Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!
“Å¢ie, aÅŸadar, căruia Å£i-a murit ce Å£i-a fost drag, Å£ie, căruia Å£i s-a stricat jucăria, Å£ie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, Å£ie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, Å£ie, pe care viaÅ£a te-a zdrobit ÅŸi pe care te paÅŸte deznădejdea, iată că Å£i S-a născut prunc. Å¢ie“.
Aparut in revista “Presa ortodoxa”, numar semnal, decembrie 2008 (preluat cu acordul editorilor revistei):
Crăciunul în cumpăna vremilor
“ÃŽmbinând ritmul nădejdii omeneÅŸti în rânduiala miÅŸcărilor lumii, creÅŸtinătatea sărbătoreÅŸte Crăciunul la răsturnarea crugului ceresc, odată cu începutul creÅŸterii zilelor asupra nopÅ£ilor.
Crăciunul! Zi de plinătate ÅŸi belÅŸug, în care vestea bună se împlineÅŸte, în care nădejdea de mai bine a omului îşi află chezăşie – ce stranie îmbinare de înÅ£elesuri descoperă omului! ÃŽn ceasul ales pentru numărătoarea neamurilor pământului, Dumnezeu este de faţă. Domnul Slavei, al plinătăţii ÅŸi al tăriei îşi Å£ine făgăduiala mântuirii omului, apleacă cerurile spre pământ, ca să îl ridice spre Sine, se întrupează. Åži, făcându-se Om, ia chipul săracului ÅŸi Se naÅŸte-n ieslea vitelor, căci – spune Evanghelistul, vorbind de Maica Domnului ÅŸi de Iosif – nu mai era loc în han ÅŸi pentru dânÅŸii.
Steaua Lui se arată magilor Chaldeei care-i aduc aur, smirnă şi tămâie, iar pe Irod îl umple de mânie. Îngerul se arată atunci în vis lui Iosif, poruncindu-i să ia Maica şi pe Prunc şi să fugă în Eghipet. Iar ceata îngerilor se arată păstorilor la turme, înspăimântându-i cu strigătul ei de slavă întru cei de dus şi de pace între oameni şi bună învoire. Cine nu ştie pe de rost întâmplările acestea, pe care tot norodul românesc şi le închipuie în rânduiala colorată a Vicleimului? Şi cine nu se împărtăşeşte, fie cât de nedesluşit, din această bucurie tainică a împărţirii timpului? Dar, de ce înţelegerea populară a legat povestea mai ales de amintirea lui Irod?
Ca ÅŸi acum 1935 de ani, împărăţiile fac numărătoarea ÅŸi împărÅ£irea seminÅ£iilor pământului. Dar, între oameni nu e nici pace, nici bună învoire! Fiecare se numără ÅŸi îşi numără vecinul. Corăbiile încruciÅŸează încărcate întinsul mărilor, caravanele străbat pustiurile, pe munÅ£i se văd focurile taberelor. Timpul pare a sta în cumpănă. Un semn de nedumerire ÅŸade întins peste ape. Se aÅŸteaptă îngânarea tunurilor…
Åži totuÅŸi, nu sunt nici 20 de ani de când omenirea – ieÅŸită din cel mai crunt măcel pe care l-a pomenit lumea de când este, secătuită de vlaga celor mai frumoase trupuri de feciori, semănate peste toate brazdele pământului – jurase să sfârÅŸească pentru totdeauna cu silnicia ca mijloc de împlinire a năzuinÅ£elor colective. Să fi fost cuminÅ£enia cea de pe urmă sau să fi fost istovirea? Fapt e că, peste potopul de ruini, a strălucit, o clipă în zare, curcubeul. Åži arcurile de triumf au părut că primesc pe învingătorii „celei din urmă biruinÅ£e“. Elan generos sau naivitate, ori poate chiar ipocrizie completă, ce a rămas din acest pământ? Amintirea unei nădejdi neîmplinite, a unei tinereÅ£i prea devreme irosite.
N-au trecut 20 de ani ÅŸi, peste generaÅ£ia celor căliÅ£i în fier deodinioară, s-a ridicat altă generaÅ£ie neîncercată, gata să arunce iarăşi sorÅ£ii. Lumea ÅŸi-a uitat de jurământ. Chingile vechei [teorii] malthusiene trag astăzi iarÅŸi spre vâltoare batalioane răbdării. Strigătul lor ar fi: „pâine“, „pace“. Dar când pâinea e ameninÅ£ată, cum să stea omul locului?
Ca ÅŸi acum 20 de ani, ca ÅŸi acum peste o mie nouă sute, Craciunul anului 1935 e o zi de judecată. Nu e în joc numai stăpânirea apelor, a văzduhului ÅŸi a pământurilor. Nici chiar supremaÅ£ia unei rase, a unei aÅŸezări sau a unei civilizaÅ£ii. ÃŽn joc e însăşi ideea de om, chipul lui de fiinţă cugetătoare liberă, aÅŸezată la cheia de boltă a creaÅ£iei, sortit să trăiască printre semeni, comunicând prin înÅ£elesuri ÅŸi împărtăşindu-se din folosirea aceloraÅŸi unelte, pentru împlinirea poftelor ÅŸi pus, astfel, între automatismul mecanic al aservirii ÅŸi incoerenÅ£a anarhică a libertăţii, să strălucească chipul înÅ£elepciunii ÅŸi al măsurii. ReuÅŸi-vor uneltele omului, creaÅ£iile lui, cu poftele nemăsurate ÅŸi ambiÅ£iile pe care le nălucesc, lipsite de frâul pe care îl constituie vedenia întregului din care fac parte, să pună stăpânire pe om ÅŸi să se întoarcă împotrivă-i, dislocându-l din centrul creaÅ£iei ÅŸi smintindu-l din propria lui „condiÅ£ie umană”, adică, făcându-l „neom”? Sau izbuti-va omul, în ceasul al unsprezecelea, să îşi regăsească marginile ÅŸi, odată cu ele, echilibrul stării sale? E o întrebare obsedantă, deschisă limpede de câteva sute de ani, ÅŸi poate o întrebare legată de esenÅ£a fiinÅ£ei lui, de ceea ce s-ar numi „aventura umană“. La răscrucea atâtor întrebări, Crăciunul anului 1935, Crăciunul de totdeauna, străluceÅŸte chipul Pruncului Dumnezeiesc, născut în staul, gol, spre mirarea înÅ£elepÅ£ilor, spaima păstorilor ÅŸi mânia Irozilor.
Prunc ni S-a născut nouă!
Oamenii se nasc, cresc, se frământă, năzuiesc, suferă ÅŸi pier. La fel ca oamenii, se ridică neamurile ÅŸi ÃŽmpărăţiile cresc, înfloresc o clipă, dăinuiesc ÅŸi cad. Åži, la fel cu oamenii ÅŸi cu ÃŽmpărăţiile, dar în alt ritm, se aprind stelele cerului, luminează o vreme ÅŸi se sting…
Åži, prefacerea aceasta pare omului inelară, condiÅ£ia naÅŸterii din nou e moartea, totul trece, totul se întoarce fără de sfârÅŸit. Åži, din adâncul amărăciunii sale, ÃŽnÅ£eleptul, care pare că presimte-n El, totuÅŸi, altă chemare, fie măcar ca în vis, o fărâmă de năzuinţă spre vecinicie, rosteÅŸte cu amărăciune (de unde, oare, amărăciunea asta, dacă în lume sunt toate cum au fost?): „Zădărnicie a zădărniciilor, totul e zădărnicie!”
ÃŽn faÅ£a acestei deznădejdi a sufletului omenesc rămas de sine ÅŸi văduvit de Dumnezeu, de bucurie, Biserica, creÅŸtinii lumii întregi răspund, din toate vremurile, cu un fapt, cu unul singur: Crăciunul… Åži, tocmai acestei strădanii, a cărei culme, pentru noi, creÅŸtinii, este Maica Domnului, acest suspin al firii după mântuire – îi răspunde, nu ca un Å£el, dar ca o împlinire, însemnătatea zilei de Crăciun.
În ea, aşteptarea omenirii întregi şi-n omenire, a fiecăruia din noi, aşa cum suntem, cu patimile noastre, cu păcatele şi cu minciunile noastre, îşi află un răspuns, o dezlegare. E semnul că strădania noastră nu e în zadar, că nu în zadar năzuim către mai bine. Că strădania noastră s-a auzit la cer şi că nu mai suntem de acum sortiţi risipei, că glasul a aflat răspuns la Scaunul Domnesc, că, în sfârşit, vom avea parte de dreptate. Spre asta năzuieşte, de o mărturiseşte sau nu o mărturiseşte, toată străduinţa omenească. Sterpi suntem toţi prin firea noastră şi robi suntem toţi prin fire. Ne robim tuturor; ne robim ţelurilor făptuirii noastre, ne măcinăm în luptă cu puterile lumeşti, să-nfăptuim visurile care ne-au robit; ne robim şi nouă înşine, şi unii altora, numai şi numai ca să avem parte de-mplinire.Ba, chiar şi atunci când, mândri, revoltaţi, asemeni lui Spartacus, vrem să ne azvârlim lanţurile şi să fim [liberi], nu facem decât să ne schimbăm robia.
Şi iată că, dintr-o dată, avem semn: că stârpiciunea noastră şi-a aflat limanul, că goliciunea noastră şi-a aflat îmbrăcăminte, că năzuinţa noastră şi-a aflat întruchipare, că s-a născut Domnul nostru adevărat, care ne va face dreptate.
… Å¢ie, aÅŸadar, căruia Å£i-a murit ce Å£i-a fost drag, Å£ie, căruia Å£i s-a stricat jucăria, Å£ie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, Å£ie, celuia care ai ucis atâtea lucruri sfinte, Å£ie, pe care viaÅ£a te-a zdrobit ÅŸi pe care te paÅŸte deznădejdea, iată că Å£i s-a născut prunc. Å¢ie. Acesta a venit, anume pentru tine, ca să îţi zică să nu fii întristat, să vindece rănele tale, să ÅŸteargă lacrimile tale, să-Å£i spună că, la El, nimic din tot ce avu preÅ£ nu are moarte; că strădania ta nu va fi zadarnică; că ruga ta s-a auzit la cer; că El a venit să mântuie tocmai ceea ce era pierdut.
La El ai să recapeţi curăţia, ai să redobândeşti gustul de viaţă, ai să te afli iar întreg, pe tine însuţi strălucitor, împlinit până la statul fiinţei tale adevărate, cu tot ce ai încercat, tot ce n-ai izbutit şi ai să vezi că la El nu e pentru nimic moarte, ci numai Înviere, Bucurie, Strălucire şi Viaţă fără de sfârşit.
O, dacă ar putea, numai, ochii tăi, ochii mei, să vadă Bucuria îndurării Sale. Poate că am orbi, de bucurie“.
Legaturi:
- O, CE VESTE… UITATA! sau: UNDE ESTE HRISTOS DE CRACIUN?
- Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
- A venit si-aici Craciunul, sa ne mangaie surghiunul…
- Sa praznuim dumnezeieste Nasterea Domnului!
- Icoana Nasterii Domnului
- Isaie, dantuieste!
- Maica Arsenia: Cum sa ne pregatim pentru a trai bucuria Nasterii Domnului?
- Epistola la Nasterea Domnului – Sf. Ioan Maximovici
- Predica la Nasterea Domnului -Sf. Ioan Maximovici
- Nasterea lui Hristos – Sf. Teofan Zavoratul
***
50 Commentarii la “Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!”
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>