DACA EMINESCU AR FI AZI PRINTRE NOI… “Dispretuind Biserica noastra nationala si injosind-o, atei si francmasoni cum sunt toti… CINE COMBATE ORTODOXIA POATE FI ORICE, DAR NUMAI ROMÂN NU E!”
Vedeti si:
- 15 iunie – POMENIREA POETULUI NATIONAL, MIHAI EMINESCU, la implinirea a 124 de ani de la trecerea sa la cele vesnice
- MIHAI EMINESCU: 123 ani de la adormire (15 iunie 1889). DESPRE BOALA SI MOARTEA POETULUI NATIONAL (video)
- Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu-Busulenga): EMINESCU A IUBIT SI A APARAT ORTODOXIA/ In plus: CE NE-AR SPUNE EMINESCU DESPRE ROMANIA IN U.E.?
- 15 ianuarie – la aniversara. Gazetarul MIHAI EMINESCU, incredibil de actual
- MIHAI EMINESCU – Cand toate’s vechi si noua toate…
- EMINESCU, SPOVEDANIA SI MONAHISMUL
- EMINESCU a adus rugaciunea in inchisorile comuniste. Marturia Doamnei ASPAZIA OTEL-PETRESCU
***
- Doxologia/ Irina Nastasiu:
Eminescu, un apărător al Ortodoxiei
Acum 124 de ani, în ziua de 15 iunie 1889, pleca dintre noi Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închinat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.
S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de “recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I:
“…vor căta vieţii tale/Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”
Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost “tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce?
Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.
“Cine combate Ortodoxia numai român nu e…”
Eminescu a fost un mare patriot, dar a fost şi un apărător al Bisericii Ortodoxe. Mărturia lui rămâne peste veacuri, ca un adevărat testament scris parcă anume pentru cei care se încăpăţânează încă să-l considere ateu.
“Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (M. Eminescu, “Liber-cugetător, liberă-cugetare”, “Timpul”, 2 februarie 1879, în “Opere”, 1989, vol.X, p. 187).
Cât priveşte aşa-zisa apartenenţă a lui Eminescu la la orice fel de mișcare ocultă, transnațională, cuvintele poetului sunt mai mult decât edificatoare şi mai actuale ca niciodată:
“Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele.(…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, “Timpul”, în “Opere”, Vol 13. pp. 168-169)
Dacă Eminescu ar fi azi printre noi, condeiul lui acid nu i-ar ierta pe cei care lovesc în Biserică, în neam şi în familia creştină. Ar condamna păcatul de moarte al homosexualităţii, pe cale să fie legiferat şi în România. Ar demasca trădătorii de neam, care îşi spun “patrioţi”. Ar jeli milioanele de copii ucişi prin avorturi. Ar scrie cu durere despre ce a mai rămas din biata noastră ţară, sfâşiată şi jefuită la drumul mare. Ar striga, cum numai el ştia să o facă, sperând că românii se vor trezi din somnul cel de moarte al nepăsării. Că se vor întoarce la credinţă, că vor umple iar bisericile, că se vor întoarce din “neagra străinătate” şi se vor lupta pentru ţara lor, aflată în momente de grea cumpănă. Ar plânge pentru tineretul rupt de istorie şi de trecut, ancorat în valori străine nouă, abrutizat prin tehnicile moderne de corupere în masă. Ar privi, cu lacrimi în ochi, spre satul românesc – o umbră din ce-a fost cândva. Ar căuta peste tot şi n-ar mai găsi decât pe ici, pe colo părinţi şi bunici care să lase generaţiilor tinere comori nepreţuite: datini, obiceiuri, cântece şi doine, balade populare, toată zestrea inestimabilă a românilor de altădată. Ar găsi un neam parcă pustiit, fără memorie, aproape lipsit de suflare. Un neam pe care avem cu toţii datoria să-l readucem la viaţă. Măcar noi, cei ce-l iubim şi cinstim pe Eminescu.
“Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, descreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc” (Mihai Eminescu).
Vi se pare cumva acest tablou al decadenței cunoscut?
Biserica noastra “a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise”. Intr-adevar, unitatea nu doar lingvistica intre romanii din Moldova, Tara Romaneasca si Transilvania numai Biserica a asigurat-o, in pofida diferentelor evidente de spatiu si conditii sociale in care au trait stramosii. O afirmatie de geniu cum Eminescu o poate face. Si astazi?… putini romani activi, dar foarte multi neromani invectivi si tradatori nu numai de neam, ci si ai normalitatii. Ca intotdeauna, totusi mai mult ca oricand. Nadejdea este in Biserica si la noi ca intotdeauna.
Acest mare roman a vazut clar viitorul pe care-l traim.
Noi suntem niste epigoni incapabili sa ne unim si sa curatam tara de raul ce a cuprins-o.
https://www.youtube.com/watch?v=PNLi_KWlpA0
http://adevarul.ro/news/eveniment/cernauti-bust-1_51bc023ec7b855ff5692879c/index.html
VIDEO Bustul lui Eminescu, decapitat într-o localitate de lângă Cernăuţi, înainte de comemorarea a 124 de ani de la moartea poetului
Citeste mai mult: adev.ro/mof7cl
Vai de biet român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
….
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa creştinului.
…
Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!
(Doina – Mihai Eminescu)
Nu se prea scrie despre rudele monahale ale lui Eminescu…doi fraţi şi trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic şi Jachift, ultimul fiind chiar stareţ, şi de Fevronia, Olimpiada şi Sofia, toate călugăriţe la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit şi ea tot la Agafton…însuşi poetul dorind să se călugărească înainte ca Maiorescu sa-i descopere semne de “alienat”.
Doina
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/01/15/eminescu-spovedania-si-monahismul/
http://www.ziaristionline.ro/2019/06/05/130-de-ani-de-la-uciderea-lui-mihai-eminescu-eminescu-prima-jertfa-politica-pe-altarul-daciei-mari-de-dr-aurel-v-david/