Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

23-12-2008 Sublinieri

Parintele Gherasim Iscu – Sfantul inchisorilor care a murit in noaptea de Craciun, impreuna cu tortionarul sau pocait

iscu.jpg

    “„Iubiti pe cei ce va prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfintilor, cuvantul Lui intocmai l-ati implinit, ca la Targu Ocna, in noaptea Nasterii Domnului un preot muribund a cerut sa fie dus la cel care cumplit il chinuise, si mangaindu-l cu blandete i-a spus: „Te iert din toata inima si cred ca Hristos, Care-i mai bun decat noi, te va ierta si El”. Iar acela, caindu-se, cu lacrimi s-a marturisit, si in aceeasi noapte amandoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunandu-ne de puterea dragostei, va laudam zicand: […] Bucurati-va, Sfintilor Marturisitori, care in temnita Golgota neamului romanesc ati suit!” (Icosul al 9-lea din Acatistul Sfintilor Romani din Inchisori).

***

    Voi pleca in curand, poate chiar acum, in noaptea de Craciun. Si acesta e un dar al Domnului. Nu stiu cum sa-I multumesc... Nu stiu cum sa-i fac pe oameni sa-L traiasca pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vietii vesnice, particip deja la ea. Nu ma sperie nici judecata, caci merg cu cuget smerit si cu nadejde numai in mila si darul Domnului… Duhurile intunericului stapanesc acum pe oameni, dar sa nu va temeti, Hristos este aproape, cerceteaza lumea; iar lumea are nevoie de multa suferinta..”.

dsci4445.jpg

Cimitirul din Targu Ocna

“[In lagarul de munca de la Canal] Erau supusi la cele mai grele si umilitoare munci (cu predilectie sa curete closetele). Brigadierii lor erau alesi dintre cei mai pagani oameni care s-au aflat la Canal si care s-au pervertit pana intr-atat, incat se pretau la orice slugarnicie. Intre tortionarii Parintelui Iscu de la Canal s-a distins prin cruzime un oarecare Vasilescu, detinut de drept comun care imbratisase reeducarea fiind integrat ca tortionar in ‘brigada hotilor’. Preotii inchisi la Canal au servit drept exemplu de smerenie si rezistenta tuturor detinutilor, dandu-le putere sa reziste si sa respinga reeducarea. Cu riscuri enorme si platind faptele cu propriul sange preotii de la Canal oficiau in fiecare zi Sfanta Liturghie aducand astfel pe Hristos in mijlocul Infernului.

In timpul detentiei de la Canal, Parintele Iscu s-a imbolnavit grav de tuberculoza si a fost transferat la Spitalul Penitenciar Targu Ocna. Parintele a fost repartizat in Camera 4 Spital – camera in care erau detinutii aflati pe patul de moarte. Chiar daca se afla intr-un spital penitenciar, asistenta medicala era aproape inexistenta iar despre medicamente nici nu putea fi vorba. Detinutii care aveau cunostinte medicale isi riscau sanatatea ingrijindu-i pe cei contagiosi.

Camera 4 Spital era mereu supraglomerata, astfel ca detinutii se aflau cate 2-3 intr-un pat. Parintele Gherasim impartea patul cu generalul Todirescu (fost comandant pe tara al Jandarmeriei in timpul regelui Carol II si al lui Antonescu) pe care l-a intors catre credinta, salvandu-i sufletul de noaptea Iadului. Parintele Gherasim Iscu, in care stralucea harul lui Dumnezeu, si-a cunoscut mai dinainte ziua mortii, anuntandu-i pe cei apropiati data si rugand sa-i fie spalat trupul (dupa randuiala). Inainte de a parasi aceasta lume, Parintele Iscu a facut un gest care le-a aratat celor prezenti masura sfinteniei sale.

Acel detinut, Vasilescu, tortionarul de la Poarta Alba ajunsese si el la Targu Ocna cu plamanii mancati de cavernele tuberculozei. In 25 decembrie 1951 Parintele Iscu a cerut sa fie ridicat din pat si dus la capataiul lui Vasilescu – aflat in aceeasi camera. Cu cea mai mare dragoste crestina i-a spalat fata, l-a sarutat si i-a daruit iertarea pacatelor. Vasilescu s-a spovedit atunci victimei sale de la Canal si, primindu-L pe Hristos in trup si in suflet, a capatat linistea de care avea nevoie. Parintele Iscu a fost asezat apoi in pat si, la rugamintea sa, au fost citite rugaciunile, apoi a plecat la Domnul auzind cantari ingeresti. In aceeasi noapte – a Sarbatorii Nasterii Domnului – Parintele Iscu si Vasilescu au plecat impreuna la Domnul impacati. Asemeni talharului care pe Cruce Il cunoaste pe Dumnezeu si se caieste pentru faptele sale, asa pleaca si Vasilescu din lumea aceasta – de mana cu Sfantul Gherasim Iscu. Trupurile lor au fost aruncate noaptea, cum obisnuiau comunistii sa-si ascunda crimele, in gropile comune de langa Penitenciarul Targu Ocna”.

crucifixion.jpg

  • Pastorul Richard Wurmbrand despre ultimele clipe ale parintelui Gherasim si ale tortionarului sau de la Canal, Vasilescu, in: Cu Dumnezeu în subterană” (preluat in Adrian-Nicolae Petcu: Părintele Gherasim Iscu pe frontul anticomunist):

„În zori, abatele Iscu a chemat lângă el doi detinuti si le-a cerut să-l ridice în picioare. «Sunteti prea bolnav ca să vă miscati», au spus ei. Toti cei din cameră s-au pus în miscare. «Ce se întâmplă? Ce vrea să facă?» întrebau. «S-o facem noi!»«Nu puteti face asta», a zis el. «Dati-mă jos din pat!» L-au sprijinit ridicându-l. «Duceti-mă la patul lui Vasilescu!», le-a cerut. Staretul s-a asezat lângă tânărul care-l torturase si i-a pus cu blândete o mână pe brat. «Linisteste-te», i-a spus pe un ton consolator. «Esti tânăr. Nu ti-ai dat seama ce faci». Cu o zdreantă a sters sudoarea de pe fruntea tânărului. «Te iert din toată inima si la fel cu mine si ceilalti crestini. Iar dacă noi iertăm, cu sigurantă că Christos, care-i mai bun decât noi, va ierta si El. Se va găsi si pentru tine un loc în cer». A primit spovedania lui Vasilescu si i-a dat sfânta împărtăsanie, după care a fost ajutat să ajungă la patul său. În timpul noptii, atât staretul cât si Vasilescu au murit. Cred că s-au dus în Rai tinându-se de mână”. Vasilescu era detinut de drept comun care fusese în „brigada preotilor” si cel care îl bătuse pe staret la Poarta Albă pentru reeducare. Era ziua Nasterii Domnului sau Crăciunului a anului 1951, când părintele Gherasim Iscu, „cu lumânarea în mână, ascultând rugăciunile pe care le ceruse“, trecu la Ceruri“.

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

Craciun in inchisoare

“2. Targu-Ocna – 1951:

Plecarea Parintelui Gherasim

de C-tin Aurel Dragodan

Cu fata ca de ceara,

Cu trup firav ca de sfant bizantin,

Parintele Gherasim a fost adus intr-o seara,

Invaluindu-ne cald cu surasu-i blajin.

Zile de boala din carne i-au rupt

Si-acum doar o piele-i infasura osul,

Dar tainic el spune Rugaciunea inimii neintrerupt:

Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!

Ardeau ca facliile ochii fiecarui bolnav,

Ioan si Valeriu si-au impreunat mainile in rugaciune.

Viata mai palpaia ca o candela ce se stinge in trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a vazut cazand o stea de taciune.

Domnea-n incapere o liniste grea.

Doar aripe de ingeri in jur falfaiau, matasos.

Departe, copii cantau un cantec de stea.

Parintele Gherasim a plecat sa se-nchine la ieslea lui Hristos”.

03249_adorazione_dei_magi_fabio_nones2.jpg

Lumea socializata e ea insasi o mare temnita ce graviteaza in jurul punctelor de inalta tensiune ale temnitelor ei. Procesul care se petrece in temnite se raspandeste mai diluat in popor, dar cu efecte tot atat de catastrofale, caci in temnite sunt maltratate personalitati bine conturate, puternice si rezistente la tentativa de macinare a lor, pe cand masele populare se lasa usor impresionate de propaganda atotputernica si de amenintarile cotidiene ca familia, serviciul, domiciliul, salariul si eventual libertatea, care toate sunt monopolizate de partid. Nu exista decat posibilitatea sa te supui partidului, sa muncesti pentru el, sa te pervertesti dupa placul lui, caci depinzi total de el. Nu mai avem proprietatea nu pentru a nu exploata pe altii, ci pentru a fi exploatati de altii; ni s-a luat orice putere nu pentru a nu tiraniza pe altii, ci pentru a fi tiranizati de altii; prin urmare, poporul este proprietatea discretionara a puterii bolsevice. Popoarele nu pot decat sa se supuna, sa munceasca, sa minta, sa lupte si sa se perverteasca treptat, conform oranduirii socialiste marxist-leniniste. Temnitele sunt argumentele forte ale comunistilor. Am aflat ca nu moartea este cea mai mare spaima: robia pana la pervertirea launtrica este cheia de baza a insuportabilului, atunci cand raul devine ireversibil si atotcuprinzator.

Cu o astfel de viziune vie, reala, presanta, continuam sa existam in temnite prin anii ’50. Eram in iarna lui 1951. Era tot de Craciun. Ne aflam in sanatoriul-penitenciar din Targu-Ocna, sanatoriu model, menit sa disimuleze adevaratul chip al temnitelor. Tuberculosii de aici purtau in cugetele lor amintirile din Pitesti, Gherla, Canal, din mine si din lagarele ucigase. Aveam mancare suficienta, dar nu o mai tolerau bacilii cuibariti in caverne. Eram lasati in curte, dar ne inconjurau doua randuri de ziduri bine pazite. Nu mai eram batuti dar eram mereu amenintati cu trimiterea la Pitesti ori Canal. Era o intensa sudura sufleteasca intre noi, dar aveam si multi delatori, proveniti fie din Pitesti, fie din alte maestrite locuri ale teroarei. Eram noi intr-un sanatoriu, dar nu aveam medicamente decat pentru gazeta pentru perete. Exista si o doctorita care sa ne ingrijeasca, dar eram sute de bolnavi si zilnic mureau cate doi-trei. Cu o lada, cu aceeasi lada murdara erau carati toti mortii la cimitirul comun, fara cruce, fara preot. Nu era permis sa te rogi nici la moartea cuiva. Nu exista nici dreptul la o lumanare, drept atat de scump traditiilor milenare. Nu aveam nici o legatura cu familiile, nici o stire din lume. Aflam la sase luni odata sau chiar la un an cate un eveniment politic major.

(…) Camerele 3 si 4 erau camerele mortuare. Aici au murit cei mai multi. Aici se facea de serviciu zi si noapte. Si cum ma numaram printre detinutii semivalizi, in noaptea de Craciun am tinut sa fac de serviciu la camera 4. Era o iarna linistita, cu zapada, fara ger. Dealurile dimprejur incaruntisera. Clopotele de la schit ne vesteau rugaciunile calugarilor si ne uneam cu ei si cu toata suflarea crestina intr-o rugaciune muta. Este cu neputinta ca rugile tacute, revarsate in vazduh de oamenii aceia incoltiti intre moarte si tortura sa nu fi fost primite. Ele au fost auzite in ceruri, ele au adus cerurile pe pamant si cred ca Dumnezeu se va milostivi de lumea asta si pentru sufletele acelea mari si credincioase din Targu Ocna.

In camera 4 erau atunci asezati, printre altii, arhimandritul Gherasim Iscu, langa el un evreu si un fost politruc sovietic, acum sionist, in fine, Ion, prietenul meu din Pitesti, care era foarte bolnav. Pe partea dreapta a camerei, intr-un pat era Valeriu, fratele meu cel mai drag. Ion si parintele Gherasim se gaseau in stare grava. Valeriu se refacuse un pic si, dupa pravila de rugaciune obisnuita, se concentra acum sa compuna cateva poezii testamentare. De asemenea dorea ca in seara aceasta sa alcatuiasca un colind special pentru Targu Ocna.

M-am apropiat usor de parintele Gherasim, care sedea cu ochii inchisi. Era slab ca o aratare. Fusese la Canal, unde se muncea saisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat in brigada speciala pentru preoti, cu un regim de exterminare rapida. La Canal, parintele isi imbarbata prietenii, pe multi ii ajuta la munca si tuturor le statea la dispozitie cu serviciile religioase. Practica rugaciunea inimii si avea mari resurse sufletesti, care l-au tinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat insa de mai multe ori ca oficiaza spovedanii si cuminecari si drept urmare a fost batut, izolat, infometat, terorizat peste teroarea generala. Omul e din carne si oase, duhul nu poate ignora legile vietii, astfel ca ascetul imbunatatit intru cele sfinte s-a imbolnavit de tuberculoza, a cazut la pat si, aproape muribund, a fost adus la Targu-Ocna, ca sa moara „umanitar”.

Prezenta lui in sanatoriu se facuse simtita prin maestria cu care stia sa umble in sufletele oamenilor si sa ii imbarbateze. Era deci cautat ca duhovnic. Se daruia cu bucurie detinutilor care il solicitau, cu toate ca se epuiza pe el insusi. Dadea si indrumari isihaste, nu numai din lecturi, ci si din bogata lui experienta mistica. Fiindca in camera 4 din Targu Ocna mistica nu numai ca era reabilitata ca notiune si ca realitate practica, ci era si vie, densa, intensa sa o prinzi cu mana. De fapt, nici nu era nevoie sa o prinzi cu mana caci acolo Dumnezeu era prezent si te cucerea imediat, patruzand in sufletul si in fiinta ta ca o mireasma binefacatoare. Nu negam nicio clipa Tainele savarsite pe Sfintele Altare, doar marturisim ca harul este intens manifestat si prin sfintii Sai. Asa simteam in preajma parintelui Gherasim. Cu sfiala m-am apropiat de el, ca sa vad cum ii este. M-a simtit si a deschis ochii mari, negri, adanci:

– Ai venit?… Ma bucur… Eram departe, in locuri de verdeata, de cantec si mireasma, faurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atata fericire, incat chiar bucuria de a te vedea e o suferinta prin contrastul dintre cele doua lumi. Voi pleca in curand, poate chiar acum, in noaptea de Craciun. Si acesta e un dar al Domnului. Nu stiu cum sa-I multumesc… Nu stiu cum sa-i fac pe oameni sa-L traiasca pe Dumnezeu, deplina bucurie… Am certitudinea vietii vesnice, particip deja la ea. Nu ma sperie nici judecata, caci merg cu cuget smerit si cu nadejde numai in mila si darul Domnului… Duhurile intunericului stapanesc acum pe oameni, dar sa nu va temeti, Hristos este aproape, cerceteaza lumea; iar lumea are nevoie de multa suferinta… Dusmanii cred ca am fost invinsi, dar ei neaga lucrarea lui Dumnezeu in istorie si nu cunosc caile Lui…

S-a oprit putin, a respirat adanc, apoi a reluat:

– Aici va fi intr-o zi pelerinaj… Azi suntem putini, dar inca mai exista credinta in lume, incat lumea va fi izbavita. Acum pare cu neputinta, dar dincolo de mijloacele omenesti exista o iconomie divina si ea va renaste omenirea. Fiti deci binecuvantati!… Am cunoscut aici oameni in fata carora cugetul meu se smereste. Spune-i lui Valeriu sa se roage pentru mine… Rugati-va si voi! Sunt fericit ca am ajuns in ceasul acesta…

Vorbise stins, dar cu mare putere, incat eram profund impresionat. A inchis din nou ochii si s-a retras in pragul vietii vesnice. Convorbirea mea cu parintele Gherasim o inregistrase involuntar, dar emotionat si evreul Iacov, care ocupa patul alaturat. I-am pus mana pe frunte:

– Ai temperatura? l-am intrebat.

– Nu, mi-a raspuns el. Ma simt bine… Aici e o lume cum n-am banuit ca ar fi cu putinta, in tot cazul, o lume total opusa aceleia din care vin eu. E cutremurator pentru mine sa ma regasesc sufleteste in atmosfera crestina pe care am respins-o cu indarjire toata viata, o data prin materialism si a doua oara prin sionism. Noaptea de Craciun, care a iscat totdeauna inversunare in sufletul meu, azi ma copleseste prin realitatea ei dumnezeiasca. Fiindca cele ce se pertrec aici nu sunt lucrari umane si naturale, ci dumnezeiesti. O spune un materialist, un ateu si un evreu!… Si nu e o farsa marturisirea mea. In fata mortii omul devine sincer si are putinta sa vada adevarul… Te surprinde poate marturisirea aceasta, dar ea s-a zamislit in mine incetisor, peste voia mea, ca o recunoastere necesara a realitatii. Adevaratul Dumnezeu este Hristos!

Spunand aceste cuvinte, a lacrimat. Era profund miscat. Incercam sa il inteleg, sa particip la momentul dramatic pe care il traia. A tacut o vreme. M-am asezat langa el pe pat, tinandu-i mana in mainile mele. Ma rugam in inima… Ce as fi putut sa fac mai mult?! Stiam bine ca eu nu pot pricepe framantarea lui sufleteasca, caci eu m-am nascut crestin si am trait crestineste, pe cand el era mozaic, devenise comunist, iar acum sionist. Un astfel de suflet trece prin traume cumplite ori de cate ori face o noua descoperire in cele spirituale; iar marturia lui crestina de acum era o rasturnare categorica si ireversibila a intregului sau trecut.

– Iti multumesc ca m-ai ascultat, mi-a spus el dupa o vreme. Poate ca in curand vom fi frati in Hristos!

– Sa-ti ajute Dumnezeu!

I-am raspuns emotionat si m-am ridicat sa ma duc la Ion. Ion respira precipitat si avea febra. Chipul lui era cand livid, cand congestionat. Natura mai mentinea totusi un echilibru vital in el. Stiam ca moartea era prin preajma; stia si el.

– Azi m-am spovedit si m-am pregatit de plecare, mi-a spus. Regret insa ca mor si nu vad salvarea tarii…

S-a oprit sa se odihneasca. Respira anevoios.

Nu mi-a ramas decat credinta in Dumnezeu. Poate ca macar acum, la aceasta stramtorare istorica, lumea va pricepe ce este cu adevarat credinta in Dumnezeu!... Acum e tarziu pentru mine… Ma sting… Adesea am senzatia ca se face intuneric, apoi izbucneste lumina orbitoare. Din pragul mortii tainele se vad mai indeaproape. Pacat ca nu le-am vazut asa toata viata! Fratele meu, haiducul, a fost un om neasemuit mai mare decat mine, un vizionar!

– Linisteste-te! I-am zis. Esti epuizat.

– Mi-a fost dat sa mor in mainile tale, a continuat el. Te-am iubit si te-am admirat mult. Dumnezeu sa te ajute! – Frate, i-am raspuns, iti datorez imens. Ai fost mai viteaz ca mine. Numai Dumnezeu poate sa te rasplateasca pentru dragostea pe care ai dovedit-o in viata, fata de mine, fata de altii. Nu te voi uita niciodata!

Dupa o pauza mai lunga, mi-a zis:

– Te rog, spune-i lui Iacov sa ma ierte. Am avut dese neintelegeri cu el. Ma suparau manifestarile lui comuniste si iudaice aici, unde nu e locul lor. I-am spus lui Iacov, acesta s-a ridicat si a venit langa Ion.

Sunt impresionat ca iti poti cere iertare de la un om care a gresit, care a trait in greseala ca in propria sa matca. Orgoliu? Poate… Dar mai degraba incapacitatea de a cunoaste adevarul. Acest adevar m-a revoltat toata viata impotriva lui Iisus, dar azi ii descopar realitatea. Numai satana poate inspira si poate intretine atata minciuna si ura impotriva adevarului. Voi nu puteti realiza cumplia drama pe care o traiesc in clipele acestea… Eu m-am opus adevarului, ori dumneata mi-ai spus adevarul si niciodata n-ai fost rau cu mine. Eu te-am urat, iar dumneata m-ai iubit, eu am fost in inselare, dumneata in adevar. Eu deci trebuie sa fiu iertat de dumneata, precum Pavel a trebuit sa fie iertat de Hristos. Cred ca voi fi si eu crestin. Doresc sa fiu crestin, dar inca nu sunt stapan pe propriul meu suflet. Va rog sa fiti ingaduitor cu mine!Ion a lacrimat. I-a intins mana si l-a mangaiat.

– Dumnezeu sa te ajute! Marturisirea dumitale imi deschise zari de lumina si incredere pentru lumea pe care o parasesc in aceste conditii triste. Minunate sunt caile Domnului! Iacov s-a retras. Ion mi-a cerut sa merg la parintele Gherasim ca sa ii dea ultima binecuvantare. S-a asternut pacea si eu m-am apropiat de Valeriu. Sedea rezemat cu spatele de marginea patului, cu capul plecat in piept si pleoapele lasate, dar aveam impresia ca ma priveste. Ochii albastri s-au deschis imensi, luminosi si m-au invaluit in caldura lor. A zambit fericit si mi-a spus:

– Ce bine este ca te simt langa mine! Sunt pe cale sa compun o melodie frumoasa pentru Tg. Ocna.

– Stai linistit, i-am spus si m-am asezat pe un scaun ca sa priveghez. El insa mi-a zis:

– Tu vei fi primul care primeste colindul meu. Sa-ti spun versurile:

Pe malul Trotusului

Canta robii Domnului

Injugati la jugul Lui.

Dar cantarea lor e muta,

Ca-i din suferinta multa

Si-i cu lacrimi impletita.

In inima robului,

Domnu-si face ieslea Lui,

In noaptea Craciunului.

Flori de crin din ceruri ploua

Peste ieslea Lui cea noua

Si din flori picura roua.

Sta un copilas in zare

Si priveste cu mirare

La fereastra de-nchisoare.

Langa micul copilas

S-a oprit un ingeras,

Ce-i sopteste dragalas:

Azi Craciunul s-a mutat

Din palat la inchisoare.

Unde-i Domnu-ntemnitat“.

Si copilul cel din zare

A venit la inchisoare

Sa traiasca praznic mare.

Refren: Lasati-i pe copii sa vina,

Sa-mi aduca din gradina

Dalbe flori de sarbatori,

Dalbe, dalbe flori!

M-a privit putin, apoi a adaugat:

– Acest colind il dedic parintelui Gherasim. El este copilasul la care se refera ultimele versuri ale colindului.

Valea era impacat, senin si bucuros. I-am multumit pentru ca m-a colindat. Mi-a zambit si s-a retras in sine.

Era asa de liniste, incat auzeam respiratia grea a bolnavilor, caderea fulgilor de nea si bataile inimii mele. In amestecul acela mizerabil de temnita si tuberculoza era o vibratie sufleteasca evidenta, incat totul parea nepamantesc, minunat. Timpul trecea domol. Mintea era atrasa de orizonturi de lumini. Intelesurile se dezvaluiau adanc, intr-un fel de miscare statica, paradox pe care numai trairea in duh il realizeaza.

Eram inchisi, dar cu sufletele in afara temnitei, eram bolnavi cu trupul, dar vigurosi sufleteste, eram in pragul mortii si al vietii, si moartea era inghitita de viata. Rugaciunea se depana cu ingerii si colindatorii ce-i simteam in jur. Seara aceea cunostea intensitati neobisnuite de comuniune cu Dumnezeu. Eram deopotriva de lucid si de prezent in realitate si de aceea cred ca atunci materia era duh pentru mine si duhul era materie. Niciun contrast nu ma tulbura.

Din cand in cand ma apropiam de Ion si de parintele Gherasim, care se stingeau incetisor, mai vii cu cat se apropiau de moarte. Iacov nu dormea. L-am surprins cu ochii deschisi, dar nu mi-a zis nimic.

Tarziu in noapte, spre zori de zi, am inteles ca trebuie sa am la indemana mucul de lumanare si chibritul, obiecte interzise cu strasnicie, dar pe care le tineam ascunse in penele unei saltele si le foloseam cu mare economie, numai pentru doua-trei minute, ori de cate ori inca unul pleca dintre noi.

A adormit intai Ion, ca un pui de om, el care era un om cu un suflet atat de mare. Ultima lui privire a fost trista, trista si plina de dragoste. Poate ca era si rugaciune in ea, poate si un indemn, poate ca licarea si o nadejde.

Abia terminasem cu Ion, cand am fost chemat la parintele Gherasim. A deschis iarasi ochii adanci, dusi in fundul orbitelor.

– Sa va mai privesc o data, dragii mei, copiii mei, fratii mei, parintii mei! a spus el stins.

Apoi a tusit si, in fine, a adaugat:

– Fie! Dumnezeu sa va binecuvinteze!

A respirat adanc, scurt, s-a contractat un pic si si-a dat sufletul. I-am inchis ochii.

Am inchis ochii la sute de oameni si stiam cum a murit fiecare mai bine decat cum a trait.  Poate ca momentul sfarsitului este mai caracteristic pentru portretizarea oamenilor decat viata insasi.

Desi noaptea aceea fusese grea si nu ma odihnisem deloc, nu simteam nicio oboseala, nu eram nici trist, nu aveam regrete. Realitatea vietii era patrunsa de realitatea nemuririi. Trupul imi era usor. Timpul era dilatat, nici nu simteam ca trece, nici nu doream sa treaca. Simteam deopotriva de prezenti pe cei ce ramasesera in viata ca si pe cei ce plecasera din ea. O pace imensa se asternuse in mine. In starea aceea sufleteasca am facut pregatirea de ingropaciune a celor doi.

Din cand in cand imi mai aruncam privirea si spre Valea. Era vesel, fericit inlauntrul sau, cu pleoapele lasate, cu capul plecat in piept, cu trunchiul rezemat de marginea patului. Nici el nu putuse sa se odihneasca in noaptea aceea. Dupa ce am terminat pregatirile, m-a chemat din priviri si mi-a spus:

– Colinda este terminata… Poate versurile acestea vor fi testamentul meu... Sa ducem credinta mai departe, pana la sfarsitul cel nesfarsit!

Tacerea a acoperit din nou camera pentru o vreme. Rugaciunea, ca o scara cereasca, cobora ingerii din ceruri pe pamant. Cerurile erau aici, cerurile erau pretutindeni“.

cerul-si-pamantul.jpg

***


Categorii

Biserica la ceas de cumpana, Biserica rastignita, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Nasterea Domnului (Craciunul), Parintele Gherasim Iscu

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

31 Commentarii la “Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: VALERIU GAFENCU, SFANTUL INCHISORILOR: “E vremea pocaintei! Oamenii ne-au parasit…” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate