? De ce ingaduie Dumnezeu aceasta suferinta?

Raspunsul nu este greu de gasit. In marea majoritate a acestor cazuri cel credincios nu si-a pus problema ca celalalt ii va face atatea necazuri. Inainte de casatorie, cei care nu sunt credinciosi, desi fetele pe care vor sa le ia de sotii sunt credincioase, nu isi fac cunoscuta aversiunea lor fata de cea ce este sfant, ca nu cumva sa ramana cu buza umflata. Ci rabda, cu o rabdare diavoleasca, pana dupa nunta. Sau cel mult inca vreo cateva luni. Dupa care incep sa isi impuna autoritatea. “Hai, nu mai merge astazi la biserica, mai bine mergem la un film.” “Ce daca este Saptamana Mare, daca eu ti-am zis sa nu postesti, nu postesti!” Sau: “Ce te tot rogi, nu vezi ca Dumnezeu nu ne ajuta?”. Sau multe altele asemenea, pe care unii le stiti mult mai bine. Si dupa injuraturi, urmeaza violenta. Azi o palma, maine doua. Poimaine noua. Si apoi, foarte firesc, vine decizia: “Nu mai pot trai cu o femeie ca tine. Plec de acasa!”. Asta in care conjunctura permite aceasta decizie. De multe ori insa o amanta rezolva discret aceasta nevoie de intelegere.

Poate ca realitatea de zi cu zi este atat de apasatoare incat nu mai este nevoie sa auziti aceste lucruri si dintr-o cateheza. Dar aici nu suntem la buletinul de stiri. Nu prezentam calamitati numai ca sa gadilam setea omului de informatie. Aici suntem la doctor. Si inainte de a da reteta, trebuie sa precizam boala si cauzele ei. Nu?

Sa spunem si ca, inainte de nunta, credinciosii care s-au casatorit cu cineva care este necredincios, de exemplu o femeie credincioasa cu un barbat care este necredincios, si-a pus problema: “Cum va fi dupa?” Precizez ca acum folosesc termenul “necredincios” cu un sens foarte larg. Prea putini sustin ca sunt necredinciosi; dar cei a caror credinta nu se vede din fapte, chiar daca sustin ca au credinta in Dumnezeu, o credinta “proprie si personala”, tot necredinciosi trebuie numiti. “Credinta, daca nu are fapte, e moarta in ea insasi” (Iacov 2, 17). Deci problema: “Cum va fi dupa?”, a fost din vreme pusa. Dar raspunsul a fost dat de cele mai multe ori prost: “o sa fie bine, va veni si el la biserica”. Orice duhovnic poate confirma faptul ca un astfel de raspuns, in marea majoritate a cazurilor, s-a dovedit gresit si a avut consecinte extrem de dureroase pentru cei care au crezut ca este simplu ca cineva sa se converteasca.

Exista, bineinteles, si exceptii. Dar oricat ar fi de frumoase, oricat ar fi de impresionante, ele sunt niste exceptii care arata cat de rar regula poate fi calcata. Cand o fata iubeste un tanar, dragostea ii da aripi, ii da nadejdea ca el se va intoarce spre Dumnezeu. Spera ca dragostea ei il va ajuta.

Si totusi lanturile necredintei si ale patimilor care il leaga pe tanar se dovedesc mai puternice decat dragostea fetei. Unde a fost greseala? Fata nu si-a pus in mod serios problema daca lui Dumnezeu i-ar fi bineplacuta o astfel de casatorie. Pentru ca daca si-ar fi pus problema in mod serios, ar fi cautat un tanar care sa ii fie sprijin pe calea mantuirii.

Daca a cautat vreun Fat-Frumos, fara sa isi puna problema asezarii sale duhovnicesti, va avea de suferit. Si asta nu ca o pedeapsa de la Dumnezeu. Ci in mod firesc, ca o consecinta a alegerii sale. Si asa se intampla si cu tinerii care iau fete necredincioase: desi la inceput spera ca, fiind barbati, le vor putea domina si convingerile religioase, idee radical gresita, in cele din urma sufera mult pentru alegerea facuta. Chiar daca nu sunt in primejdia de a fi batuti, durerea este de alt fel. Este durerea ca imparti viata cu o persoana cu care nu ai in comun exact lucrul esential: dorinta de a merge pe calea mantuirii. O astfel de relatie, oricat de politicoasa ar fi, evolueaza tragic.

dreptul-iosif-indoit.jpg

Durerea, chiar daca nu este trupeasca, ci sufleteasca, devine mult mai mare. Relatia dintre cei doi, in timp, devine stearpa. Este o relatie moarta, o relatie formala. Si omul ajunge sa se simta din ce in ce mai singur. Familia devine un desert. Si asta nu este totul. Pentru ca pe tine te tine credinta in Dumnezeu. Dar pe celalalt singuratatea il doboara. Un filozof a spus ca “aproapele meu imi este iadul“. Aproapele nostru nu va fi niciodata pentru noi iadul, oricat de mult ne-ar chinui. Dar noi, fara sa vrem, putem fi iad pentru cei de langa noi. Cum asta? Diavolul le da asemenea ganduri, ca in tot ceea ce ne leaga de Dumnezeu ei sa nu vada decat obsesia noastra religioasa. In tot ceea ce vrem sa facem noi bine, un bine pe care ei nu prea pot sa il inteleaga, diavolul vede o tinta pe care nu sovaie sa o atace. O, cata rabdare trebuie sa aiba sotiile ale caror soti sunt necredinciosi!

Vorbind despre necazurile lor, putem sa ne referim si la necazurile celor care sufera din cauza parintilor, a socrilor, a copiilor sau a altor rude alaturi de care vietuiesc.

Imi vin in minte cuvintele: “Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui.

Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine. Cine tine la sufletul sau il va pierde, iar cine-si pierde sufletul lui pentru Mine il va gasi.” (Matei 10, 34-39).

Aici este un punct de reper pentru intelegerea rostului suferintelor, si mai ales a celor provocate de casnicii nostri. Noi am fi vrut ca Hristos sa fi adus pacea, si sabia sa ii fi fost straina. Noi am fi preferat poate ca Hristos sa zica: “Am venit sa apropii pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa”. Si totusi, Hristos a spus altfel. Ne convine sau nu, trebuie sa acceptam adevarul asa cum este. Trebuie sa avem curajul de a privi realitatea in fata.

Totusi, cuvantul “am venit sa despart pe tata de fiul sau…” se refera numai la cazurile in care unul dintre cei doi ii este celuilalt piatra de poticnire pentru mantuire, in care dragostea poate fi pretext pentru indepartarea de Hristos. Sute de ani fiii, tinerii erau cei care vroiau sa mearga pe drumuri gresite, si cuvantul se referea mai ales la parintii care din dragoste pentru copiii lor erau tentati sa treaca cu vederea anumite compromisuri, anumite caderi ale fiilor. In zilele noastre insa fenomenul are loc si in sens invers, pentru ca multi tineri au desoperit credinta crestina fara ca parintii lor sa o faca. Nu avem timp sa vorbim despre cat de impresionante sunt cazurile in care tinerii ii trag de mana pe parintii lor spre Biserica. Poate o vom face altadata. Lor nu li se potriveste cuvantul “am venit sa despart pe tata de fiul sau“, ci dimpotriva.

De fapt Hristos nu vrea sa desparta pe nimeni. El a vrut si vrea ca toti, parinti, copii, rude, sa mearga pe calea manturii. Dar cata vreme multi stau departe de aceasta cale, si chiar stau impotriva celor care vor sa mearga pe ea, cata vreme unii casnici sunt dusmanii mantuiri, Hristos intervine cu sabia cuvantului: “Cine ii asculta pe acestia mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine“.

O, cat de mult sufera o sotie al carei sot ii interzice sa tina o icoana in casa sau un tanar caruia tatal ii interzice sa tina candela aprinsa. Cata vreme sunteti obisnuiti sa aveti icoana pe perete si candela aprinsa, nu va dati seama ce ar insemna sa fiti lipsiti de acestea, atat de firesti de altfel pentru orice casa de crestin.

Dar cand tatal incepe: “Mai du-te si tu la discoteca, fa-ti si tu o prietena cu care sa simti viata, las-o pe asta ca e prea cuminte, nu poti sa te distrezi cu ea”, sau “de ce nu stai sa vezi filmul asta, ce esti prost, vino sa inveti ce inseamna femeia!”, ne aflam in plin razboi. Cine isi asculta tatal in acest caz, il pierde pe Hristos. In acest caz ne aflam in plina prigoana. Pentru tanarul respectiv lupta duhovniceasca este extrem de grea si apasatoare. Pentru ca diavolul nu se foloseste numai de rautatea tatalui, ci si de bunatatea lui. Adica nu numai la betie tatal vorbeste astfel, ci si in momentele de liniste, in care vrea binele feciorului. Vrea ca acesta sa se infrupte din toate desfatarile tineretii.

Sa nu mai vorbim despre acest caz anume, ci sa vorbim despre toti cei care sufera prigoana pomita impotriva credintei de catre casnicii lor. Sfintii Parinti spuneau ca ascultarea fata de duhovnic fara carteala este mucenicie nesangeroasa, caci monahul isi taie voia sa. Tot asa rabdarea prigoanei pornita de acesti casnici fara Dumnezeu este mucenicie; ba in rare cazuri, cand bataile depasesc un anumit grad de violenta, este chiar sangeroasa.

stefan.jpg

Voi, cei care rabdati prigoana de la casnicii vostri, sa stiti ca veti primi mare plata de la Dumnezeu. Nici o palma, nici un cuvant urat nu va fi trecut cu vederea. O, daca ati sti cat sufera Hristos vazandu-va inlacrimati… O, de-ati sti cat sufera Prea Curata Sa Maica… Sa stiti ca atunci cand Maica Domnului plange, si lacrimile care izvorasc din icoane arata aceasta, ea plange nu numai pentru pacatele oamenilor. Nu plange numai pentru ca unii traiesc departe de Dumnezeu. Ci plange si se intristeaza atunci cand ii vede pe crestini cum sunt prigoniti. De casnicii, de vecinii, de intai-statatorii lor. Nu sunteti singuri, fratilor! Stiu ca sunt destui care asteapta acest cuvant de incurajare. Nu sunteti singuri. Si chiar daca viata incearca sa va sufoce, nu va lasati. Prin rabdarea ispitelor ne mantuim.

Chiar daca sunt momente in care ajungeti la capatul puterilor, nu va descurajati! Chiar daca simtiti ca nu mai puteti rabda, nu cedati! Pana la ultima picatura de sange trebuie sa rezistati!

Si Dumnezeu nu va va lasa, nu are cum sa va lase. In orice chip ar veni ispita de a ceda, nu o primiti. Sunt unii care au luptat o viata intreaga impotriva atacurilor in care vrajmasul se folosea de casnicii lor. Si nu au cedat. Cunosc o femeie care aparent este o femeie obisnuita, dar careia Dumnezeu i-a pregatit mare rasplata pentru vietuirea sa. Ba mai mult decat atat: vazand-o cate batai rabda, cum era amenintata cu moartea, cate indura de la sotul ei fara sa cracneasca, vazand-o cum in aceasta lume patimasa se lupta sa isi creasca copiii pe drumul cel bun, Maica Domnului i s-a aratat, acoperind-o cu sfantul ei Acoperamant.

sacred-belt-20th-c-vatopaidi-monastery.jpg

Noi, crestinii, nu facem circ din astfel de semne sfinte, cum fac paganii cu semnele inselatoare care li se arata. Ci le spunem duhovnicului, care poate deosebi daca sunt sau nu inselaciuni diavolesti, si poate si unora care ne sunt mai apropiati. Eu v-am spus vedenia acestei doamne, pe care nu o cunoasteti, pentru ca se adreseaza direct si celor care, chiar daca nu sunt intr-o situatie atat de dura ca a ei, sunt prigoniti de catre casnicii lor.

Si va mai spun un caz, aparent obisnuit: o femeie a primit ascultare de la duhovnicul ei sa duca o viata de nevointa foarte aspra. Barbatul a dispretuit-o pentru aceasta, ba a si inceput sa o insele. Si sarmana femeie rabda multe, rugandu-se pentru patimasul ei barbat. Acesta insa, aflandu-se pe patul de moarte, a fost cuprins de pocainta. Si-a dat seama ca femeia de langa el era o sfanta. Si-a cerut iertare pentru relele pe care le-a facut nu numai femeii sale, ci si Domnului. Si a murit in pocainta.

Acest exemplu arata calea pe care trebuie sa mearga cei care sufera de la soti, parinti, copii sau alti oameni: calea rabdarii. Nu sta in putinta noastra sa ii mantuim pe ceilalti. Dar fiindu-le un exemplu de traire crestina, poate ca ei se vor intoarce.

Stiu, durerea ca cei de langa noi merg pe caile intunericului este nespus de mare. Am vazut atatia parinti indurerati din cauza copiilor lor sau sotii indurerate din cauza sotilor lor. Si nu o data i-am auzit spunand: “Gata, ne-am saturat, nu mai vrem sa facem nimic pentru ei. I-am rabdat prea mult. Daca nu vor sa se mantuiasca, noi nu vom mai incerca sa ii ajutam”. Le-as spune: “Ati rezistat pana acum. Foarte bine. Dar nu va dati seama ca Dumnezeu v-a dat puterea sa ii iubiti? Nu va dati seama ca Dumnezeu a sprijinit dragostea pe care le-ati purtat-o? Altfel, dupa cate v-au facut, poate i-ati fi urat pana acum. Si daca Dumnezeu v-a fost alaturi, de ce sa cedati? Rezistati pana la capat!”

Acum vorbesc despre o alta latura a rezistentei. Chiar daca noi ne tinem pe picioare, chiar daca nu am parasit calea mantuirii, la un moment dat ne saturam sa ii mai iubim pe cei care ne prigonesc. Si ori ne devin indiferenti, ori ii dispretuim, on in cel mai rau caz ajungem sa ii uram. Oricum, indiferenta este tot o forma, chiar daca cea mai usoara, de a ucide dragostea pe care am purtat-o cuiva. Pacatul indiferentei este un pacat foarte mare. Nu prin raul pe care il facem, ci prin lipsa binelui pe care il evitam. Cum zice Scriptura: “aceasta este porunca Mea: sa va iubiti unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decat aceasta nimeni nu are, decat ca sufletul lui sa si-l puna pentru prietenii sai” (Ioan 15,13).

O, de am avea noi acesta dragoste sfanta… Stiti cum fac oamenii? Renunta la dragostea pe care o poarta casnicilor si o inlocuiesc cu indiferenta, fara sa isi dea seama ca lepadandu-se de semenii lor se indeparteaza de Hristos. Dar oare usor este sa iubim pe cineva care ne injura sau ne loveste? Sau pe cineva care ne dispretuieste? Nu. Este foarte greu. “Imposibil”, ar spune unii. Numai ca niciodata nu este imposibil ceea ce ne porunceste Hristos. Si daca ne porunceste sa ne iubim pana si dusmanii, despre casnici nici nu mai este nevoie sa vorbim. Da, este foarte greu sa ii iubim atunci cand ne prigonesc, dar Dumnezeu ne poate intari spre aceasta.

Chiar daca unii considera ca este prea greu pentru ei sa isi iubeasca prigonitorii, lucrul acesta este cu putinta. Bineinteles ca o astfel de lupta, lupta de a-i iubi, are caderi si ridicari. Apar ganduri de dispret, de dusmanie sau chiar de ura. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu astfel de ganduri sunt izgonite si in locul lor se aseaza pacea.

Important este sa fim hotarati sa li iubim oricat de mult am avea de suferit din partea lor. Si rabdand noi, ei se vor intoarce. Se plangea o mama ca oricat de mult s-ar ruga pentru fiul ei, roadele nu se vad. Tanarul tot in dezmat traieste. Unde mai sunt roadele rugaciunii?

Rugaciunea nu este vrajitorie, i-am spus, nu apesi pe buton si se declanseaza convertirea altuia. Ci trebuie sa astepti, cu rabdare, ca acela sa se lase tras de mana de catre Dumnezeu. Chiar daca nu acum, poate peste cativa ani, in cine stie ce imprejurare, Dumnezeu poate ca il va intoarce. Oricum, chiar daca el va refuza sa se pocaiasca, sa stii ca fiecare rugaciune pe care ai facut-o pentru el catre Dumnezeu s-a intors cu putere spre tine. Si rugandu-te pentru el, te-ai ajutat si pe tine.”

O astfel de povatuire nu a multumit-o. Dragostea pentru fiul ei devenise disperata. Dar si aici a lovit Hristos, cand a spus ca va desparti pe parinte de copil. Cine isi iubeste mai mult copilul decat pe Hristos, isi pierde sufletul. O astfel de dragoste disperata este daunatoare atat parintelui cat si copilului. Nu putem obliga pe nimeni sa se mantuiasca. Dar, daca noi ducem lupta cea buna, daca ne jertfim noi unii pentru altii, posibilitatea intoarcerii celorlaiti este mult mai mare.

Un amanunt prea des trecut cu vederea. Ne rugam pentru “ceilalti”, incercam sa le vorbim despre Dumnezeu si este foarte bine. Dar uneori, fara sa vrem, ne punem noi stavila intre ceilaiti si Dumnezeu. “Daca nu vii saptamanal la Maslu, o sa te imbolnavesti”. “Daca nu postesti si lunea, o sa iti mearga rau.” “Daca te mai uiti la televizor, o sa te biruie patimile si o sa ajungi in iad.” Dar nu asa se pune problema. Este evident ca televizorul, in loc sa fie o sursa de informatie, este bun la spalat creiere: multa destrabalare, si putinele lucruri folositoare aproape ca se pierd in furtuna de artificii. Dar a convinge pe cineva de nocivitatea telenovelelor sau a emisiunilor de asa-numit divertisment nu este un lucru usor. Sa avem grija sa nu sarim peste niste etape. Ca nu ii vom ajuta cu nimic pe ceilaiti.

Sa incercam acum a lamuri unul dintre cuvintele cele mai greu de talcuit din cele care se afla in Sfanta Scriptura: “Barbatul necredincios se sfinteste prin femeia credincioasa si femeia necredincioasa se sfinteste prin barbatul credincios” (I Cor. 7, 14). Si “ce stii tu, femeie, daca iti vei mantui barbatul? Sau ce stii tu, barbate, daca iti vei mantui femeia?” (I Cor. 7, 16). Va rog sa ascultati cu luare-aminte ceea ce va spun. Oare toti sotii credinciosi si-au mantuit femeile? Sau oare toate femeile credincioase si-au mantuit barbatii? Nu, stim bine ca nu. Sunt atatia soti care au murit in patima bauturii, de exemplu, refuzand sfatul sotiilor lor de a se pocai, ba chiar L-au hulit pe Dumnezeu. Acestia, ca toti cei ce mor fara sa se pocaiasca, s-au dus in intunericul iadului.

Cum intelegem atunci cuvantul? Sa precizam intai de toate in ce context a fost rostit de marele Pavel: atunci cand se referea la familia in care unul dintre soti era necredincios. El ii indruma pe crestinii ai caror soti sau sotii nu primisera invatatura crestina sa nu ii paraseasca pe acestia sub pretextul evlaviei, ci sa traiasca alaturi de ei.

Sfatul este valabil si in zilele noastre. Ganditi-va ce ar fi fost daca Sfantul Apostol Pavel ar fi zis: “daca sotii vostri nu sunt crestini, parasiti-i!”. Sau: “daca sotii vostri se indeparteaza de Biserica, parasiti-i!”. Mare tulburare s-ar fi facut. Parintii s-ar fi despartit invocand porunca Evangheliei, si unii s-ar fi intrebat: Oare nu aceasta este sabia de care a vorbit Hristos, cand a zis ca il va desparti pe om de casnicii lui? Familiile s-ar fi destramat, copiii ar fi ramas ca vai de ei. Dar neoranduiala aceasta nu are nimic in comun cu invatatura lui Hristos. Ci dimpotriva.

Fiul lui Dumnezeu nu a spus ca va desparti pe sot de sotia lui. Ci doar ca cel care iubeste pe altcineva mai mult decat pe Hristos (pe mama, pe copii sau pe oricine altcineva) nu este vrednic de El. Adica daca celalalt era necredincios nu trebuia parasit; dar niciodata nu trebuia ca parerile celuilalt sa fie ascultate cu pretul calcarii poruncilor Evangheliei.

Oricum, Sfantul Pavel nu a afirmat clar ca sotii necredinciosi se mantuiesc prin femeile credincioase, ci doar a pus intrebarea care poate fi inteleasa asa: “De unde stii tu, femeie, ca el vazandu-ti vietuirea aleasa nu se va indrepta?” Sau: “De unde poti sa ai convingerea ca efortul tau de a-l aduce pe calea buna este neroditor?” Aceasta nimeni nu o stie decat Dumnezeu. Si noi, care suntem creati de El, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta pentru a-i ajuta sa vina pe calea credintei. Oricat de inraiti ar fi in convingerile lor, oricat de tare ar fi legati cu lanturile patimilor, noi trebuie sa asteptam cu nadejde intoarcerea lor.

Cei care, fiind iubitori de sine, traiesc o viata de desfrau linistindu-se ca oricum se vor mantui prin femeile lor binecredincioase, se inseala. O astfel de speranta este desarta. Este cursa a vrajmasului, in care cad cei care le zic nevestelor: “Lasa-ma cu viata mea, ca Dumnezeu, daca exista, o sa primeasca rugaciunile tale si o sa ma mantuiasca si pe mine. Acolo, la gramada”.

Sa nu uit sa amintesc si ceva privitor la familiile ideale, in care cei doi soti sunt hotarati ca prin casatorie sa mearga de mana spre rai. Vietuire binecuvantata, copii crescuti in dreapta credinta. Dar vrajmasul nu sta deoparte. Ati auzit poate de Sfantul Iona din Odessa, preotul facator de minuni care are trupul neputrezit, sfinte moaste. El a avut noua copii, printre care si o fata, Sofia, care a ales sa mearga pe drumul pacatului. Inainte de a muri, Sfantui Iona i-a spus fiicei sale: “Am sa ma rog lui Dumnezeu pentru tine, ca sa iti dea o moarte napraznica si asa sa te mantuiesti“. Dupa o vreme ea si-a pierdut mintile si a ajuns la spitalul de nebuni, unde a murit, alaturi de alti bolnavi psihici, impuscata de catre soldatii din trupele germane care au trecut pe acolo in timpul razboiului.

iona_kiev.jpg

Oare ce intelegem de aici? Intelegem ca, oricat de intariti in credinta ar fi cei care pornesc impreuna pe calea casatoriei, acolo unde diavolul vede ca nu poate baga vrajba intre ei, atunci se razbuna pe cei de aproape ai lor, copii, rude mai indepartate sau alti apropiati. Nu exista familii care sa nu cunoasca incercarile, mai usoare sau mai grele. Dar, atunci cand amandoi sotii merg pe drumul cel bun, lupta lor este mult usurata. Cand cade unul, il sprijina celalalt. Cand cad amandoi, stiu sa caute tamaduire la duhovnic.

O astfel de familie este intr-adevar o mica biserica. Cine dar ii impiedica pe tineri sa se pregateasca pentru o astfel de vietuire binecuvantata? Diavolul si mai ales poftele. Pentru ca vrajmasul diavol, care este cap de familie si sta in capul mesei in multe case de asa-zisi crestini, intr-o familie sporita duhovniceste el este lovit tot timpul, prin rugaciuni si prin fapte care il ard.

Si atunci el aduce asupra sotilor greutati peste greutati. Un exemplu este chiar durerea Sfantului Iona ca fiica sa a luat-o pe drumuri gresite. A primit o crestere aleasa, si totusi diavolul a inselat-o. Intelegeti dar ca libertatea umana este foarte fragila, trebuie folosita cu mare grija.

Sa nu intelegeti insa din acest caz ca oricat de sfinti ar fi parintii, copiii tot o apuca pe drumuri gresite. Nu stim ce s-a intamplat cu ceilaiti copii ai Sfantului Iona, cati dintre ei au mers pe calea aratata de tatal lor si au dobandit sfintenia. Credem totusi ca, pentru rugaciunile sfantului, si Sofia s-a mantuit. Ca daca Dumnezeu a ascultat rugaciunea parintelui ei si i-a dat o moarte grea, atunci nadajduim ca a si mantuit-o. O moarte grea nu inseamna si iertarea pacatelor. Dar aici, fiind vorba de o moarte grea ceruta in rugaciune de Sfantul Iona tocmai pentru ca fiica sa sa se mantuiasca, indraznim sa credem ca a fost spre mantuire.

Aceasta sa inteleaga parintii care, desi nu vad nici o urma de indreptare in viata copiilor lor, continua sa se lupte in rugaciuni si nevointe stiute numai de catre Bunul Dumnezeu: ca rugaciunile lor vor rodi, chiar daca poate si in ceasul de pe urma. Si poate pentru lacrimile si nevointele parintilor cei pe care i-au adus pe lume se vor pocai, si atunci Dumnezeu ii va primi in Imparatia Sa.

Fac o constatare: este prea multa singuratate in zilele noastre. Oamenii sunt infiorator de singuri. De la sotia care plange ca este inselata de sotul ei pana la saracul care plange ca nimeni nu il baga in seama. De la bogatii care sunt inconjurati de comori si pe care ceilaiti ii trateaza ca pe o sursa de bani, pana la oamenii care sunt aflati in posturi de conducere si sunt priviti ca un prilej de a trage foloase, toti sunt singuri. Diavolul s-a folosit de anticul proverb: “Imparte si stapaneste“, si asa a obtinut prima victorie.

Oamenii singuri, cei pe care nu ii mai sprijina nimeni, sunt mult mai usor de biruit. Singurul care poate sufoca aceasta singuratate este Dumnezeu. Pe Dumnezeu nu ni-L poate lua nimeni. Daca Il iubim pe Dumnezeu, daca intelegem ca El este “vartutea, intarirea si scaparea noastra” si mai ales “Izbavitorul nostru“, atunci am aflat punctul de sprijin de care avem nevoie. Daca Dumnezeu umple vietile noastre, atunci singuratatea noastra se darama ca un castel de nisip in fata vantului. Da, iubitilor, sa Il dobandim pe Dumnezeu, si singuratatea va pieri. Atunci vom invata sa ne iubim unii pe altii, sa ne rabdam unii pe altii. Atunci vom fi cu adevarat impreuna.

Am vazut ca in loc de dragoste si intelegere, de multe ori omul primeste din partea semenilor tot felul de lovituri, are de rabdat necazuri peste necazuri. Vom opri aici cuvantul privitor la suferintele pe care oamenii le au de suferit din partea casnicilor lor, fara a trece la un alt subiect, la fel de important si anume la suferintele care vin din alte parti: saracia, boala, si celelalte necazuri. Unii ati fi preferat sa va vorbesc despre boala, caci poate sunteti feriti de necazuri din partea casnicilor. Am vorbit pentru cei care asteptau de multa vreme acest cuvant, si ma doare sufletul ca nu m-am priceput sa ii intaresc mai mult. V-am tinut un cuvant oarecum apasator, si poate ca veti pleca de aici tristi si ingandurati. Dar nu am un inel magic care sa schimbe pe loc toata durerea pe care o purtati in inimi in bucurie. Ci tot ceea ce pot face este sa va marturisesc ca orice durere are un sens, ca durerea poate fi purtata eroic, cu multa rabdare. Daca dupa alte cateheze plecati cu fetele luminate, acum poate ca veti pleca mai tristi. Scopul cuvintelor pe care vi le spun nu este insa acela de a va binedispune, nici de a va face sa va simtiti ca la un spectacol. Ci este acela de a va da sfaturi pentru mantuire.

Si totusi, poate ca ar fi trebuit sa pun mai mult in lumina si familiile in care domneste pacea si intelegerea. Si sa le laud, ca sunt vrednice de lauda. Sa le laud ca, tinandu-se aproape de scaunul spovedaniei, nu ii dau ocazia diavolului sa faca fisuri, sa ucida dragostea. Sau poate ar fi trebuit sa va vorbesc mai mult despre bunatatile din care vor gusta cei ce rabda astazi. Dar cine a ascultat cuvantul cu atentie a inteles ca toate le va rasplati Dumnezeu. Poate pana acum ati fost intr-o, lupta si nu stiati pentru cine luptati, de care parte a baricadei sunteti. Si acum v-ati dumirit ca luptati pentru mantuire, ca luptati pentru Hristos. Ca eroismul de a rezista prigoanei pornite de casnicii vostri sau de alti cunoscuti are un sens, are un rost.

Viata este o cruce pe care o purtam sau pe care o lepadam. E foarte greu, in aceste vremuri de imputinare sufleteasca, sa rezistam pe baricade. Dar numai asa putem dobandi mantuirea. Ori cat de mari sunt durerile noastre, avem o nadejde. Nu suntem singuri. Nu alergam dupa iluzii, nu cautam raiul pe pamant. Ci Il cautam pe Hristos. Hristos este cu noi, iubitilor, cu toti laolalta si cu fiecare in parte. El vede inimile noastre. El aude fiecare oftat al nostru. Sa ne punem nadejdea in El. Si, mai devreme sau mai tarziu, ii vom simti ajutorul. Sa dea Dumnezeu ca familiile voastre sa stea sub binecuvantarea nuntii din Cana. Sa Il lasam sa prefaca neintelegerea in intelegere si rautatea in bunatate, asa cum a prefacut apa in vin.

Tu, Doamne lisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce ai promis ca vei fi cu robii Tai in toate zilele pana la sfarsitul veacului, arata-Ti puterea, arata-Ti dragostea si mila cea nemasurata! Nu ne lasa sa pierim pe marea vietii acesteia, ci adu-ne degraba la limanul linistii, ca sa mergem pe calea mantuirii si sa Te laudam in toate zilele vietii noastre. Amin.”

nunta-din-cana2.jpg

 


Categorii

Crestinul in lume, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Pentru tineri, Viata de familie

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “Despre suferintele celor casatoriti – Cuvant la Nunta din Cana Galileii de Danion Vasile

  1. Nu vreau sa va laud, fiindca asta nu face bine nimanui si nu as vrea sa va schimbati firea. Dar cuvintul pe care l-ati spus e superb si cred ca Duhul Sfînt v-a ajutat sa vedeti si sa ne transmiteti noua spre intarire.
    Multumim Domnului!

  2. Multumesc din suflet pentru cuvantul pe care l-ati rostit,cred ca numai Dumnezeu
    a putut pune acest cuvant in gura sfintiei-voastre.Pentru mine sunte-ti ca o raza de soare,viata este foarte grea cand vrei sa-i urmezi L-ui Hristos,dar este asa de bine ca nimic nu mai conteaza.Va multumesc din tot sufletul pentru tot ce scrieti,
    este ca hrana sufleteasca de care avem nevoie.Dumnezeu si Maica Domnului sa va ocrotesca ca ne ajutati si intari in lupta pe care fiecare dintre noi o avem.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate