SINGURI DE CRĂCIUN

25-12-2017 Sublinieri

Părintele Andreas Konanos, Intareste-ti sufletul – Treceri nevazute vol.1:

… singur de Crăciun

„Vă ascult de ceva timp, însă ieri seară aţi vorbit inimii mele. Locuiesc singur, am simţit cu putere singurătatea… Sunt în Germania şi fac parte din comunitatea greacă…”. T.P. Germania (e-mail)

Ce zi plină de veselie este astăzi, iubiţi ascultători ai postului de radio al Bisericii Pireului. Bucurați-vă, la mulţi ani fericiţi!… suntem deja de Crăciun, am intrat în Crăciun, îl trăim, ne bucurăm de Crăciun în aceste zile. Deja de ieri! Iar atmosfera este foarte sărbătorească; nu-i aşa că sunteţi fericiţi? Îmi închipui. Veţi petrece toţi cu veselie, împreună cu familiile voastre, vă veţi pregăti să mergeţi să mâncaţi, să vă bucuraţi, să vă distraţi, să vă faceţi urări. Să mergeţi în cofetării, să cumpăraţi daruri, dulciuri, să faceţi vizite, să ne îngrăşăm cu kilogramele corespunzătoare, să uităm de diete, să uităm de osteneala postului, fiecare cât a făcut. Şi acum să începem să ne desfătăm, aşa este? Nu-i aşa? Cineva mi-a spus că nu este chiar aşa. Mi-a spus cineva:

— Părinte, nu sunteţi doar voi, nu sunteţi doar voi cei fericiţi – trebuie şi eu să termin emisiunea repejor pentru că mă aşteaptă oamenii la masă, am multe invitaţii astăzi, nu ştiu unde să merg mai întâi.

Cum? A, desigur; cineva iarăşi îmi vorbeşte… şi-mi spune:

— Părinte, nu te opreşti un pic din a vorbi despre voi toţi cei foarte veseli astăzi, când este o zi atât de sărbătorească şi de festivă? Şi să te ocupi puţin şi de noi.

— Adică, zic eu, de cine să mă ocup?

— Să te ocupi de noi şi să ne vorbeşti despre întristarea acestor zile. Pentru că existăm şi noi.

— Care voi? Voi cine sunteţi şi unde existaţi?

— Suntem şi noi, mi-a zis cineva, cei care nu suntem acum în maşină, care nu mergem în vizită, care vom asculta postul de radio al Bisericii Pireului, şi la amiază, când tu vei închide radioul, pentru că vei avea un loc unde să mănânci, să bei, să asculţi muzică, să te distrezi, să vezi filme la televizor. Noi nu vom putea urma programul vostru; al vostru, al celor ce prăznuiţi azi într-un mod atât de festiv.

— Şi cine sunteţi voi?

— Părinte, mi-a zis, spuneţi ceva şi despre tristeţea acestor sărbători, despre melancolia sărbătorilor. Vorbeşte şi despre noi puţin, existăm şi noi în această lume. Existăm şi noi care ascultăm postul Bisericii Pireului şi vom continua – chiar dacă este Crăciunul – să ne aflăm în singurătatea noastră, în tăcerea noastră, în patul suferinţei noastre.

-Ia stai puţin, să clarificăm un pic lucrurile; să le clarificăm. Dacă este să fac o astfel de emisiune şi trebuie s-o fac, o s-o fac. Dar uneori zic eu, poate că tu care acum zici că nu vei merge să mănânci eşti vinovat şi tu. Poate că eşti vinovat şi tu că nu vei merge să mănânci la o masă frumoasă.

Aşadar, nu cumva ţi se datorează ţie acest lucru? Nu cumva singurătatea se datorează propriei tale alegeri? Deoarece îi ştiu pe unii care sunt invitaţi; anumiţi oameni îi iubesc, unii îi vor, dar pentru că aceştia au o stimă de sine scăzută, o acceptare scăzută a propriului lor sine, au – ca să spun şi altfel – au un egoism ascuns, o invidie, nu vor să meargă. Şi stau singuri, se mâhnesc, şi apoi deja cad în melancolie.

„Pe mine, zice cineva, nu mă vrea nimeni”. Când te cheamă nu mergi. Când stai singur te mâhneşti. Nu cumva eşti şi tu de vină? Nu cumva eşti şi tu de vină că astăzi eşti singur? Nu ştiu, discutăm şi noi acum, la postul Bisericii Pireului, astăzi. Nu ştiu câţi ascultă în acest moment postul nostru, pentru că am cunoştinţă că foarte mulţi se află în febra pregătirilor… să plece, să meargă să se distreze, să meargă să se veselească. Dar zic că este cu putinţă ca aceia care stau singuri acum să poată să ajungă şi ei la timp. Este ora unu şi ceva, mai puteţi ajunge! Puteţi ajunge, să daţi un telefon şi să spuneţi că în cele din urmă veţi merge. Veţi merge! Voi veni, voi veni şi eu la masa la care m-ai invitat. Faceţi aceasta, nu rămâneţi singuri astăzi, dacă nu există un motiv serios, dacă nu voi sunteţi vinovaţi. Pentru că altceva este singurătatea de bună voie a unui monah, a unui nevoitor, a unui om care locuieşte singur, deoarece simte plinătatea prezenţei lui Hristos şi pentru că aceasta este opţiunea lui. Pentru că deja aceasta nu mai este singurătate, când Îl simţi pe Hristos în această zi, când simţi în inima ta o linişte nesfârşită, un spaţiu nesfârşit. Chiar înainte de a mânca simţi în suflet o saturare, o plinătate a bucuriei. Atunci nu vorbim de singurătate. Aşadar, Părintele Paisie Aghioritul, dacă mai trăia, ar fi mers la mănăstirea de care aparţinea, ar fi participat la Liturghie, s-ar fi împărtăşit, ar fi mâncat la trapeză cu ceilalţi monahi, după aceea ar fi mers la chilia sa şi ar fi fost foarte fericit. Cu totul singur şi foarte fericit. Deoarece se simte plin. Nu este singur, el este cu totul singur în ceea ce priveşte prezenţa oamenilor, dar împlinit în ceea ce priveşte prezenta lui Hristos. Dacă este ceva de felul acesta, este în regulă. Bine faci că eşti singur.

Însă, nu cumva şi noi suntem vinovaţi într-o oarecare măsură pentru că suntem astăzi singuri, într-o astfel de zi? Nu cumva suntem şi noi vreodată ciudaţi? Nu cumva suntem puţin capricioşi, puţin stranii: nu ştiu, întreb doar. Se poate ca cineva să nu fie vinovat cu nimic de toate acestea, se poate să-i pară cuiva un pic ciudată purtarea lui, să fie necomunicativ şi să fie vinovat acela care nu face primul pas sau nu răspunde. Poate că uneori tovărăşia ta îi oboseşte pe ceilalţi şi sunt îngreunaţi să fie împreună cu tine. Uite, chiar şi aşa să fie, nu te dezamăgi. Pentru că dacă te dezamăgeşti, aceasta ascunde egoism. Chiar dacă tu eşti de vină în toate aceste lucruri, fă-le pe toate acestea materie pentru smerenie. Spune: anul acesta încep să mă înţeleg puţin pe mine însumi; că sunt puţin ciudat. Nimeni nu m-a anunţat, nimeni nu mă vrea; nu cumva şi eu sunt vinovat pe undeva? Poate sunt vinovat pe undeva şi nu sunt foarte prietenos, foarte sociabil, foarte afectuos, foarte iubitor, din pricina propriului meu egoism. Recunoaşte aceasta. Recunoaşte cine eşti. Admite că uneori eşti cu un caracter dificil. Şi ştii, acum, dacă recunoşti aceste lucruri, Hristos o să te iubească; o să te iubească pentru că va fi ca şi cum i-ai spune lui Hristos că: Doamne, iarăşi şi anul acesta când Tu te-ai născut, am nevoie de naşterea Ta, eu îţi voi da lucrarea, îţi voi da ocupaţie să lucrezi, Doamne, în sufletul meu. Sunt un om ciudat, vino să mă îndrepţi. Vino să mă tămăduieşti. Sunt şi eu un om problematic. Uite, Doamne, Te-ai născut şi nimeni nu mă sună ca să merg să iau masa undeva. Sunt de vină; poate că şi eu sunt de vină pe undeva”.

Aşadar, voi, care sunteţi de vină, cei care sunt de vină, toţi suntem de vină în măsura în care nu suntem aşa cum ar trebui să fim, să ne facem autocritica de rigoare. Să ne smerim, să ne pocăim, să cerem mila lui Dumnezeu şi să-L rugăm de-acum înainte. Ştiu că mă ascultaţi şi voi ceilalţi şi aşteptaţi şi grăiţi în sinea voastră: ne va veni şi nouă rândul la emisiunea „Treceri nevăzute”, va trece şi la noi vorbitorul, să ne grăiască şi nouă un pic; pentru că noi nu suntem de vină. Foarte bine, poţi spune că cineva este de vină că nu este astăzi la vreo masă praznicală; eu, însă, ce vină am?

„Eu nu sunt de vină, eu…” Acum voi vorbi despre tine… Eu sunt bolnav, vei spune tu. Eu sunt bolnav; eu sunt în spital. Şi am acum aici un mic radio şi te ascult, lângă noptiera mea. Iar tu, părinte, începi şi strigi şi spui că suntem de vină şi că suntem egoişti şi spui că… Nu, nu vorbesc despre tine. Acum tu nu eşti de vină, într-adevăr. Eşti bolnav, eşti neputincios, eşti în patul suferinţei şi nu poţi pleca nicăieri. Şi toţi te iubesc, dar eşti nevoit să rămâi singur. Vor veni să te vadă, te va cerceta vreunul, au venit puţin de dimineaţă, dar acum la masă au plecat. Un altul este neputincios trupeşte. Da, şi tu eşti paralizat; ştiu asta, tu eşti paralizat.

Ce poţi să faci tu? Eşti tu vinovat că eşti aşa? Că nu poţi să alergi, să mergi să arăţi ceea ce simte inima ta? Inima ta vrea să alerge, dar trupul tău nu te ajută. Şi este Naşterea Domnului… Da, iar tu nu eşti vinovat, iar tu nu eşti vinovat că trăieşti singur, pentru că nu ai rudenii. Deoarece eşti bătrân; eşti o persoană cu o vârstă înaintată. Precum este o bătrânică, un bătrânel, o bunică.

Da, cunosc acest lucru, şi tu… acum plângi; acum plângi, pentru că tu ai tristeţea ta grea, şi în acest an nu poţi să faci ceea ce făceai altădată pentru că simţi o mare durere. Lipseşte cineva din casă anul acesta. Da, este groaznic. Este groaznic acest fapt. Aşadar, dacă doriţi o să vă ţin un pic de tovărăşie. Nu vă voi ascunde că şi eu voi pleca apoi, şi eu voi merge apoi la masă. Voi merge la o masă, dar acum, de vreme ce aveţi radioul deschis, să stăm împreună, să ne ţinem tovărăşie.

Să vorbim puţin despre acele persoane care astăzi, de Naşterea Domnului, nu pot pentru că nu sunt vinovaţi ei, ci condiţiile impun ca ei să rămână singuri. Să rămână singuri fără mulţi însoţitori, cu foarte puţini oameni sau fără oameni lângă ei. Şi acestea sunt persoane singure şi se întristează şi le vine un val de melancolie. Dintru început să vă spun câte ceva mângâietor pentru voi. De sărbători, cu toţii suntem cuprinşi puţin de melancolie. Şi bucuria nu este în proporţie de 100% toată ziua şi toată noaptea. Există momente când valul de melancolie ne găseşte şi în cele mai fericite clipe din viaţa noastră. Vine o tristeţe – spun asta psihologii, sociologii – există tristeţea perioadelor de sărbători. Tristeţea Paştelui, tristeţea Crăciunului. Această stare ne prinde puţin. Se întristează sufletul nostru, nu putem cuprinde întreaga bucurie, bucuria absolută. Şi, ca oameni ce ne aflăm pe această planetă, bucuria este dospită cu întristarea. Ne vom şi bucura, ne vom şi întrista. Vezi că unul se căsătoreşte şi unii se veselesc, alţii se întristează, deoarece şi-au pierdut copilul lor. Acum, zici tu, te bucuri sau te întristezi? Amândouă, şi mă întristez şi mă bucur. Am melancolie şi sunt fericit. Toţi trăiesc puţin această stare.

Aşadar, nu sunteţi doar voi. Nu amplificaţi lucrurile. Să nu vă simţiţi ca şi cum ati fi distruşi şi să-i invidiaţi pe toţi că sunt fericiţi. Astăzi este Crăciunul, iar eu sunt cel mai necăjit. Nu este aşa, nu este aşa! Puneţi puţin în minte gânduri bune. Spune aceasta foarte frumos Cuviosul Paisie Aghioritul: „Pune-ţi înainte de toate gânduri bune, gândeşte lucruri pozitive. Aşa cum le vrea Dumnezeu. Aşadar, priveşte-le, priveşte-le cu ochi bun”. Ceea ce se zice de obicei: dacă vezi un pahar până la jumătate cu apă, nu spune că paharul este pe jumătate gol, ci spune că este pe jumătate plin; nu este o minciună! Este pe jumătate plin, este şi pe jumătate gol. Dar tu nu privi partea goală. Priveşte partea plină a paharului. Priveşte lucrurile pozitive şi spune: Cel puţin, cel puţin sunt în Grecia. Sunt într-o ţară liberă. Sunt creştin ortodox. Pot acum să ascult şi postul de radio al Bisericii Pireului. Pot să mă şi rog. Gândeşte-te la ceva bun pe care-l ai. Ceva puţin, ceva puţin pe care-l poţi face. Vă amintiţi că un băiat mi-a zis odată: „Eu sunt invalid, sunt paralizat în tot trupul meu; dar de puţin timp îmi pot mişca capul. Sunt foarte fericit”. Zice, acest puţin: îmi mişc puţin capul; iar tot trupul este nemişcat. Îmi mişc puţin capul şi sunt bucuros. Uitaţi-vă! Iată, aşadar, ceva pozitiv în întristarea ta. Nu privi în chip jalnic viaţa ta. Nu spune, aşadar, sunt necăjit, sunt nefericit. Nu eşti nenorocit! Melancolia după melancolie te aruncă din ce în ce mai jos. Nu, priveşte lucrurile pozitiv. Caută să afli ceva pozitiv. Nu găsesc nimic! Şi aceasta pozitiv este, (adică) să nu ai nimic pozitiv şi să te sprijini pe Dumnezeu! Pune-ţi acest gând pozitiv. Spune: „Eu, Doamne, mă voi sprijini pe Tine. Doar pe Tine. Nu am nimic altceva bun. Nu am nimic bun. Nu găsesc nimic mulţumitor să spun despre mine însumi”. În mod sigur există ceva bun. Priveşte aceasta cu credinţă. În mod sigur ceva vrea să scoată Dumnezeu din această singurătate. Ceva vrea să scoată. Nu este El Dumnezeu? Nu este El înţelept? Nu te iubeşte? Nu rânduieşte El viaţa întregii lumi? Nu hotărăşte El când va ieşi soarele şi când va apune? Nu rânduieşte El păsările care zboară în cer, frunzele care cad, firele din capul nostru care sunt măsurate? Nu le ştie El pe toate? Aşadar, Hristos ştie că anul acesta de Crăciun tu, altul, alta, ei, nu eşti tu singurul, veţi trăi aşa Crăciunul, în singurătate. Într-un mod solitar. Priveşte şi aceasta în cadrul iubirii lui Dumnezeu. Aşa a voit Dumnezeu, a ştiut Dumnezeu aceasta, îngăduie aceasta Dumnezeu. A însemnat Dumnezeu ziua de astăzi şi a zis că: „Tu, copilul Meu, prin înţelepciunea pe care Eu o am şi prin atotcunoaşterea şi prin dragostea pe care o am, cunosc totul despre tine şi socotesc că aşa trebuie să petreci astăzi. îngădui aceasta… îngădui…”.

Nu înseamnă că Dumnezeu se bucură de ceea ce trăieşti tu; dar îngăduie pentru un scop bun. Priveşte aceasta cu credinţă, priveşte-o cu credinţă în Hristos:

— Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe El.

Îl iubeşti pe Dumnezeu? Aşadar, şi această singurătate a ta spre binele tău va ieşi. Şi această lacrimă spre bine va ieşi. Aşadar, priveşte cu credinţă ceea ce petreci astăzi şi străduieşte-te să o vezi într-un mod în care să te foloseşti. Vei scoate ceva bun. Vei scoate ceva bun din amărăciune… Din ceva amar vei scoate ceva dulce în sufletul tău. Poţi să vrei astăzi să te legi, să te legi mai mult cu Hristos; să intri, dacă vrei, în singurătatea lui Hristos. Care şi El, când S-a născut, a fost singur în această lume. Lumea nu l-a primit cu bucurie. A trăit singur. Naşterea lui Hristos -în timpul căreia acum toţi alergăm spre iesle şi aprindem luminile frumoase pe străzi, iar copiii merg la colindat şi la praznicul Sfântului Vasile… -, când S-a născut Hristos, singur a venit şi El în lume. L-a încălzit Maica Domnului cu dragostea ei, îmbrăţişarea Ei şi sărutările Ei calde. Da, cu adevărat l-au lăudat îngerii şi câţiva păstori; dar toate acestea au trecut şi apoi a rămas El singur. Cei mai mulţi oameni nu i-au dat importanţă. Ca să te gândeşti şi tu astăzi, să vezi lucrurile la măsurile lui Hristos. Că, aşadar, te smereşti şi tu puţin ca şi Hristos. Astăzi tu eşti singur, aşa cum şi Hristos a fost singur. Şi poţi, dacă vrei, să te legi, să te legi puţin mai mult cu El şi să spui: Doamne, înţelege-mă Tu… înţelege-mă Tu, care ai aşteptat dragostea şi nu ai primit dragoste. Aşa şi eu aşteptam puţină dragoste astăzi şi dragoste nu am primit şi sunt singur”. Şi poţi să te afli în legătură cu Hristos la măsura propriei Sale singurătăţi, a smereniei, a micşorării, a limitei. Eşti la limită? Eşti la limită aşa cum a fost Hristos astăzi. Şi ne răstignim noi – nu zicem aşa de Paşti? – împreună cu Hristos.

Aşadar, astăzi semăn cu Hristos, eu care-L iubesc mult pe Hristos. Aceia care sunt singuri ca şi Hristos, aceia care sunt la limită ca şi Hristos seamănă cu Hristos! Fă puţină răbdare. Vom învăţa cuvântul „răbdare”. Va trece şi această zi, vor trece şi următoarele, vor trece şi alte zile ale vieţii noastre. Va trece toată viata noastră şi va mai fi o singură zi. Va trece şi viaţa aceasta. Iată, vei face răbdare şi vei învăţa să aştepţi în viaţă. Ceva bun va prelucra în inima ta Dumnezeu din această singurătate. Şi străduieşte-te să simţi un pic, dacă vrei… pentru că altceva este să vorbeşti oamenilor îndureraţi, persoanelor singure, şi altceva este să fii tu însuţi o persoană singură. Sfaturile sunt atât de uşoare, dar altul care-şi trăieşte suferinţa sa nu poate răbda. Este ceva diferit. Este ceva diferit atunci când suferi şi vin unii să facă pe învăţătorii. […] îmi amintesc acum de Sfântul Isaac Sirul – care zice:

„Străduieşte-te să simţi că eşti pe pământ doar tu şi cu Dumnezeu. Încearcă să te odihneşti în inima ta, nu în chip egoist. Că nu dai însemnătate dacă există şi alţii şi că nu ai nevoie de ceilalţi; dar simte că Dumnezeu te iubeşte ca şi cum ai fi singur pe lume!”.

Te iubeşte ca şi cum El ar fi avut planeta Pământ şi tu ai fi fost singur pe Pământ. Trăieşte tu şi cu Dumnezeu; nu în mod egoist, ci personal, că Dumnezeu te iubeşte personal pe tine. Că vine la tine, că nu aleargă acum către saloane, unde este lume multă, face vizite, iar pe tine te are puţin deoparte şi te are aşa…

„Aşteaptă, am alte treburi acum…”; nu! Te iubeşte pe tine ca şi cum ai fi doar tu singurul născut în lume. Nou-născutul Hristos ar fi venit, se zice, pe Pământ, chiar şi numai pentru un singur om. Ce dragoste uriaşă este aceasta!

Nu-ţi dă nimeni un telefon? [Cred că] la sfârşitul emisiunii cei ce o ascultă vor da vreun telefon. Te vor suna şi pe tine prietenii tăi, de la postul Bisericii Pireului, fraţii tăi duhovniceşti. Dar şi dacă nu te va suna nimeni, să ştii că Hristos te iubeşte astăzi. Şi ţi s-a dăruit astăzi în mod exclusiv! Simte-L pe Hristos că ţi se dăruieşte în mod exclusiv! Să-L simţi drept Dumnezeul tău, al tău personal. Că şi dacă nu ar fi existat nimeni pe pământ, te-ai fi născut Hristoase al meu numai pentru mine; şi ai fi făcut Crăciunul numai pentru sufletul meu!... Iar aceasta este ceva foarte frumos! Te va ajuta să trăieşti oarecum într-o plinătate sufletească şi să nu te simţi dependent în problema bucuriei de la ceilalţi oameni. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, Tu eşti Dumnezeul meu. Şi, deşi te împărţi tuturor, te dăruieşti fiecăruia foarte personal, într-o necuprinsă plinătate. Şi vreau să te simt în acest fel”. Tu şi cu Dumnezeu pe pământ! Doar tu şi cu Dumnezeu! Şi aceasta să te umple de bucurie. Şi apoi îi vei vedea cu bunătate şi pe ceilalţi şi te vei bucura că ei se bucură. Nu-i vei invidia. Nu invidia, nu pizmui. Nu-i vei antipatiza, nu-i vei urî pe ceilalţi – căci unii, deoarece îi văd pe alţii că se bucură, vor să se răzbune pe ei. Invidia devine mânie. Se mânie, se enervează, antipatizează lumea care se bucură. Pentru că îşi spun: toţi se bucură şi eu mă întristez. Nu! Vei spune: Eu Îl am pe Dumnezeul meu, Îl am pe Hristos, aşa a voit El. El mă iubeşte şi pe mine şi rezist aşa! Şi-ţi spun şi altceva. Poţi şi tu ca până seara să trăieşti o minune! Nu ştii ce se poate întâmpla. Se poate întâmpla ceva în sufletul tău, poate să vină o bucurie în viaţa ta, se poate să auzi ceva, să vezi ceva, să te gândeşti la ceva, să se întâmple ceva care să te bucure. Nu lăsa să se întindă această melancolie. Trăieşte cu această nădejde, nu lăsa nădejdea să-ţi moară din suflet. Aşteaptă puţintel.

Voi, care acum ascultaţi şi sunteţi bine şi nu aveţi nimic din toate acestea pe care le-am dezbătut aici, faceţi o rugăciune pentru aceştia pe care această problemă îi priveşte foarte mult. Deşi pe voi nu vă priveşte, pentru că voi veţi parca şi vă veţi apropia de casa pe care o doriţi. Veţi ieşi din maşină, veţi închide radioul, veţi merge să vă veseliţi, să vă distraţi, dar noi vom continua. Noi vom continua cu aceia care sunt în suferinţă. Cu aceia care sunt singuri. Cu aceia care nu au pe nimeni în preajmă. Şi de aceea să ne însoţim cu rugăciunea, cu dragostea unul pe altul, pentru ca astfel să le simţim în inima noastră, că nu suntem persoane singure. Şi noi care vom continua.

Ştiți, mai e şi altceva – viaţa noastră este amestecată cu întristarea. Şi cele mai mari bucurii ascund o anume tristeţe. Am spus acest lucru şi la început. Atunci când Kazanţakis a mers pentru prima oară în Sfântul Munte, a mers la o mănăstire, cred că la Mănăstirea Dionisiou, care este o mănăstire mai mică. El a văzut, se spune, o tufă în exterior. El spune că pe frunzele acestei tufe puteai vedea pe Hristos răstignit şi tristeţea Crucii. Şi i-a spus Kazanţakis unui monah:

— Este foarte strâmtă mănăstirea voastră, te simţi apăsat sufleteşte aici înăuntru. Mi s-a strivit sufletul. Este strâmt. Şi i-a zis monahul:

— Nu este de vină mănăstirea noastră că simţi această strâmtorare. Întreaga lume este strâmtă; nu ne încape lumea, nu ne încape timpul! Şi spaţiul acestei planete, acestui pământ, acestei vieţi. Nu încăpem, de aceea suntem mâhniţi. Vrem absolutul, nesfârşitul. Vrem foarte mult şi nu-l cuprindem. Nu putem.

Există, aşadar, amestecată cu viaţa noastră o tristeţe, o singurătate chiar şi în mulţimea maselor de oameni. Îmi amintesc faptul că, atunci când eram mic aveam o profesoară de arte frumoase; o pictoriţă. Ea şi-a propus odată drept scop ca să facem în zona în care locuim o expoziţie cu vase de lut, pictate manual. Eram la gimnaziu atunci; şi a reuşit. Am adunat lume. A venit primarul, a venit şi episcopul. Au făcut o sfeştanie, au pus apoi muzică şi am făcut inaugurarea expoziţiei. Iar eu eram vesel. Oho, oho!, cât se mai bucura această profesoară că scopul ei reuşise şi visul ei devenise realitate. Şi mă apropii de ea în mulţime, era foarte multă lume, toţi o felicitau!!… „Felicitări”, îi spuneau şi celelalte. îi zic eu:

— Doamnă…, – eram clasa a doua la gimnaziu – îmi închipui cât de fericită sunteţi! Cât de bucuroasă sunteţi astăzi! Iată! Ceea ce ați vrut s-a făcut! Şi ea mi-a zis:

— Nu ai auzit că în mijlocul mulţimii poţi să simţi singurătate?

Eu m-am pierdut!

— Iertati-mă, aşa vă simţiţi?

— Ca să-ţi spun sincer, aşa este.

Şi în acel moment a venit cineva să o felicite şi am plecat şi apoi nu mi-a mai dat atenţie. Dar au trecut – cât? – mai bine de douăzeci de ani şi încă îmi amintesc cuvintele ei: În mijlocul lumii poţi simţi singurătate”. În mijlocul mesei sărbătoreşti se poate ca cineva să simtă un val de tristeţe. Această viață a fost amestecată cu relativitatea. Cel mai frumos lucru a fost amestecat cu durerea, cu amărăciunea, cu un anume gol.

Totdeauna iese ceva ca să ne amintească că suntem pe pământ, ca să ne amintească faptul că suntem… jos. Că nu suntem lângă Dumnezeu, că nu suntem în fericirea absolută. Acolo este: „locul unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, toată întristarea şi suspinul”… ce sunt toate acestea, „locul de unde a fugit întristarea, durerea şi suspinul”? Aici, în această lume, există suspin. În puţină vreme va veni suspinul. Se vor face stivă farfuriile. Va începe suspinul mamei care strânge, care apoi va începe aranjarea casei. Bucuria şi întristarea sunt împreună în această viaţă. Aşadar, să-ţi aminteşti aceasta; nu mănăstirea este strâmtă, nu este strâmtă atmosfera în care trăieşti şi crezi că te necăjeşte. Întreaga lume este! Pământul nostru este strâmt. Iar fericirea absolută nu există în această lume.

Iată, aşadar! Şi altceva să mai ştii. Că tu, cel care eşti astăzi singur, îi poţi învăţa şi pe ceilalţi. Să-i înveţi. Să-i înveţi acum prin răbdarea ta. Să-i înveţi pe ceilalţi să fie smeriţi, să fie puternici, să fie şi ei recunoscători cu ceva. Unii ştiu că eşti singur; ştiu asta. Crezi că nu problematizează? Ştii ce zic ei acum în sinea lor? „Ia, gândeşte-te la această femeie, ia gândeşte-te la acel om. Cum rezistă? Cum suportă suferinţa lui, infirmitatea lui, paralizia lui, doliul lui, boala lui, orice fel de mâhnire a lui. El, care este singur. Se gândeşte la aceasta. Înveţi şi devii predicator misionar. Înveţi prin pilda ta atunci când trăieşti această pildă cu smerenie şi o accepţi şi nu te împotriveşti. Pentru că, dacă te împotriveşti, nu mai înveţi. Însă când nu te împotriveşti, pilda este foarte frumoasă.

Şi, în tot cazul, eu nu cunosc pricina fiecăruia. Dar, orice s-ar întâmpla, smereşte-te. Soluţia, spun sfinţii, pentru orice mâhnire a noastră, pentru orice singurătate, pentru orice disperare, este smerenia. Adică învaţă să te socoteşti pe tine însuţi nevrednic pentru marile daruri. Spune-ţi întru tine: Nu contează, Doamne, sunt neînsemnat. Sunt mic. Fericirea, bucuria, pe care o doresc nu este dreptul meu, nu sunt vrednic de ea“.

Nu poate să spună cineva: „Eu pretind să fiu fericit. Pretind ca să mă sune ceilalţi. Sunteţi toţi nişte ticăloşi, sunteţi toţi nişte răi. Nimeni nu mă iubeşte. Pretind să mă iubiţi!”. Nu poţi să pretinzi, nu poţi să pretinzi. Simte-te nevrednic şi spune-ţi întru tine cu smerenie – nu cu inferioritate, ci cu smerenie -,Doamne, bine îmi faci, te porţi bine faţă de mine! Aşa merit; să fiu singur. E în regulă, dacă Tu ai vrut să- mi dai singurătatea; nu pot să pretind ceva din invidie. Îmi vei da Tu când vrei tot ce vrei tu. Eu nu pot să pretind. Eu pot să cerşesc! Altceva este cerşetoria şi altceva pretenţia. Astfel, eu nu pretind. Cerşesc, cer de pomană”. Zic: „Doamne, dacă vrei. Nu este dreptul meu. Binecuvântat eşti!”. Doamne, învaţă-mă îndreptările tale! Dreptul tău este ca tot ce vrei Tu să faci”. Eu nu pot să zic: am dreptul la bucurie, dreptul la fericire. Nu am acest drept. Este darul pe care, dacă vrea Dumnezeu, îl dă. Şi dovadă este ceea ce trăim astăzi. Dumnezeu a voit ca să trăieşti aşa, în singurătate.

Îngăduie Dumnezeu aceasta pentru ceva bun. Dacă vezi aceasta cu recunoştinţă şi cu smerenie, ştii cât te vei folosi. Foarte mult te vei folosi. Te vei sfinţi astăzi. Cu aureolă vei fi! Vei străluci! Pe un oarecare monah se zice că l-au chemat la masă, dar pentru el nu au mai pus farfurie la masă. Nu au mai pus farfurie cu mâncare. Au uitat. Iar acest monah n-a zis nimic. Iar înlăuntrul său ştii ce a zis? Primul val care i-a venit a fost să pretindă. Ce se întâmplă aici… eu nu o să mănânc? Stai… eu nu am dreptul să mănânc? Vreau şi eu mâncarea mea, aduceţi-mi mâncarea! Dar şi-a zis: Lasă, nu voi spune nimic. Doamne, în atâtea zile cât am mâncat a fost un dar. Abia acum am conştientizat aceasta. Tu eşti cel ce-mi dai mâncarea. Eu nu pot s-o pretind. Şi ştii ce voi face? Voi face rugăciune:Hristoase, binecuvântează mâncarea şi băutura robilor Tăi…”. Au mâncat toţi. Acela a şezut, a aşteptat, şi-a băut apa, s-a ridicat, a mulţumit şi nu s-a socotit pe sine vrednic să mănânce. Nu a cerut să mănânce. Nu a revendicat. S-a smerit. A găsit în acest fapt un prilej de a se smeri; să înţeleagă că în viaţă nu avem dreptul la ceva, ci (că) toate sunt un dar. Şi, dacă te smereşti, vei primi dar. Dacă te smereşti, nu ai ce să ceri. Iar dacă nu vei cere, ți le va da pe toate Acela care a venit şi este Totul. Hristos este totul. Dacă te smereşti, va veni lângă tine El, Care este totul! Şi dacă va veni Totul, se va umple sufletul tău şi poate şi trupul tău fără multă mâncare, dar cu mult har, cu multă dragoste şi mult adevăr de la Hristos!

Şi să-ţi mai spun şi altceva. Acum, că ne-am mângâiat puţin şi ne-am grăit of-ul şi ne-am spus tristeţile noastre, ne-am descărcat. Ne-am spus of-ul nostru, da. Mi-a spus un băiat:

— Bunica mea, când vă ascultă, părinte, plânge. De la unu la două după-amiaza, plânge.

— Plânge?, îi zic eu, de ce plânge? Eu nu spun ceva pentru care să plângă… Ei… stă şi se gândeşte la ceea ce ziceţi şi simte câte ceva.

Aşadar, am grăit câte ceva dintr-ale voastre, ne-am descărcat. Dintr-ale celor singuri.

Acum vreţi să facem altceva? Să purcedem la o contraofensivă? O contraofensivă de dragoste! Şi să spunem: Astăzi este Naşterea Domnului! Astăzi este o zi atât de frumoasă, voi vă distraţi, vă bucuraţi. Bravo vouă! Să vă fie cu sănătate, cu bucurie! Nu vă invidiem, nu vă antipatizăm, nu vă urâm, nu vă pizmuim. Însă vom face şi noi vizite. Cei singuri – da, şi tu cel paralitic, şi tu cel singur, cea singură, cei ce ascultă şi, dacă sunteţi în cămăruţa voastră şi dacă sunteţi în spital bolnavi – vom face şi noi vizite! Cum? Vom face vizite cu rugăciunea noastră, cu dragostea noastră. Când iubeşti şi te rogi pentru ceilalţi, chiar dacă eşti ascuns într-o peşteră, se umple atmosfera de valuri; de valurile harului, de valurile milostivirii dumnezeieşti. Aceasta este ceva care călătoreşte şi poate să ajungă peste tot. Poţi acum să fii aici, acolo unde eşti, în Athena, în Patra, în Egio, în Kalamata, oriunde se prinde postul Bisericii Pireului. Acum mă sună oamenii şi-mi spun: Noi ascultăm de pe internet postul Bisericii Pireului şi ne bucurăm. M-au sunat din Bruxelles, din Franţa, din America. Vă ascultăm! Aşadar, dacă postul Bisericii Pireului poate să ajungă atât de departe – care este un mijloc omenesc – cu atât mai mult rugăciunea! Poţi să faci acum rugăciune şi să trimiţi un val, un ocean de dragoste în America, în Germania, în Australia, în Polul de Nord, la Misiune, în Epirul de Nord, unde sunt misionari, oriunde doreşti!

Prin urmare, veniţi să ne adunăm şi să trimitem valuri mari. Să ne unim puterile şi să facem noi rugăciune. Să facem noi vizite. Aşadar, faceţi o vizită dacă vreţi la azilele de bătrâni. Haideţi pe la azilele de bătrâni, prin camere, şi iată! Şi tu asculţi acum şi te afli la azilul de bătrâni. Fă şi tu vizita ta. Unde? În camerele alăturate, la celălalt etaj, există şi alţi oameni. Stai singur, priveşti fotografiile copiilor tăi, te mâhneşti şi plângi. Zici: eu sunt singur acum. Vino! Nu eşti singur! Sunt şi alţii. Gândeşte-te şi la alţii, şi aceştia au probleme. Şi aceştia sunt singuri. Nici ei nu au companie. Gândeşte-te la suferinţa lor. Nu eşti tu singurul care suferă şi este însângerată inima ta. Sunt şi mulţi alţii. Fă o vizită oriunde există persoane singure pe planetă, care nu au pe nimeni. Care nu au pe nimeni. Tu ai pe cineva.

Să-ţi mai spun ceva, nu egoist; tu ai şi postul Bisericii Pireului; tu asculţi acum şi câteva cuvinte, vorbim împreună. Îţi ţin puţină tovărăşie. Alţii, însă, nu au pe nimeni. Atunci când spunem pe nimeni, spunem chiar pe nimeni! Şi deschid radioul şi ascultă melodii frumoase, populare, ştiri, ce au făcut alţii în alte ţări, cum aşteaptă să vină Crăciunul. Da, dar aceasta nu este mângâiere. Nu este o mângâiere puternică. Nu atinge inima. Există astăzi oameni care ajung la hotarele nebuniei din pricina singurătăţii lor şi a unei incredibile melancolii. Care iau medicamente să se liniştească. Sufletul lor nu se poate linişti. Şi ştiţi, voi Îl aveţi şi pe Hristos. Lucrul cel mai important: aveţi credinţă! Tu crezi. Eşti singur, dar crezi în Dumnezeu. Nu vei înnebuni. Tu Îl ai pe Dumnezeu. Şi zice unul: dacă nu L-aş fi avut pe Dumnezeu, aş fi înnebunit. Iar acesta nu este puţin lucru. Să-L ai pe Hristos care să te împuternicească. Să fii singur împreună cu Hristos. Este ceva cu totul extraordinar.

Aşadar, mergi în vizită. Mergi în vizită şi imaginează-ţi. Şi mergi şi spui un „sănătate”. „Sănătate vouă, am venit şi eu să vă dau un sărut, să vă dau o mângâiere, să vă spun «Hristos Se naşte». S-a născut Hristos, prindeţi curaj. A venit Hristos ca să ne dea putere, ca să ne dea nădejde. Nu spunem basme, nu spunem lucruri iluzorii că toate sunt frumoase, toate sunt plăcute. Dar a venit Acela care ne va da puterea să le facem pe toate plăcute“. Şi mergi într-o vizită făcută cu mintea (înţelegătoare).

Acum ieşiţi din azilele de bătrâni şi de la acele persoane ce locuiesc acolo şi mergeţi lângă bănci, lângă băncile din pieţe. Mergeţi în adăposturile staţiilor mijloacelor de transport. Mergeţi pe străzile periferice ale oraşelor. Mergeţi prin camerele rău-famate, unde sunt acum – în această clipă în care vorbim – sunt tineri drogaţi. Mergeţi acolo să le spuneţi un „salut” cu rugăciunea voastră. Faceţi puţină rugăciune pentru aceştia. Să vedeţi cum se chinuiesc aceştia astăzi! Să vedeţi că aceşti oameni sunt cu totul nefericiţi astăzi! Dependenţii de droguri. îşi distrug sufletul şi trupul lor. Şi dăruiţi-le puţină dragoste acestor tineri. Faceţi puţină rugăciune pentru aceşti tineri drogaţi. Care fac Crăciunul fără să fie cu familiile lor, deoarece familiile lor nu pot uneori nici măcar să-i găsească; pentru că dispar. Nici măcar nu pot să-i ia la masă, pentru că aceia nu acceptă să meargă şi nu se pot bucura. Nu înţeleg. Altceva nu fac decât numai iau droguri şi trăiesc în lumea lor, o lume falsă, a închipuirii. O lume a înşelării şi a distrugerii. În patria morţii albe. Şi sunt atât de mulţi astfel de chinuiţi. Faceți o vizită la aceşti oameni. Şi ei sunt singuri.

Şi ei sunt singuri şi nu se pot ruga; tu cel puţin poţi. „Doamne, miluieşte-i!” şi pe aceştia. Tu poţi. Mi-a spus cândva o cunoştinţă de-a mea – fiul ei se chinuieşte cu drogurile – că a intrat în camera lui şi l-a văzut, zice ea, că rămăsese cu mâna suspendată în aer şi ţinând un pantof atârnând de şiret. Şi aştepta – zice – să-şi lege şiretul, dar în acel moment îl ajunsese efectul dozei drogului. Devenise rigid, rămăsese nemişcat. Privirea îi era fixă, cu pantoful prins de şiret atârnându-i. Şi i-a vorbit, iar băiatul nu înţelegea nimic.

Aşadar, mergeţi la acest tânăr care a înţepenit, la acest tânăr care a trăit acea stare de tulburare a sufletului şi a trupului, faceţi puţină rugăciune, îmbrăţişaţi-l, luaţi metanierul vostru şi ziceţi: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-i pe robii Tăi, tinerii chinuiţi, care iau droguri! Astăzi este Crăciunul, cea mai mare bucurie, cea mai mare mângâiere, cea mai dulce mângâiere, şi cu toate acestea ei nu pot să se mângâie, Hristoase al meu, cu Tine, ci iau droguri. Chiar şi astăzi ei iau droguri”. Faceţi vizite; ştiţi cât de departe puteţi ajunge? Voi cei ce nu vă puteţi mişca, voi cei singuri astăzi; prin rugăciunea voastră...Ştiu… ştiu, puţin v-am… vă simţiţi puţin înăbuşiţi. Ieşiţi puţin, ieşiţi din acest camere ale drogaţilor. Ieşiţi, mergem un pic mai departe, mergem pe drumul naţional, mergem pe marile drumuri ale lumii, mergem acolo unde este mai mult aer, să luăm un pic de aer, să ne răcorim. Faceţi şi acolo o vizită.

Şi fă o rugăciune pentru aceia care acum conduc; mii de maşini, milioane de maşini sunt conduse în această clipă de oameni pe toată planeta Pământ. Unii să meargă să se distreze, unii să meargă la servicii, alţii lucrează şi peste puţin timp vor merge, conduc ca să meargă să mănânce bine. Şi să faceţi rugăciune să nu se întoarcă beţi, să faceţi rugăciune să nu se omoare astăzi oamenii pe drumuri. Să fie bine aceia care conduc, să nu se întâmple accidente, incidente, să se întoarcă acasă cei ce au plecat. Cinci au plecat în vizită, cinci să se întoarcă. Să nu se întoarcă jumătate, iar ceilalţi să meargă în spitale, iar alţii să plece din această lume, lăsându-şi sângele lor pe asfalt. Rugaţi-vă pentru aceia care conduc.

Părintele Paisie Aghioritul, o persoană retrasă, dar deloc singură, a umplut pământul cu îngeri, a umplut pământul cu harul lui Dumnezeu. Lua, zicea el, o tinichea, şi punea în ea lumânări şi le aprindea, chiar şi în timpul în care dormea şi lăsa lumânări-ca să ardă şi zicea: „Doamne, aceasta este pentru cei bolnavi, pentru cei drogaţi, aceasta este pentru sănătatea lui cutare” şi se ruga pentru toţi. Şi făcea vizite din Sfântul Munte. A ieşit de puţine ori din munte, dar el a călătorit mai mult decât noi toţi. Şi a călătorit pe tot pământul. A vizitat prin mijlocirea rugăciunii, devenise, se zice, un astronaut al cerului! Şi avea drept vehicul, drept combustibil al său, un posmăgel! Mânca un posmag şi făcea o călătorie uriaşă cu acest posmag.

A îmbrăţişat întreg pământul cu rugăciunea. Şi se ruga cu dragoste pentru întreaga lume.

Fă şi tu aceasta! Devino astronaut al lui Dumnezeu. Ieşi din zona de atracţie a pământului, din această forţă de gravitaţie, şi intră în iubirea lui Dumnezeu. Şi îmbrăţişează, roagă-te pentru toţi, iar apoi ieşi. Ieşim puţin din drumul naţional ca să intrăm pe un drum secundar, în mijlocul oraşului, şi să mergem în spitale, în saloanele de terapie intensivă, să mergem acolo unde scrie: „Se interzice intrarea tuturor”. Acolo unde se spune: „Se interzice intrarea”, noi vom putea intra! Aşadar, intrăm şi acolo. Intrăm în interior. Cu rugăciunea noastră intrăm. Nu se interzice. Şi intrăm acolo unde există operaţiile chirurgicale grave, operaţiile care durează opt sau cincisprezece ore, acolo unde există oameni cu perfuzii, cu măşti de oxigen, cu ser fiziologic… pentru ca doctorii să vadă bătăile inimii lor pe ecranele pline de cabluri; acolo unde oamenii nu pot respira, acolo unde nu ştiu câte ore vor trăi, acolo unde îngerul se apropie de ei şi nu se ştie, în cele din urmă, acest suflet va ieşi, nu va ieşi, va trăi… va muri? Să mergem acolo… Să mergem acolo astăzi, este frumos de Crăciun să faci această vizită. Cu dragoste pentru ceilalţi oameni să facem rugăciune pentru acei oameni de la terapie intensivă, din saloanele spitalelor.

Mergi încă şi acolo dacă vrei, în celelalte ţări. Dacă vrei să ieşi şi mai departe, mergi în alte ţări. Tu, care acum eşti singur în patul tău. Şi fă o rugăciune pentru ţările în care fumul războiului miroase încă peste tot. Acolo unde cu puţin înainte a fost război, în Liban, în Irak, în Iran, în Serbia cu câţiva ani în urmă. Nu s-au închis încă aceste răni. Să zicem că s-au terminat; să zicem s-au terminat, dar orfani mai sunt? Chiar dacă au trecut cinci, chiar dacă au trecut zece luni, cinci ani, zece ani. Distrugerile nu se sting aşa uşor. Buletinele de ştiri vorbesc despre aceste evenimente două-trei zile. Atunci când evenimentul trece, uităm. Dar suferinţa încă există, rănile nu s-au închis. Trupurile copiilor sunt încă chinuite. Există încă copilaşi care plâng acolo, copii orfani. Mergeţi să faceţi şi acolo o vizită.

Iar dacă ai ostenit, opreşte-te; dacă te-ai zdrobit sufleteşte… şi iartă-mă, poţi închide… poţi închide radioul, eu nu… eu nu insist, nu doresc să te mâhnesc, dar doresc să-ţi spun că şi tu ai astăzi o putere. O putere uriaşă acolo unde eşti tu în singurătatea ta. Priveşte lucrurile altfel. Ia altfel problema ta. Nu te lăsa cuprins de melancolie, ci învaţă să iubeşti. Fă un pas în acest an în spaţiul iubirii. Intră în acest spaţiu al iubirii. Nu te iubesc? Iubeşte tu. Nu îţi vorbesc? Vorbeşte tu. Nu se roagă pentru tine? Roagă-te tu pentru ceilalţi. De ce vrei tu să primeşti? Învaţă să dai! Şi să vezi ce frumos ai să te simţi. Este un alt mod de a fi, dificil. Ne tulbură egoismul nostru, însă, dacă vom face aceasta, este un… Vom reuşi foarte mult, ne vom bucura foarte mult.

Aşadar, rezişti. Zici că este în regulă! Dacă încă rezişti, să mai facem încă o vizită. Să lăsăm puţină dulceaţă şi în casele celor divorţaţi, astăzi, dacă vrei. Astăzi mergem în casele celor ce au divorţat; mergem să oferim puţină dulceaţă şi acolo. O rugăciune, o mângâiere; vreodată ar trebui să tragem pe cineva de ureche şi să spunem: „Cum de ai reuşit să faci aşa ceva?”. Fă o vizită. Ia gândeşte-te puţin; unii anul acesta fac Crăciunul pentru prima oară singuri, fără soţia lor, fără bărbatul lor femeile, fără copii… pentru că sunt cu soţia copiii, sunt cu soţul, sunt cu bunica. S-a despărţit familia. Tu, care eşti singur, te gândeşti la aceasta? Fă rugăciune şi pentru aceştia care sunt singuri.

Anul trecut în această zi familia era împreună. Au fost certuri între ei, au avut păreri deosebite, au spus: ne vom despărţi, ne vom… ne vom şi ne vom. Dar „ne vom” din păcate pentru unii a devenit un fapt, este o realitate. Cum se simt aceşti oameni care anul acesta pentru prima dată fac Crăciunul singuri, care sunt despărţiţi, care sunt necăjiţi… Nu vor simţi amărăciune? Nu vor simţi singurătate? Cum s-o scoată la capăt astfel! Şi copilaşii aceia cum se vor fi simţind? Când tata şi cu mama anul acesta nu sunt împreună, când îşi vor aduce darurile, într-o zi unul şi în altă zi altul. Când astăzi trebuie să mănânce repede cu mama şi cu bunica, pentru că după-amiază va trece tata, va claxona să coboare ca să facem o plimbare în oraş, meargă pentru colindul de Sfântul Vasile, să vadă bradul de Crăciun. Şi apoi seara să se întoarcă înapoi… în vreme ce anul trecut erau cu toţii împreună şi au mers cu toţii în vizită şi au mâncat împreună şi casa mirosea foarte frumos. În vreme ce casa are acum o anumită tristeţe. Tu, care eşti o persoană singură astăzi, nu trăieşti o asemenea singurătate, nu-i aşa? Aşadar, fă rugăciune pentru aceşti oameni, pentru aceste suflete, care sunt fraţii tăi.

Şi mergi, dacă vrei, şi fă o vizită celor închişi în închisori. Unde şi acolo este interzis să intri şi acolo se interzice… Orarul de vizite este fixat de la ora cutare până la ora cutare. Există grilajele ca să te ţină la distanţă. Se interzice să…, aşadar. Nimic nu se interzice. Pentru rugăciune nu se interzice nimic! Mergem oriunde, nu ne deranjează nimeni. Mergem şi stăm câte ceasuri vrem în celula lui: a celui închis, a celui necăjit şi, desigur, a celui închis pe drept sau pe nedrept. Să nu fim atât de satisfăcuţi atunci când intră în închisoare adevăraţii vinovaţi, pe drept vinovaţi… Pentru că, oare noi nu suntem cu adevărat vinovaţi în atâtea alte lucruri? Noi toţi suntem vinovaţi. Suntem toţi vinovaţi şi păcătoşi, chiar dacă suntem afară din închisoare. Unii se bucură. Merge vreunul în închisoare şi unii zic: „Am fost satisfăcut, a fost impusă dreptatea, am fost răzbunat”. Da, iartă-mă, dar ceea ce zici tu merită închisoarea. Răzbunarea ta merită închisoare pentru Dumnezeu. Când Dumnezeu zice: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, iubeşte-i pe vrăjmaşii tăi. Când Hristos zice: „Dacă ai gândit ceva rău faţă de aproapele tău, deja ai săvârşit răul întru tine”. Câţi dintre noi nu am făcut omoruri, nu am rănit, nu am mâhnit în sufletul nostru pe altul? De acord, nu ai făcut răul. Este foarte greu să faci aceasta în practică, dar şi asta este rău pentru Dumnezeu, care vede inima noastră, cugetarea noastră, sufletul nostru. Vede cât de vinovaţi suntem toţi. Suntem cu toţii vinovaţi. Suntem cu toţii vrednici de închisoare.

Iar acum există oameni care sunt în închisoare. Şi în închisoare s-au smerit. Şi în închisoare ei I-au spus „iartă-mă!” lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu i-a iertat cu mult înainte, chiar dacă nu i-au iertat tribunalele statului. Şi chiar dacă sunt condamnaţi pe viaţă şi pe dublul vieţii şi pe câte vieţi vrei tu. Dar pentru Dumnezeu ei sunt iertaţi şi dezlegaţi „în veacul de acum şi în cel viitor”. Dacă se pocăiesc, dacă se spovedesc, dacă sunt iertaţi. Vino şi tu şi fă o rugăciune pentru aceştia. Şi toţi cei ce sunteţi închişi şi ascultaţi – pentru că am avut un telefon şi de acolo – să faceţi rugăciune pentru aceia care nu au înţeles ceea ce voi înţelegeţi acum. Eu sunt închis, dar eu, în închisoare fiind, cel puţin… Astăzi de Crăciun! Închis de Crăciun. „Hristos Se naşte“, iar eu sunt în închisoare!! Naşterea Domnului, da, dar eu în închisoare fiind de Naşterea lui Hristos, ştiu acest nume, spun acest nume, iubesc acest nume şi Îl ştiu pe Hristos.

Există mulţi închişi, alţii care sunt cu adevărat închişi în tartarul iadului, chiar dacă sunt vii; nu au nicio nădejde, nu au unde să se sprijine. Voi sunteţi într-o poziţie avantajoasă. Soljeniţîn spunea: „În închisoare am cunoscut libertatea, în închisoare L-am cunoscut pe Hristos. Sunt în închisoare, dar sunt fericit. Am aflat adevărul în închisoare!”. Aşadar, nu plângeţi nici voi, nu luaţi lucrurile fiind cuprinşi de melancolie. Şi voi puteţi să faceţi o ofensivă a dragostei. Contraofensiva dragostei. Şi să vă rugaţi pentru noi, care ne aflăm în afara gratiilor închisorii, dar suntem mult mai închişi. Eu mă simt mult mai închis.

Simt că eu sunt în închisoare, înlăuntrul egoismului meu, înlăuntrul gratiilor împătimirii mele, ale răutăţii mele, ale invidiei mele, ale lăcomiei mele, ale iubirii de plăcere, ale tuturor patimilor. Ale tuturor patimilor care mă chinuiesc. Acestea nu sunt gratii? Aceasta nu este închisoare? Voi poate că aţi ieşit din aceste gratii; voi poate că sunteţi în închisoare, dar în afara închisorii acesteia despre care vorbesc eu. Vă rog, faceţi acest dar şi vouă, şi mie. Roagă-te şi tu pentru mine, cel care sunt închis, poate mai mult decât tine.

Şi dacă nu poţi să faci ceva din toate acestea, şi dacă ţi-e greu, dacă le-ai făcut şi ai ostenit sau dacă te opreşti din acestea la un moment dat, dă un telefon. Dă astăzi telefon unei persoane singure. Această persoană este ca şi cum şi-ar zice acum prin viaţa ei: „Doamne, nu am om. Nu am om. Şi mergem noi, şi cum zici tu că nu ai om? Voi deveni eu astăzi omul tău. Îți voi ține câteva minute tovărăşie, te voi suna ca să-ţi spun: „Nu te mâhni… suntem împreună, bre fiule, viaţa trece, vom trece peste urcuşul vieţii, vom reuşi, ne dă Dumnezeu, nu ne va lăsa El“. Şi să-l mângâie unul pe altul, să ne ţinem companie unul altuia cu un telefon. Şi, dacă eşti aşezat şi dacă eşti imobilizat şi dacă eşti paralizat, şi dacă eşti oricum ai fi. Aşadar… Părintele Porfirie era în patul suferinţei şi avea telefonul deschis şi vorbea ia telefon şi-i mângâia pe oameni, iar cuvântul său călătorea şi le oferea căldură sufletelor care-l ascultau. Prin urmare, acest lucru este foarte frumos.

Iar cei care aveţi o inimă bogată astăzi, de la voi… care acum poate că aţi ajuns şi vă apropiaţi de parcare. Veţi parca şi veţi coborî. Desigur, ajungeţi în casă, vă apropiaţi. Voi, care aveţi o inimă bogată şi o masă bogată, dacă aveţi putere şi aveţi lărgime în sufletul vostru, chemaţi şi vreo persoană singură astăzi în casa voastră. Spuneţi-i să vină să mănânce împreună cu voi. Ştiţi, acest lucru l-am trăit; l-am trăit… Ştiţi unde? În casele cu mulţi copii! Nu este oare de necrezut ca oamenii cu mulţi copii, familiile cu şapte copii, cu doisprezece copii, cu treisprezece copii, cu cinci copii, să cheme în ziua praznicului şi pe alţii! Şi cheamă şi străini, care nu sunt rudenii directe cu ei, dar ştiu că în acea zi ei nu au pe nimeni. Şi odată m-au chemat şi pe mine şi i-au chemat şi pe alţii cu totul străini. Şi zic: „Bine, iertaţi-mă, dar cum de i-aţi chemat pe aceştia, nu v-a părut rău în sufletul vostru?”. Acum eu vă spun aşa, între noi, toate acestea.

— Cum aţi gândit; gândul vostru să mi-l spuneţi. Atâta muncă, atâta osteneală. Atâtea mese, atâta mâncare şi-i mai aduceţi şi pe alţii? Să zicem, cum de-i răbdaţi pe toţi?

Dar, îmi zice gazda, părinte, astăzi este Naşterea Domnului, este Paștele, vom face Învierea, ştiţi, ne bucurăm să-i avem la masă; zice Hristos aceasta. Când faci masă să nu-i chemi pe demnitarii epocii tale şi pe aceia care îţi vor spune «mulţumesc» şi pe cei care te vor răsplăti. Pentru că, dacă îţi vor răsplăti, ţi-ai luat plata ta de la oameni. Să-i chemi – zice El – pe aceia care nu au să-ți dea nimic, decât numai un «mulţumesc», numai lacrimile recunoştinţei, numai dragostea lor nesfârşită.

Şi să spună aceasta din inima lor. Asta-i foarte greu, nu-i aşa? Să chemi astăzi la masă, unde nu încapi bine tu împreună cu familia ta şi să spui: Vino să mănânci şi tu, vino să mâncăm împreună şi să încapă toţi aceştia. În mod paradoxal, încap toţi. Şi spui: Dar cum am încăput în cele din urmă, cum am mâncat? O mie de oameni încap. Au încăput!

Dacă poţi şi ai timpul necesar, dacă încă nu s-a făcut mâncarea, dă un telefon, găseşte pe cineva pe care-l ştii, pe care-l vrei. Să nu fie jignit omul; să-i spui cu nobleţe sufletească, cu boierie! Să-l chemi, Hristos spune aceasta că: „Pe Hristos Însuşi Îl chemi”. Ce frumos este acest lucru, dacă poate cineva să-l facă. Aşadar…, aşadar astăzi este Crăciunul! O zi foarte frumoasă, veselitoare, sărbătorească, în cele din urmă multe am mai făcut şi noi cei singuri. Am făcut multe vizite. Şi voi să faceţi şi multe altele până diseară, să faceţi rugăciuni, vizite, să discutaţi. Acolo unde sunteţi, ceea ce voi puteţi. Doresc ca astăzi oamenii singuri să aibă putere şi rezistenţă. Să aibă putere, rezistenţă şi credinţă; credinţă în dragostea lui Hristos. Să fiţi puternici. Să fii puternic tu, care eşti singur şi singură în viaţa ta. Nu plânge, nu te lăsa cuprins de melancolie. Pentru că aceasta ascunde un egoism în inima ta. „De ce eu să nu am? De ce să se poarte viaţa aşa cu mine? De ce?…” Acest „eu” este egoist. Nu… Aşa a vrut Dumnezeu! Să vezi aceasta cu smerenie şi cu putere. Ia putere în sufletul tău. Stai drept, stai dreaptă! Astfel şi cei bogaţi să se simtă şi mai bogaţi în inima lor şi în dragostea lor. Acolo să devină bogaţi. Şi noi toţi să simţim împreună cu această bucurie a praznicului… să simţim, fraţii mei, şi puţină pocăinţă. Desigur, ne vom bucura, ne vom distra, vom cânta, dar în această negrăită bucurie a Crăciunului să simţim şi puţină pocăinţă, să ne şi întristăm puţin.

Ştiţi pentru ce? Pentru că în această sfântă zi există încă ochi înlăcrimaţi în lume. Există încă ochi înlăcrimaţi în blocurile noastre, în vecinătatea noastră. Există ochi înlăcrimaţi şi tu ştii aceasta; ştii aceasta; în faţa ta trăieşte cineva care a trecut printr-o suferinţă. Ştii că vizavi de tine trăieşte cineva care are o femeie dificilă, cu un copil cu probleme, care caută de lucru. Ştii că lângă tine locuieşte cineva care… ştii toate aceste lucruri. Există încă ochi înlăcrimaţi. Şi în întreaga lume! Şi vreţi să vă spun ceva? Dacă putem diseară, dacă putem la un moment dat – îl vom trăi cu toţii astăzi – când vom ajunge în camera noastră ca să dormim, să ne odihnim şi se termină toate impresiile zilei, toată osteneala zilei… (A! Acum veţi asculta şi voi când este seară. Pentru că, ştiţi, emisiunea se va relua şi diseară. De obicei luni seara.) Acum veţi asculta emisiunea, apoi se va termina. La un moment dat vă veţi culca. Se va încheia această zi. Vom rămâne toţi singuri în sfârşit. Toţi suntem singuri în lume. Şi cei căsătoriţi şi cei necăsătoriţi şi cei cu mulţi copii. Pentru că, în cele din urmă, fiecare doarme în patul său cu el însuşi. Este el singur şi cu Dumnezeu.

Aşadar, când rămânem singuri, în această zi, dacă va picura o lacrimă din ochii noştri, într-o asemenea zi veselitoare, o lacrimă de pocăinţă, cred că Hristos o va primi. Această lacrimă nu se va pierde. O va lua şi ştiţi ce va face din ea? În această frumoasă zi şi în această frumoasă noapte, va face din această lacrimă o stea! O va face stea pe cerul lumii. Pentru că va fi o lacrimă de iubire! Să ne rugăm astă seară, cu mare bucurie pentru că S-a născut Hristos şi cu mare întristare pentru că încă nu am încăput Naşterea lui Hristos în inima noastră. Şi va uni Hristos lacrima noastră cu lacrimile Sale de copil, lacrimile Sale de prunc. Dar şi acum, nu ştiu dacă Domnului nu-i picură lacrimi din ochii Săi. Pentru că încă nu s-a realizat ceea ce zice Scriptura: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bună voire”. S-a născut Hristos, îngerii L-au slăvit pe Dumnezeu, dar pe pământul nostru nu a venit încă pacea. Domnul ne dă pacea. Cei ce Îl vrem, cei ce întindem mâna noastră şi-L atingem şi-L primim înlăuntrul nostru, cei ce ne-am împărtăşit şi cei ce ne vom împărtăşi în aceste zile cu Hristos, Îl avem pe Domnul şi pacea Lui înlăuntrul nostru. Însă această pace nu s-a întins peste tot. Există încă suflete care nu l-au primit pe Hristos. Există încă suflete care simt tristeţe, singurătate, gol sufletesc, întristare. Aşadar, pentru aceste suflete va picura din ochii noştri – într-o asemenea zi… da, într-o asemenea zi veselitoare; nu contează – când vom fi singuri, o lacrimă de dragoste, de bunătate, de căldură sufletească! O lacrimă care va merge să îndulcească durerea altora.

Aşadar, fraţii mei, sora mea şi fratele meu singuratic, tu, care eşti singur, să-ţi aminteşti: Nu eşti singur! Lângă patul tău, în odaia ta, în celula ta se află Hristos. Pentru El trăieşti, pentru tine a venit El în lume astăzi, să te mângâie pe tine!

La mulţi ani! Şi, dacă nu aţi mâncat încă, poftă bună! Cu dulcea bucurie a Crăciunului în inima voastră, în privirea voastră, în sufletul vostru. Astfel încât să se umple casa voastră cu fericirea Naşterii Domnului; şi cu dragostea Marelui Dumnezeu, care S-a făcut un prunc atât de mic ca să putem să ne apropiem de El, să-i spunem durerea noastră, tristeţea noastră şi să fim mângâiaţi de delicatele Sale mânuţe, care ne vor binecuvânta astăzi şi în toată viaţa noastră!

La mulţi ani, iubiţi ascultători şi ascultătoare ale postului Bisericii Pireului! La bună întâlnire la următoarea emisiune! Dumnezeul Dragostei şi al mângâierii să fie împreună cu voi. Bucuraţi-vă!

(Pr. Andreas Konanos, Intareste-ti sufletul – Treceri nevazute vol.1, Editura Egumenita, 2017)

Legaturi:

HRISTOS S-A NĂSCUT… PENTRU TINE! “Ţie, aşadar, căruia ţi-a murit ce ţi-a fost drag, ţie, celuia care te vezi păcătos, bicisnic, ţie, pe care viaţa te-a zdrobit şi pe care te paşte deznădejdea, iată că ȚI S-A NĂSCUT PRUNC!”/ Mesaje pastorale arhierești pline de sensibilitate si adâncime: SINGURĂTATEA LUI IISUS ȘI SINGURĂTATEA OMULUI (ÎPS Iosif și Nicolae, PS Macarie și Ignatie)

PICATURI DE LACRIMI PE ICOANA NASTERII DOMNULUI…/ Durerea de a fi singur. Mai stim sa petrecem Craciunul IMPREUNA?

CRĂCIUNUL ORFANULUI MIȘA, CRĂCIUNUL POETULUI ”SUB LANȚURI”, CRĂCIUNUL CELOR DIN RĂZBOI…

“Plangeti cu cei ce plang!” (I) – COLINDELE “OSANDITILOR”

“Plangeti cu cei ce plang!” (II) – CRACIUNUL IN LAGARE, IN RAZBOI, IN SPITALE

Fericitul Martir Mircea Vulcanescu: TIE TI S-A NASCUT PRUNC!

“Colind sarac” de FERICITUL MARTIR MIRCEA VULCANESCU

IARASI CRACIUNUL: “Din iubire, Hristos Se face Prunc neputincios, la fel ca noi…”. S-a nascut NOUA Mantuitor! (poem duhovnicesc)

HRISTOS S-A NASCUT! Dumnezeu S-a intrupat ca sa ne vesteasca ca NU SUNTEM SINGURI, ca Ii pasa de noi…

O, CE VESTE… UITATA! sau: UNDE ESTE HRISTOS DE CRACIUN?

DESPRE CE E CRACIUNUL? Intre saracii sacrificati pe altarul rasfatului nostru, frenezia mincinoasa a spiritului Craciunului si bucuria tainica a Luminii

 

***

UNDE ESTE “A PLANGE CU CEI CE PLANG”? (I) Despre inselarea motivelor fals-duhovnicesti ale “ne-tulburarii” pentru a justifica nepasarea si pasivitatea

SA-I ALINAM PE CEI IN SUFERINTA, rugandu-ne pentru ei, ca si pentru cei AFLATI IN IAD: “Mare este milostenia pe care o facem pentru acesti oameni si, daca este posibil, sa varsam in fiecare zi cate o lacrima pentru ei. Nefericirea, chinul, disperarea lor, sa devina suferinta si nelinistea noastra”

CUVIOSUL PAISIE: “E STARE DE ALARMA. ESTE TREBUINTA DE MULTA RUGACIUNE CU DURERE”

CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL DESPRE OAMENII SENSIBILI – cuvinte de mangaiere si de intarire a nadejdii

Cuviosul Paisie: OMUL DUHOVNICESC ESTE PLIN DE DURERE PENTRU CEILALTI

Sfantul Cuvios Paisie Aghioritul despre CUM POT FI AJUTATI SI CUM AR TREBUI SLUJITI CEI BOLNAVI. “Daca nu suspini in pat, suspina cel putin in rugaciunea pentru bolnavi. Daca cerem ceva de la Dumnezeu fara sa jertfim şi noi ceva, rugaciunea nu ne este ascultata”. IMPORTANTA INTELEGERII CELOR INDURERATI

RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI (I): “De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?”

Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata CUM SA NE RUGAM PENTRU CEILALTI (II) – Rugaciunea CU DURERE IN INIMA pentru cazuri concrete si pentru toata lumea

O rugaciune de care avem mare nevoie astazi: RUGACIUNEA PENTRU LUME a Cuviosului Paisie Aghioritul

Parintele Savatie – PORUNCA CU SCANDAL: CRESTINISMUL ESTE DRAGOSTE IZVORATA DIN DURERE

DUREREA ALTUIA – DUREREA NOASTRA. Cum dobandim rabdare si ce folos avem din incercari? ISPITELE INSINGURARII

El, Cel ce-i vindeca pe cei cu inima zdrobita…

“Cati copii orfani, singuri, indurerati, traumatizati, sunt printre noi, care chiar au nevoie de parinti!” SA AJUTAM LA PURTAREA CRUCII CELOR AFLATI IN SUFERINTA, IN SINGURATATE! SA NE RUGAM PENTRU CEI CARE NE VRAJMASESC – Partea a doua a conferintei de la Ploiesti (2016), “IUBIREA CRUCII”, a PS Macarie

“IUBIREA NEBUNA” A LUI DUMNEZEU si TAINA SLUJIRII: “A te darui, fara sa te impui…”. Parintele Staniloae despre SENSUL CRUCII ca IMPREUNA-PATIMIRE ODIHNITOARE: “Numai Crucea darama zidul; Biserica sta pe iubirea rastignita”

SA NE SLUJIM UNII PE ALTII! “Maica Domnului ne invata sa fim in toata vremea in slujire… Hristos ne imprumuta mainile Sale milostive si slujitoare ca noi insine sa fim milostivi si slujitori, asemenea Lui”. PREDICA PS MACARIE la Manastirea Sihastria Putnei, de IZVORUL TAMADUIRII (audio+text)

DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)

SUFERINŢELE PRIN CARE SE CUNOAŞTE UNIMEA OMENIRII – CALE A MÂNTUIRII ÎN VREMEA NOASTRĂ: “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”

PARINTELE RAFAIL NOICA – predica exceptionala de la Bucuresti despre IMPLINIREA PORUNCILOR si pentru TAMADUIREA DEZNADEJDII (audio si text): “Fiecare om, astazi, este o incarcatura de dureri si de deznadejdi”

CE SA FACEM ATUNCI CAND NE SIMTIM INCERCATI LA MAXIMUM? Poruncile = spovedania lui Dumnezeu; incercarile = dovada prieteniei si increderii lui Hristos in noi

Parintele Rafail Noica: NU-I NEVOIE SA DEZNADAJDUIM!

CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI: “Oricine e îndurerat şi plânge, Hristos plânge cu el!“. HRISTOS SUFERA IN NOI

NEVOIA DE OM, NEVOIA DE BISERICA VIE

Părintele Pantelimon de la Mănăstirea Oaşa despre DEPRESIE si IMPLINIRE, EGOISM si IUBIRE AUTENTICA, OBSESIA FERICIRII si VOLUPTATEA PERVERSA A NEFERICIRII: “Dacă n-ar fi întâmpinat de su­fe­rinţă, omul ar fi ex­traordinar de su­per­ficial. Cât timp îi merge bine, stag­nea­ză, trăieşte la suprafața sa. IUBIREA E SINGURA SCĂPARE. Bucuria nu vine decât de la Izvorul bucuriei”

IESIREA DIN INTRISTARE PRIN RUGACIUNE si CONVERTIREA DURERII IN BUCURIE DARUITA: “Sa nu pierdem atatea prilejuri neprevazute care apar in viata noastra, inchizandu-ne in melancolie”/ OMUL LIBER si OMUL INTERESAT

“Cine cere celuilalt să-l iubească, îi ia dreptul respectivului să-l iubească cu adevărat”. ”VIRTUTEA” NEPUTINȚEI, SIMȚIREA PĂCĂTOȘENIEI și CERCETAREA ADEVĂRATELOR MOTIVE ALE REACȚIILOR NOASTRE. Cum să rezolvăm NEÎNȚELEGERILE DIN FAMILIE și LIPSA DE IUBIRE DINTRE SOȚI? Cum să depășim BLOCAJELE DUHOVNICEȘTI legate de REPETAREA UNOR PĂCATE și de robia unor PATIMI? Părintele CONSTANTIN COMAN – răspunsuri în conferința de la Iași

TAINA MULȚUMIRII. “Din ce ai, poti sa-ti faci rai”


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Nasterea Domnului (Craciunul), Parintele Andreas Konanos

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “SINGURI DE CRĂCIUN

  1. Pingback: “Cartea despre fericire”. Pr. Andrei Lorgus: SUNTEM FĂCUȚI PENTRU FERICIRE, DAR NE LĂSĂM DETURNAȚI DE PATIMI ȘI AJUNGEM ÎN DIRECȚIE OPUSĂ | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta!” – PASTORALA DE CRĂCIUN A PARINTELUI EPISCOP MACARIE: “Ce ne poate salva în aceste zile tulburate, confuze, violente? FRĂȚIETATEA întemeiată pe viața în Hris
  3. Hristos S-a nascut! Sa-L întîmpinam si sa-L slavim, asa cum ne invata Biserica.
    Din pacate, El care a umplut cerul si pamantul, nu poate umple si inimile noastre cu bucurie sfanta, pentru ca inimile noastre nu s-au golit de multele noastre griji.
    Astazi este ziua Lui de nastere si doar cine nu a vrut nu a participat la marea sarbatoare. Toti am fost invitati, dar numai unii au avut dragoste si au primit sa fie impreuna cu El. Mai este inca timp, ziua nu s-a sfarsit. Ne asteapta pe toti – sa ne bucuram de nasterea Lui!

  4. Pingback: ODIHNIREA FRATELUI – PRIMIREA LUI HRISTOS. Cuvantul de la Nicula al Protos. SIMEON PINTEA despre SINGURATATEA OAMENILOR “DIN TUMULTUL LUMII” DE AZI, nevoia de rabdare si disponibilitate de “A ASCULTA SUFLETUL IMPOVARAT, pentru ca n
  5. Pingback: “Pruncul și răstignitul într-o lume a învârtoșării și a învrăjbirii”. CUVINTE SENSIBILE ÎN APĂRAREA CELOR SĂRACI, BĂTRÂNI SAU SUFERINZI și importante îndemnuri la bunătate și solidaritate ÎN MINUNATA PASTORALĂ A PĂRINTELU
  6. Pingback: PS DAMASCHIN – cuvânt străpungător de inimi: SINGURĂTATEA MAICII DOMNULUI, însingurarea cea de trebuință, IEȘIREA DIN ÎMPRĂȘTIERE, AJUTORUL și RUGĂCIUNEA PENTRU CEI SINGURI: “Fiți dumneavoastră acești îngeri de care ceilalți
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate