Din HARISMELE SI MINUNILE Cuviosului PAISIE DE LA NEAMT

16-11-2009 Sublinieri

sf_paisie_v

Harisme mistice ale Cuviosului Paisie

“Însă această scurtă istorie scrisă de mine întru sărăcia minţii mele, mai degrabă întunecă decât aşterne în scris virtuţile lui. S-ar fi cuvenit ca aceasta să fie lucrul unui bărbat preaînţelept, deşi cred că şi unul ca acesta s-ar osteni în zadar încercând să le atingă pe toate, ceea ce nici n-ar fi cu putinţă dată fiind înălţimea vieţii fericitului. Cine va citi cu un ochi pizmaş acestea privitoare la el, acela mă va învinui de a fi întrecut măsura în lauda  stareţului meu şi de aceea rog să mai rabde puţin, pentru că îndată ce va auzi acest cuvinte, libere de orice minciună- fiindcă toată minciuna vine de la diavolul- nu va şovăi el însuşi să laude acel bărbat sfânt aflat mai presus de orice laudă omenească şi să spună: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui”, şi: „Fericiţi sunt ochii voştri care l-au văzut şi urechile voastre care au auzit cuvintele ieşite din gura lui”.

În trei rânduri l-am văzut pe fericitul şi m-am înfricoşat. Odată la Dragomirna m-am dus la el după vecernie, şi voiam să bat la uşă şi să mă anunţ fratelui care-i slujea, ca să aflu dacă mă va primi. Dar văzând uşa deschisă am intrat şi, spunând rugăciunea, am intrat înăuntru. Şi văzând că era întins jos, m-am închinat şi am zis: „Binecuvântează părinte”. El însă n-a răspuns nimic precum îi era obiceiul. Stând acolo, m-am uitat la el iar faţa lui era ca de foc. Am aşteptat puţin, uimit, şi am rostit din nou cu o voce mai tare rugăciunea, dar n-am primit nici un răspuns. Eram uimit de vederea lui, fiindcă nu-i văzusem niciodată faţa sa astfel. Întrucât faţa sa era prin firea ei palidă, am înţeles că dragostea rugăciunii aprinse din inima sa umpluse faţa cu har. Am mai stat puţin, după care am ieşit fără să spun nimănui nimic despre aceasta. Mult timp după aceasta, vorbind o dată cu el, am văzut a doua oară faţa sa strălucind: vorbea cu negrăită iubire, zâmbind în bucuria sa duhovnicească, rostind cuvinte duhovniceşti şi picurând bucurie în sufletele noastre.Eu însă stăteam şi mă uitam la el cu spaimă mare şi vorbeam cu el cu frică şi n-am întrebat pe nimeni dintre fraţii care fuseseră acolo despre aceasta, nici n-am vorbit nimănui despre aceasta, temându-mă ca fericitul să nu afle apoi despre aceasta şi să se mâhnească: fiindcă era foarte smerit şi fugea de laudă ca şi de o duhoare puturoasă.

Se ocăra pe sine însuşi întotdeauna şi pentru tot ceea ce se întâmpla în sobor dădea vina pe sine însuşi zicând: „Aceasta s-a întâmplat din pricina păcatelor mele”.Iar dacă se întâmpla ceva bun, punea aceasta pe seama rugăciunilor soborului. Şi pe cât de mult a fugit de slavă, scârbindu-se de ea ca de o duhoare puturoasă, cu atât mai mult Dumnezeu l-a slăvit în toate ţările. Numele lui a fost şi este cinstit la toţi iar a vorbi despre el înseamnă a aduce slavă lui Dumnezeu: toţi lăudau şi laudă pe Dumnezeu pentru a fi arătat în aceste vremi grele şi aspre pe adevăratul slujitorul său şi învăţătorul nostru credincios care a luminat şi a înnoit viaţa monahală de obşte. Nu este nepotrivit să vorbim despre el cu cuvintele Sfântului Isaac Sirul: „Slava fuge de la cel ce o caută”; iar altundeva tot el zice: „De-abia poate fi găsit un om care să poarte cinstea, dacă poate fi găsit”; la care, pentru uşurarea înţelegerii, s-ar putea adăuga: „Nici chiar dacă ar fi deopotrivă cu îngerii în obiceiuri”. Dar stâlpul smereniei îndura slava cu uşurinţă: o avea şi o purta fără vătămare, pentru că încă din tinereţele sale fugise de ea, când ea l-ar fi putut birui în lume, ca de pildă atunci când a văzut multe feţe mari frângându-şi mâinile şi aşteptând de la el să se facă păstorul şi învăţătorul lor urmând la altarul tatălui său; dar el l-a scuipat în faţa pe înşelătorul Belial dând slava în toată duhoarea ei, a fugit de ea. Şi toată viaţa sa a rămas nevătămat de ea, socotindu-se pe sine însuşi pulbere şi cenuşe sub picioarele tuturor şi dator pentru toate fraţilor.Nu numai că nici nu visa la înălţimea sa ci îşi punea nădejdea mântuirii sale în rugăciunile fraţilor.De aceea Dumnezeu l-a înălţat preamărindu-l încă în această viaţă şi noi credem fără nici o îndoială că îl va preamări pe el împreună cu cuvioşii Părinţi în viaţa de apoi.

Nu-i lipsea nici darul vederii înainte, şi tot ceea ce a prezis s-a petrecut. Astfel a prezis o moarte cumplita unei feţe mari şi aceasta s-a şi întâmplat. Despre altul a oftat şi a plâns şi a îndemnat, şi a treia zi acela a căzut. Învăţând pe altul, pe când eram şi eu în chilia sa, în cele din urmă i-a spus:

„Chiar nu vezi, frate, locul în care ai să mergi curând?”

Şi într-o săptămână acela a murit şi fericitul a plâns cu amar pentru el. Şi ce vom spune despre aceasta? Că deşi fericitul stătea în chilia sa, neieşind nicăieri afară de biserică, ştia starea tuturor fraţilor, chiar şi a celor pe care nu i-a văzut niciodată. Am fost odată în chilia sa în timpul unei discuţii şi unul dintre duhovnicii de frunte a intrat şi i-a spus ceva fericitului. Iar acesta i-a zis:

„Cum poţi să nu cunoşti starea fraţilor când ei vin în fiecare zi să-şi mărturisească gândurile lor? Eu care stau în chilia mea ştiu aceasta dar tu nu o ştii”.

De unde ai fi putut şti aceasta, sfinte părinte, dacă n-ar fi sălăşluit în inima ta Duhul Sfânt descoperindu-ţi aceasta? Au mai fost multe altele, dar le las deoparte de dragul scurtimii.

news_img_124372_90024

Minuni ale Cuviosului Paisie

Nu era lipsit părintele nostru şi de darul mai înainte vederii. Că de multe ori spunea că vede în somn asupra capului blagocestivului domn Grigorie Ghica voevod abia spânzurând numai de un păr, căruia degrab i s-a şi tăiat capul de cătră împăratul turcesc, după carele mult au plâns fericitul.

Pentru un frate de obşte adeseori ofta şi mult plângea şi mult îl sfătuia pentru oareşicare îndreptări, iară el nu asculta şi a treia zi s-a înecat.

Pre unul iarăşi mult l-au rugat şi l-au sfătuit fericitul ca să nu să ducă el din monastire. Iară mai pe urmă i-au zis lui cu lacrămi:

„Frate, ascultă-mă pentru că nu vei vedea locul acela unde voieşti tu a te duce”.

Şi nu au ascultat. Iară întru a patra zi a murit pre drum. Pentru carele fericitul a plâns foarte mult.

Între una din zile au trimis pre un frate ca să strângă dijma de la o moşie şi i-au zis:

„Fiule, deacă ţi se va întâmpla ceva, apoi să laşi ascultarea şi să vii la monastire”.

Iară fratele minunându-se de acel cuvânt al stareţului s-au dus în ascultarea aceia cu doi robi ai monastirii şi când au ajuns la acea moşie atuncea s-au îngreoiat fratele şi i s-au întunecat mintea, încât socotea că este înstreinat din lumea aceasta. Şi din cele ce vedea cu ochii i se părea a fi din altă lume, şi nu putea să-şi facă nicidecum rugăciune, măcar „Doamne, miluieşte”. Şi i s-au înnegrit faţa, dar el nu cunoştea. Deci i-au zis zis robii:

„Părinte, eşti bolnav”.

Şi el tot tăinuia zicând că nu-i bolnav. Iară ei au zis:

„Cum de zici că nu eşti bolnav, că acum te-ai şi înnegrit la faţă”.

Şi el au răspuns zicând:

„Cu adevărat sunt bolnav, căci m-am întunecat şi cu mintea şi nu cunosc nimic şi mă aflu ca cum aş fi întru altă lume şi în străinătate, şi ca cum aş fi în nişte locuri rătăcite şi afară din lumea aceasta şi ca cum aş fi ieşit din minte“.

Şi zicând el acestea, atuncea şi-au adus aminte de cuvântul părintelui stareţului ce au zis că de ţi se va întâmpla ceva, apoi să laşi ascultarea şi să vii la monastire”, şi au grăit cătră robi:

„Voi rămâneţi aicea, iar eu mă voi duce la monastire că nu pociu nimic”.

Iar ei au zis:

„Ba să nu te duci. Mai bine să meargă unul din noi, carele vei socoti”.

Şi au scris cătră stareţul şi au trimes pre un robu la monastire cu acea scrisoare. Deci Părintele nostru stareţul priimind şi cetind răvăşelul, i-au scris fratelui înapoi aşa:

“Fiule, răvaşul ce ai trimis am luat şi cele scrise am înţeles. Şi Dumnezeu să te ierte, să fii în ascultarea aceea”.

Şi îndată ce au cetit fratele răvaşul stareţului, i s-au luminat mintea şi singur se minuna de sineşi, cum au fost de întunecat, ca cum ar fi fost într-o negură, încât nu putea zice nici „Doamne, miluiaşte” şi nu putea să cunoască nimic iar acum i se părea că s-au rădicat negura şi s-au luminat văzduhul şi a rămas sănătos.

Doi părinţi rossiani [ruşi, n.n.], fraţi dupre trup, priimind o scrisoare de la părinţii lor cei trupeşti întru care îi ruga ca să facă toate chipurile şi să-i treacă şi pre dânşii în Moldavia, căci doresc să primească chipul călugăresc. Şi mergând la fericitul cerea să le dea voie ca să meargă să vază, doar ar putea ca să-şi treacă pre părinţii lor din Rossia [Rusia] peste graniţă dincoace. Iară el nici întru chipu nu au voit să-i lase, zicându-i, cum că este primejdie a-i trece graniţa. Iară mai ales că nici să cuvine ca monahul să-şi lase liniştea şi să meargă dupre rugămintea mirenilor. Şi că deacă va fi voia lui Dumnezeu spre aceasta, apoi îi va înlesni cu judecăţile care le ştie el şi-i va aduce la călugărie. Dar ei tot îl supăra, rugând pre fericitul, ca să le dea voie să se ducă. Deci el le-a zis lor:

„Precum voiţi, aşa faceţi”.

Şi aşa pornindu-se ei, i-au petrecut sfântul stareţul plângând după dânşii ca după nişte morţi. Iar când se despărţiia le-au zis:

„Iertaţi-mă, fraţilor, căci de acum nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta”.

Şi aşa părintele nostru s-au întors în monastire. Iar cei doi călugări au mers la părinţii lor şi prinzându-i stăpânirea Rossiei şi cercetându-i şi găsindu-i vinovaţi, i-au trimis la Sibiru [Siberia]. Deci ei de acolo au scris cătră sfântul stareţ cu lacrămi zicând că:

Cu adevărat s-au împlinit prorocia sfinţiei voastre, cinstite Părinte, căci de acum nu ne vom mai vedea în viaţa aceasta, pentru că nu este chipul de a scăpa în veac din primejdea unde ne aflăm”.

Era un duhovnic întru această monastire,  cu numele Victor, cu neamul rus, foarte cu frica lui Dumnezeu. Acesta povestea zicând că în tinereţile sale când era pus slujnic la igumenul monastirii Secului [părintele Ilarion], pre lângă alte nevoinţi îşi pusese şi aceasta ca o lege, ca să nu doarmă mai mult de trei ceasuri pe noapte iară zicea nicidecum şi să mănânce în postul mare a patra zi o dată, şi aceasta cu silită blagoslovenie o făcea. Iară dracii văzând nevoinţa lui, îi făcea mult necaz. Căci el seara, după ce împăca pre igumenul şi îşi citea pavecerniţa, apoi s-apuca de scris o carte cu feliu de adunători pentru ascultare şi toate patimile. Dar nu putea uneori să scrie din pricină că-l lovea diavolii nevăzut peste mână şi feştelea tot ce au scris. Iară când se culca nu îl lăsa să doarmă, că unii, după cum se părea, îi bătea dobilii la capu, iar alţii cânta cu surlile pre sobă, alţii făcea gălăgie ce cum s-ar bate o mulţime de oameni beţi. Şi când îl fura somnul, i se părea că îl scot afară din chilie cu aşternut cu tot. Şi aşa până la vremea utreniei îl muncia. Carele lucru au ţinut ca la şapte ani. Iară deacă se ducea la utrenie, atuncea îi aducea somn aşa de tare întrucât cădea jos şi toţi îl ocăra zicând că niciodată nu au văzut aşa om somnoros. Iară o dată la o sărbătoare, cum picura într-o strană care era neprinsă de celelalte aşa cu strană cu tot au căzut în mijlocul bisericii, încât s-au spăriat toţi, socotind că l-au lovit dracu. Şi altele multele îi făcea.

Şi iarăşi, odată, dupre obiceiu împăcând pre igumenul întru o seară iarna, au mers să citească pavecerniţa fiind ca la al treilea ceas din noapte. Şi iată au văzut de năpraznă că se face o lumină în chilie, întrucât a uitat el că era noapte. Iar în lumina aceia au văzut pre unul în chip de călugăr cu statul înalt, îmbrăcat cu mantie şi cu camilavca în capu, carele lui i să părea că este tipicariul bisericii. Şi plecându-se acela spre dânsul, şi-au pus ochii la ochi şi gura la gura lui, şi îl sfătuia şoptind. Iară câtă vreme au petrecut întru aceasta nu ţine minte acel duhovnic, nici ce i-au vorbit. Pentru că după ce s-au plecat dracul acel în chip de călugăr şi s-au lipit de gura lui, atuncea el, de spaimă, şi-au închis duhul (suflarea) într-însul. Însă i s-au părut că tare mult au ţinut aceasta. Şi văzând că nu mai poate ţine suflarea, i-au dat drumul ca dintr-o tulumbă şi l-au împins de la sineşi. Şi aşa s-au stins diavolul împreună cu lumina. Iară duhovnicul căzând jos, nu au ştiut cât au zăcut până şi-au venit în simţire. Deci mai trezându-se l-au cuprins o spaimă şi un cutremur de frică şi voia să fugă afară, dar nu nimerea uşa. Că căutând uşa da peste ferestri şi cu mare nevoie găsind uşa, cum o au deschis au năvălit degrab la uşa igumenului care era tot întru acea sală. Şi deschizându-o au sărit pre pat şi au îmbrăţişat soba că-l cuprinsese o răceală şi un cutremur. Şi vreo jumătate de ceas nu au putut vorbi, că i se luase glasul. Iară igumenul văzând că mare războiu dau dracii la poslusnicul [ucenicul] lui, au mers dimineaţa împreună cu el la părintele stareţul Paisie şi i-au povestit toate necazurile ce pătimeşte de la draci. Iară stareţul i-au zis:

„O frate, frate, mare mila lui Dumnezeu ţi-a ajutat, de nu au intrat dracu întru tine. Pentru că Dumnezeu ţi-a oprit suflarea de nu ai suflat, ca să nu intre. Şi această milă asupra ta o au arătat Domnul pentru că toate câte ai făcut le-ai făcut cu blagoslovenie. Dar nu te împuţina, ce de acum înainte să ţii o rânduială ca aceasta care te voi învăţa, şi de te vor mai supăra, atunci să vii să-mi spui”.

Şi aşa mângâindu-l cu multe cuvinte l-au slobozit cu pace hotărându-i şi ce tipic să ţie pe o lună de zile. Iară el întorcându-se la chilia sa, au făcut aşa precum l-au învăţat stareţul şi nici o supărare nu au avut întru acea lună. Iar după împlinirea acei luni au năvălit mai cumplit dracii asupra lui şi îndată au alergat el noaptea la stareţul de i-au spus că o lună care i-o au rânduit au avut pace, iară după aceia îndoit războiul au rădicat dracii. Şi stareţul zâmbindu-se puţin, i-au zis:

„Du-te, frate, la chiliuţă şi te nevoiaşte, că de acum înainte nu te vor mai supăra niciodată”.

Şi aşa au şi urmat, că până la moarte nu l-au mai supărat, ci i-au dat pace cu rugăciunile stareţului.

O cucoană de neam bun (a Strujeştilor) din oraşul Iaşi povestea cu lacrămi zicând:

„Eu fiind la vârsta tinereţelor şi, dupre cum este obiceiul lumii, viindu-mi vremea de a mă însoţi, mă cerea doi feciori de boiari mari. Unul Dimitrache Sturza, iară altul asemenea lui cu neamul. Dară părinţii mei fiind obicinuiţi ca totdeauna să se sfătuiască cu părinţii duhovniceşti în pricini mari, şi fiindcă Monastirea Neamţului era proslăvită foarte mult pe atuncea pentru stareţul Paisie, de aceea şi părinţii mei luându-mă au mers cu mine la Monastirea Neamţului. Şi mergând la părintele Paisie l-au întrebat, la carele dintre cei doi să mă dea pre însoţire. Iară stareţul le-au zis:

„De vreme ce spre Dumnezeu v-aţi pus nădejdea, apoi să ştiţi că aşa este voia lui Dumnezeu, adecă că după ce veţi ajunge la curtea domniilor voastre, că vă veţi pogorî din carată, vă va întâmpina un călăraşu trimis cu o scrisoare. Deci a celui boiaru a căruia va fi scrisoarea să vă daţi pre fiica voastră spre însoţire, şi crezu că va fi blagoslovenia Domnului peste casa aceia”.

Iară părinţii mei, crezând cuvintelor stareţului, au pornit. Şi când au ajuns la scările curţilor sale, iată că au sosit şi trimisu cu scrisoarea de la Dimitrache Sturza. Pre carile lucru văzându-l părinţii mei, cu toată bucuria m-au dat pre mâna spre însoţire lui Dimitrache Sturza. Apoi după ce m-au însoţit cu acel boiariu, dupre orânduiala creştinească, tot parte femeiască năşteam. Pentru aceia iarăşi luându-mă părinţii mei m-au dus la părintele Paisie şi cu lacrămi l-au rugat ca să mă blagoslovească, să născu şi parte bărbătească. Iar el mult sfătuindu-i le-au zis:

„După credinţa voastră fie voauă, că de acum are să nască şi parte bărbătească”.

Şi aşa s-au şi împlinit şi după aceia am născut fii şi parte bărbătească. Şi noi încă am trăit cu fericire în toată viaţa noastră (pre această povestire o au spus înseşi acea cucoană Elenco, soţia lui Dimitrache Sturza, anul 1840).

O cocoană din neamul Băloşeştilor, fiindcă era stearpă, nu năştea copii. Deci viind la Monastirea Neamţului şi căzând la picioarele părintelui Paisie, îl ruga ca să se roage lui Dumnezeu să-i dezlege nerodia. Iară stareţul sfătuind-o cu cuvinte duhovniceşti o au mângâiat zicându-i să aibă nădejde că-i va împlini Dumnezeu dorinţa numai să aibă credinţă la mila Domnului. Şi aşa ducându-se acea cucoană la arhondaric, s-au culcat să se odihnească puţin. Şi adormind, iată că s-au văzut ca cum ar sta împreună cu părintele Paisie înaintea icoanei Maicii Domnului. Şi luând părintele Paisie o floare de la Maica Domnului i-au dat-o ei, zicându-i:

„Primeşte aceasta şi te du acasă căci te va bucura Maica Domnului”.

Iată ea deşteptându-să ca din somn au pornit acasă şi după o vreme zămislind în pântece au născut copil parte bărbătească.

O cocoană Mara, cu soţul ei Panaite de la Bălţi, avea un copil cu numele Alexandru, pre carele cum l-au înţărcat îndată l-au apucat o epilepsie foarte cumplită, întrucât nu să mai afla alţii aşa cumplit muncindu-se. Deci auzind de minunile pe care le săvârşia Maica lui Dumnezeu la Monastirea Neamţului, prin rugăciunile părintelui nostru stareţului Paisie, au venit aducând copilul şi puindu-l la picioarele părintelui Paisie cu lacrămi îl ruga ca să-şi facă milă de dânşii şi să le tămăduiască copilul. Iară părintele nostru mângâindu-i cu cuvinte de suflet folositoare le-au zis ca să se ducă şi să puie pe copil înaintea sfintei icoanei ce i făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Apoi au trimis un preot ca să-i cetească. Şi după ce i-au cetit le-au zis:

„Mergeţi şi vă luaţi copilul şi să credeţi cu neîndoire că de acum înainte nu va mai pătimi nici un rău”.

Carele lucru dupre cuvântul stareţului s-au şi îndeplinit, că acel copil au crescut, dar epilepsia nu l-au mai apucat cat a trăit.

Nu-i nevoie să scriu despre minuni şi vindecări, fiindcă nu prin minuni se recunoaşte sfinţenia bărbaţilor cu adevărat sfinţi, sfinţenia lor înaintea lui Dumnezeu, ci din adevărata credinţă ortodoxă a dogmelor şi din paza poruncilor lui Dumnezeu, precum şi dintr-o vieţuire curată şi neprihănită. Încă şi mulţi eretici au făcut minuni, iar despre ei Domnul a zis:

„Mulţi îmi vor spune în ziua aceea: Doamne au n-am botezat în numele Tău? N-am făcut atâtea lucruri minunate în numele Tău? Iar judecătorul le va zice: Adevărat, adevărat vă spun vouă nu vă cunosc pe voi, depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”.

Iar bogatului care l-a întrebat:

„Cum pot să dobândesc viaţa veşnică?”

Domnul i-a zis:

„Păzeşte poruncile!”.

Şi iarăşi:

„Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul cum v-am iubit Eu. Din aceasta vor cunoaşte toţi oamenii că sunteţi ucenicii mei, de veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur învaţă că nu se cuvine pentru un bărbat ortodox să-şi arate sfinţenia sa din semne şi profeţii, ci din bunătatea vieţii lui, după cum a spus însuşi Domnul:

„După roadele lor îi veţi cunoaşte”.

Iar roadele adevăratului om duhovnicesc le-a arătat Apostolul zicând:

„Roada duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, credinţa, blândeţea şi înfrânarea, împotriva unora ca acestora nu este lege”.

Dacă un om face astfel de roade, chiar dacă face semne sau nu, este limpede că el este sfânt şi prieten al lui Dumnezeu. Fericitul părintele nostru a lucrat şi multe minuni, dar întrucât nu voia nici măcar să audă despre aceasta, punând totul pe seama Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi rugăciunilor soborului fraţilor, din această pricină le voi lăsa deoparte, ca să nu mă împotrivesc dorinţei sale, deşi ştiu de multe minuni ce s-a întâmplat atât înainte cât şi după moartea sa.

san-paisio-velickovskij-pa

Viaţa duhovnicească în obştea paisiană

Fericitul părintele nostru Paisie avea în soborul său fraţi aflaţi pe diferite trepte de înaintare [duhovnicească]. Scrie despre aceasta dintr-o scrisoare scrisă de propria sa mână întâiului său prieten, preotului Dimitri din Poltava, scrisoare scrisă la Dragomirna în anul 1767. Acesta îl rugase să-i scrie într-o scrisoare despre toate rânduielile (cinurile) vieţii monahale şi despre vieţuirea pe care o ducea împreună cu fraţii.

Şi fericitul a descris foarte bine şi cum se cuvine rânduiala „liniştirii pustniceşti“, rânduiala „căii împărăteşti”, precum şi rânduiala „vieţii de obşte”, tâlcuindu-i-le cu mare înţelepciune din învăţăturile cuvioşilor Părinţilor noştri. La aceasta a adăugat ceva şi despre sine însuşi şi despre soborul fraţilor, anume în ce stare erau în acea vreme fraţii şi ce înaintare [progres] făcuseră ei la Dragomirna, scriind aşa:

„Nu toţi din chinovia noastră au aceeaşi măsură şi de altfel acest lucru nici n-ar fi cu putinţă. Fiindcă unii, cei mai mulţi, şi-au omorât deja întru totul voia şi judecata lor proprie, se supun fraţilor întru toate şi îşi săvârşesc ascultările lor pentru ei ca şi pentru Domnul însuşi, cu frică de Dumnezeu şi mare smerenie, îndurând necinstea, ocara, batjocura şi tot felul de încercări de bunăvoie, cu mare bucurie, ca unii care au fost învredniciţi la aceasta de harul lui Dumnezeu şi ar dori mereu aceasta. Neîncetat ei se ocărăsc pe ei înşişi înaintea lui Dumnezeu în ascunsul inimilor lor, socotindu-se pe ei înşişi mai prejos decât toţi drept ultimii dintre toţi. Vin apoi alţii, nu puţini dintre ei, care cad şi se ridică, păcătuind şi căindu-se, suferind ocara şi încercările, deşi cu osteneală şi chin. Ei se silesc cu tot sufletul să se facă asemenea celorlalţi, rugându-se pentru aceasta lui Dumnezeu cu lacrimi. Iar alţii, nu foarte mulţi, sunt slabi şi neputincioşi, ca nişte copii ce nu pot gusta încă hrană tare, adică să îndure ocara şi încercările şi de aceea ei trebuie hrăniţi încă cu laptele milostivirii, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei pentru slăbiciunea lor, până ce vor ajunge la vârsta duhovnicească a răbdării, când vor fi în stare să-şi împlinească nevoile numai prin buna dispoziţie a voii lor şi printr-o neîncetată învinuire de sine. Adeseori aceşti fraţi se străduiesc mai presus de puterile lor să îndure necinstea şi să-şi lase voia lor proprie până la a-şi vărsa sângele adică vărsându-şi marea lor osteneală ca pe nişte sânge înaintea lui Dumnezeu şi rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu pentru ajutor. Unii ca aceştia, deşi sunt foarte slabi, sunt socotiţi în faţa lui Dumnezeu între cei ce iau împărăţia cerurilor cu de-a sila. Dar chiar dacă nu toţi fraţii au ajuns la aceeaşi măsură, aşa cum s-a spus, toţi se silesc îndeobşte spre paza poruncilor lui Dumnezeu şi ale Sfinţilor Părinţi, legaţi întreolaltă de legătura nedesfăcută a iubirii lui Dumnezeu, şi de dragul iubirii lor de Dumnezeu şi a mântuirii îndură o neîncetată strâmtorare trupească mulţumind neîncetat lui Dumnezeu: aşa cum îşi pun nădejdea lor de mântuire în Dumnezeu aşa şi pentru cele trebuincioase în susţinerea vieţilor lor” .

Viaţa noastră de acum e departe de aceea [de la Dragomirna], cum e departe Vechiul Testament de cel Nou...”

(din: Viata Cuviosului Staret Paisie scrisa de Mitrofan Schimonahul, in: Cuviosul Paisie de la Neamt, Autobiografia si Vietile unui staret, urmate de Asezaminte si alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2002)

SF_CUV_PAISIE


Categorii

Calugaria / viata monahala, Minuni si convertiri, Razboiul nevazut, Sfantul Paisie de la Neamt (Velicicovschi), Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “Din HARISMELE SI MINUNILE Cuviosului PAISIE DE LA NEAMT

  1. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT. Cuvinte trezitoare, de mare folos pentru inceputul Postului. GANDUL LA MOARTE. “ASTAZI ESTE TIMPUL POCAINTEI” -
  2. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT despre necesitatea citirii Sfintilor Parinti si a sfatuirii fratesti, in vremurile lipsei de stareti duhovnicesti -
  3. Pingback: SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare? | Cuvântul Ortodo
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate