EMINESCU, SPOVEDANIA SI MONAHISMUL
(15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)
Cititi si:
***
Eminescu: „Hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi”, de Arhimandrit Mihail Daniliuc
Însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”.
Ca în fiece an, de ziua lui Eminescu, 15 ianuarie, ne îndreptăm cugetele către „Betleemul” prunciei poetului nepereche, binecuvântatul ținut al Botoșanilor, și către viața acestui „geniu sorbit de Dumnezeu din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”.
De-a lungul timpului s-au scris multe despre Eminescu. Nu știm dacă Eminescu va mai prezenta același interes pentru viitorime. Oare se mai vărsa cerneală pe sute de pagini, ca și până acum, despre poetul nepereche? Oare va mai prezenta Eminescu interes? Oare vor mai fi români care să-l citească, să-i recite măiestritele stihuri și cărora să le vibreze sufletul când numele său va fi pomenit? Va mai sta Eminescu multă vreme în manualele școlare? Dar în vitrinele librăriilor și în sufletele românilor? Să nădăjduim că da, că Eminescu nu va fi uitat și că „aducerile aminte îl vor troieni cu drag” cât va fi suflare românească pe aceste vechi plaiuri românești. Revendicat de anumite curente literare, de oareșicare mișcări politice, Eminescu ne aparține tuturor, chiar și nouă, cinului monahal.
De ce? Pentru că neîntrecutul bard a iubit foarte mult viața cenobitică. Era fascinat de viețuirea din mănăstiri, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală din așezările noastre călugărești. Nu-mi propun să fac aici exegeze și nici să concurez cu ele. Voiesc doar să trec în revistă tangențele poetului cu lumea monahală.
Mama lui, Raluca Jurașcu, provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii,
dintre care 5 s-au călugărit: trei fete la Mănăstirea Agafton, monahiile Fevronia, Sofia și Olimpiada. Ultima dintre ele, a fost vreme de 5 ani stareță la această mănăstire. Doi frați de-ai Ralucăi au devenit călugări: monahul Calinic și arhimandritul Ioachim Jurașcu (în unele adnotări apare cu numele de Iachint sau Jachift).
Sunt însemnări multe despre clipele petrecute de Eminescu la Agafton. Meditație, rugăciuni, participare la pravila călugărească; toate și-au pus amprenta asupra formării spirituale a viitorului poet. Se pare că una din mătușile sale, maica Fevronia, s-a atașat mai mult de nepot, participând chiar și la botezul acestuia. Bunicul din partea mamei, Iorgu Jurașcu, a construit la Agafton două case pentru progeniturile sale călugărite. O altă soră de-a Ralucăi, căsătorită, se pare că a purtat același dor neostoit după viața monahală, de vreme ce una din fiicele ei a fost îndemnată să ia drumul mănăstirii la o vârstă fragedă. Aceasta a fost crescută de măicuțele rude din obștea Agaftonului, devenind o călugăriță plină de râvnă, primind îngerescul chip cu numele de Xenia. Monahia Xenia Velisarie și mătușile ei, schimonahiile Fevronia, Safta și Olimpiada au fost trecute în Patericul românesc datorită vieții lor curate și râvnei pentru credință. Despre viața celor doi călugări din familia Jurașcu nu se știe mai nimic. Monahul Calinic și Arhimandritul Ioachim / Iachint / Jachift Jurașcu probabil că au viețuit la una din mănăstirile de călugări din Moldova, cel din urmă fiind stareț. Ar fi interesant de știut unde s-au nevoit și unde sunt înmormântați.
Eminescu a fost dus de Creangă la spovedit și la împărtășit
Revenind la vizitele junelui Eminescu la Agafton, Gala Galaction a surprins meșteșugit importanța acestei așezări monastice în devenirea spirituală a lui Eminescu:
„…Eminescu, copil de patru, de zece, de paisprezece ani…a venit, de nenumărate ori, întâi cu părinţii şi, apoi, singur sau întovărăşit de fraţi şi de prieteni, ca să vadă pe Maica Fevronia şi să cerceteze mănăstirea din codri. Eminescu a coborât din Botoşani pe aceste cărări care descurcă poienile înflorite, vâlcelele mascate cu trandafiri sălbatici şi umbra stejarilor bătrâni, şi s-a urcat la schitul cenuşiu şi plin de pace. La Mănăstirea Agafton a cunoscut Eminescu întâia oară cenobitismul creştin-ortodox şi pravilele lui şi toată trista lui Frumuseţe”.
Viața neuitatului poet s-a întâlnit ciclic cu mediul monahal. Să ne amintim de vizitele sale la Mănăstirea Văratic. Academiciana Zoe Dumitrescu-Bușulenga, și ea oaspete vremelnic al frumoasei chinovii nemțene, a publicat mai multe materiale în care făcea referire la un act care spune clar că o modestă casă monahală era închiriată, începând cu anul 1874, de Mihai Eminescu de la proprietara sa, monahia Asinefta Ermoghin. Veronica Micle era găzduită de monahia Eufrosina Popescu, o rudă de-a sa, iar iubitul ei, vizitând-o la Văratic, își închiria câteva zile căsuța măicuței Asinefta. De asemenea, scriitoarea consemnează chiar numele unei maici
În timpul viețuirii sale la București, botoșăneanul ilustru a tânjit foarte mult după pacea mănăstirilor moldave și după viața monahală de aici. Atât de mult, încât și-ar fi dorit el însuși să devină călugăr. De unde știm de această intenție? Din cercetările eminescologului Theodor Codreanu. Într-un articol excepțional, intitulat Sacrificiul eminescian: călugărirea, moartea şi mântuirea lui Eminescu, aflăm că poetul îi spunea unui amic de-al său prin 1882:
„..știi ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”.
O, ce călugăr, ar fi fost Eminescu! Ce scrieri profunde ar fi plămădit în tihna unei chilii! Ce stareț, ce egumen nu și l-ar fi dorit pe Eminescu monah în obștea vreunei chinovii? Sau poate că nu! Depinde cât și câți l-ar fi înțeles.
Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț
În împrejurări nu chiar fericite poetul a ajuns să locuiască la mănăstire. Aflându-se într-o
Viața lui Eminescu la Mănăstirea Neamț a fost tulburătoare. Se trezea la 5 dimineaţa, „pe tăcute” se îmbrăca, păşind uşor prin cernita odaie, să nu-i deranjeze pe ceilalţi bolnavi. Cineva spunea: „cât era de bun în nebunia sa”. Apoi ieşea la aer, căci nu putea suferi încăperea, plimbându-se ore în şir în cerdac, recitând, şoptind mereu vreme de câteva ore neîntrerupt, când, obosit şi la chemarea clopoţelului, mergea cu ceilalţi bolnavi la dejun. Mânca foarte puțin, căci din mica sa porţie dădea adesea celorlalţi. După o astfel de masă frugală, dormea până la ora 4, când ieşea din nou în cerdac, se aşeza pe un scaun, cu picioarele întinse peste coloanele cerdacului şi cu mâinile încrucişate, şi, vreme îndelungată, privea spre văzduh. Cina se lua pe la orele 6, după slujba vecerniei și pavecerniței. De multe ori visătorul pacient se făcea că mestecă, nu dorea să mănânce. „Era sătul de viaţă, d-apoi de mâncare!” Seara, după 8, când toţi mergeau să doarmă, „începea timpul când Eminescu se simţea în culmea fericirii”. Din nou în cerdac, dar de astă dată nu mai privea fix înspre cer, ci îl sfredelea. Când apărea luna, plângea de multe ori, îşi plângea „durerea, necazurile, suferinţele acestei deşarte vieţi.”
„L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu”
Dr. Şuţu scrie că Eminescu avea obiceiul ca, înainte de a se culca, să audă glasul buciumului, neputând adormi „decât în armonia acestui plâns şi tânguitor ecou”. Somnul venea pe la orele două ale nopţii. „Până s-adoarmă însă, cerca versuri.” De aici de la Neamț a trimis la revista „Convorbiri literare” de la Iași, poezia Dorința în care întâlnim un cuvânt specific zonei, „prund”: Vino-n codru la izvoru care tremură pe prund….
Tot la Neamț s-a întâmplat un lucru cu totul impresionant. Reputatul profesor și eminescolog Nae Georgescu, care a trudit cu entuziasm și nețărmurită dragoste ca să scoată la lumină cât mai multe lucruri despre pătimitul poet, în articolul Familia Eminescu și Spovedania de la Sfinții Arhangheli afirmă că în urmă cu câțiva ani profesorul Paul Miron a descoperit o însemnare pe fila unui Ceaslov din biblioteca Mănăstirii Neamț. Un ieromonah care l-a spovedit pe Eminescu a făcut următoarea consemnare: „L-am spovedit astăzi pe domnul Mihai Eminescu. Era senin, am putut sta de vorba cu el cam un ceas și apoi l-am împărtășit”. Ca preot, ca duhovnic, m-am întrebat cum e să ai la scaunul de spovedanie un om pe care Dumnezeu l-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour din marea de amar, după cum însuși afirma. Trebuie să fi fost un dialog cu totul excepțional. O confesiune a unui geniu în fața Dumnezeului său. Această spovedanie și împărtășania de după i-au adus alinarea fizică și spirituală tristului poet.
[…]
INTEGRAL LA: Doxologia
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Mare om … si in scolile noastre prea putin se vb despre el.
http://proiectavdhela.ro/pdf/mihai_eminescu_romanii_peninsulei_balcanice.pdf
http://dhyeata.wordpress.com/2012/01/14/eminescu-si-lumea-aromaneasca-i/
Pericopa evanghelica: Marcu 10, 46- 52
46. Şi au venit în Ierihon. Şi ieşind din Ierihon El, ucenicii Lui şi mulţime mare, Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, şedea jos, pe marginea drumului.
47. Şi, auzind că este Iisus Nazarineanul, a început să strige şi să zică: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!
48. Şi mulţi îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!
49. Şi Iisus, oprindu-Se, a zis: Chemaţi-l! Şi l-au chemat pe orb, zicându-i: Îndrăzneşte, scoală-te! Te cheamă.
50. Iar orbul, lepădând haina de pe el, a sărit în picioare şi a venit la Iisus.
51. Şi l-a întrebat Iisus, zicându-i: Ce voieşti să-ţi fac? Iar orbul I-a răspuns: Învăţătorule, să văd iarăşi.
52. Iar Iisus i-a zis: Mergi, credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut şi urma lui Iisus pe cale.
Pericopa apostolica: Iacov 2, 14- 26
14. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască?
15. Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele,
16. Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul?
17. Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.
18. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea.
19. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.
20. Vrei însă să înţelegi, omule nesocotit, că credinţa fără de fapte moartă este?
21. Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic?
22. Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit?
23. Şi s-a împlinit Scriptura care zice: “Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi “a fost numit prieten al lui Dumnezeu”.
24. Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.
25. La fel şi Rahav, desfrânata, au nu din fapte s-a îndreptat când a primit pe cei trimişi şi i-a scos afară, pe altă cale?
26. Căci precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără de fapte, moartă este.
Atât de plăcut este de auzit şi de citit cum mari oameni, “vedete” ale istoriei,din toate domeniile, iată inclusiv şi din artă, pentru că Eminescu a fost un artist desăvârşit în a mânui limba românească, pe lângă poezie scriind şi proză, fiind publicist şi un neobosit şi critic fin al nelegiurilor vremurilor sale, sunt apropiaţi de Biserică, sunt cu luare aminte la lucrarea divină, sunt patrioţi şi din pacate nu mai sunt modele de urmat de “vedetele” zilelor noastre din toate domeniile.
cat de profund si de adevarat suna si astazi cuvintele marelui nostru poet national:
“……
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
……”
(Glossa, M. Eminescu
In liceele din Romania mai sunt persoane ce sustin ca Eminescu a fost ateu…, dovedit cu acea fraza scoasa din context din “Imparat si proletar”. Of… Ce dezamagire, ce inselare amara pentru sufletul unor tineri… Nu uitati sa mai puneti, din cand in cand, pe pomelnic, numele eroului roman (sau poate chiar martir, desi am citit destule exprimari argumentate impotriva termenului de “mucenic” sau “martir” pentru Eminescu) Mihail.
DOINA
Mihai Eminescu
De la Nistru pan’la Tisa
Tot romanul plansu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atata singuratate;
Din Hotin si pan’la Mare
Vin Muscalii de-a calare
De la Mare la Hotin
Calea noastra ne-o atin
Si Muscalii si Calmucii
Si nici Nistrul nu-i inneaca
Saraca tara, saraca!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveste’nvata pruncii
Si sub mana de jidan
Sunt romanii lui Stefan.
Vai de biet roman saracu
Ca-ndarat tot da ca racul
Fara tihna-i masa lui
Si-i strain in tara lui.
Din Brasov pan’la Abrud
Vai ce vad si ce aud
Stapanind ungurul crud
Iar din Olt pana la Cris
Nu mai este luminis
De greul suspinelor
De umbra strainilor,
De nu mai stii ce te-ai face
Sarace, roman, sarace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dusmanii in puhoi
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier
Toate cantecele pier
Zboara paserile toate
De neagra singuratate
Numai umbra spinului
La usa crestinului
Codrul geme si se pleaca
Si izvoarele ai seaca
Saraca, tara, saraca!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Si sa-i scoata ochii corbii
Sa ramaie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi in veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza, sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca,
Iar cine mi-a fost misel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum dusmanii mi te seacs
Saraca, tara, saraca!
Stefane, Maria Ta,
Lasa Putna, nu mai sta,
Lasa Arhimandritului
Toata grija schitului
Iara grija gropilor
Da-o-n seama popilor
La metanii sa tot bata,
Ziua toata, noaptea toata,
Sa se-ndure Dumnezeu
Ca sa-ti mantui neamul tau…
Tu te-nalta din mormant
Sa te-aud din corn sunand
Si Moldova adunand
Adunandu-ti flamurile
Sa se mire neamurile;
De-i suna din corn o data
Ai s-aduni Moldova toata
De-i suna de doua ori
Vin si codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Dati in seama ciorilor
S-a spanzuratorilor.
Stefane, Maria Ta,
Lasa Putna, nu mai sta
Ca te-asteapts litvele
Sa le zboare tigvele
Sa le spui motivele
Pe cati pari, pe cati fustei
Capatani de grecotei
Grecoteii si strainii
Manca-le-ar inima cainii
Manca-le-ar tara pustia
Si neamul nemernicia
Cum te prada, cum te seaca
Saraca, tara, saraca!
Ce ai cu Tara mea…
Ce ai cu Tara mea, straine?
De-o-ncingi in valvatai de foc?
Nici navalirile barbare
Nu m-au putut clinti din loc!
Aici am invatat credinta
Si-am masurat intaii pasi –
Zadarnic s-au trudit s-o fure
Atatea cete de vrajmasi.
Aici am inganat cuvantul,
Frumoasei doine romanesti –
Cu cat lovesti mai mult in mine
Cu-atat mai mult ma otelesti!
Aici au suferit stramosii
Legati pe rug, ori trasi pe roti
Si-au rasarit ca din poveste
In loc puzderii de nepoti.
Ce ai cu satul meu, straine,
De-l jefuiesti necontenit?
Tu uiti ca pentru neamul nostru
Dreptatea inca n-a sosit?
Dar nu va trece multa vreme
Si vei putea sa ne cunosti,
Caci vor porni spre libertate
Prin munti, biruitoare osti!
Tu ne alungi fara de mila,
Caci esti salbatic si flamand –
Dar in curand va bate ora
Dreptatii noastre, pe pamant!
Ce ai cu tara mea, straine,
De tot lovesti in ea mereu?
Nelegiuirea urii tale
Ajunge pan la Dumnezeu.
Eu cu pamantul meu sunt frate
Oricat ai vrea sa ma dezbini –
Tu esti venit aici din PUSTA
Si n-ai în glie radacini!
Tu n-ai in tara mea morminte.
Când apele de munte cad
Nu descifrezi în glas de doina
Povestea codrilor de brad.
Ne-ai sfasiat in doua neamul
Si-l calci sub cizma ta, semet –
In ziua rafuielii noastre
Iti voi raspunde cu dispret!
Iustin Iliesiu
– „Sangerari ardelene” – poezii
– Editura Remus Cioflec –
– Bucuresti, 1945. –
Semnalam mai demult o emisiune otravita:”Sfatul inteleptului”.Duminica seara s-a ocupat cu desacralizarea unui geniu cultural si spiritual.Invitatul emisiunii,Razvan Codrescu,a tinut sa ne indoctrineze si sa ne spuna ca Eminescu nu afost nici crestin nici necrestin.Adica mai pe intelesul omului simplu ca mine,nu avea treaba cu Biserica decat accidental.Mai,sa fie…Mie imi face impresia,fara sa fi citit tone de maculatura ca invitatul emisiunii,ca Eminescu a murit ortodox convins si practicant.
@ Crsiti_G:
Nici sa aruncam cu astfel de epitete nu ar fi drept. E o realitate ca Eminescu a trecut prin diverse faze, unele foarte nihiliste si ateiste, dar probabil ca erau cunoscute mult mai putin (sau deloc) aspectele de cainta si intoarcere la firea originara si la traditie ale poetului.
felicitari arhimandritului Mihail Daniliuc, autorul articolului. Slava Domnului ca mai sunt calugari iubitori de cultura
Fara indoiala ca poezia Glossa contine sfaturile primite de Eminescu de la duhovnicul sau de la Neamt. Cat de actuale sunt aceste versuri si cat de neschimbata este lumea, in ciuda tuturor schimbarilor!
Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte?…
Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei doua fete,
Vede-n capat începutul
Cine stie sa le-nvete;
Tot ce-a fost ori o sa fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zadarnicie
Te întreaba si socoate.
Caci acelorasi mijloace
Se supun câte exista,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i vesela si trista;
Alte masti, aceeasi piesa,
Alte guri, aceeasi gama,
Amagit atât de-adese
Nu spera si nu ai teama.
Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca sa schimbe-actorii-n scena,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alaturi te strecoara,
Nu baga nici chiar de seama,
Din cararea ta afara
De te-ndeamna, de te cheama.
De te-ating, sa feri în laturi,
De hulesc, sa taci din gura;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Daca stii a lor masura;
Zica toti ce vor sa zica,
Treaca-n lume cine-o trece;
Ca sa nu-ndragesti nimica,
Tu ramâi la toate rece.
Glossa, Milai Emiescu, 1883, decembrie