“CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu?”

23-12-2016 Sublinieri

“FĂRĂ POCĂINȚĂ ADEVĂRATĂ NU VINE CRĂCIUNUL!”

“… S-a dat în mâinile noastre ca şi cum ar fi fost cea mai neajutorată fiinţă de pe pământ… Ce Dumnezeu avem! Cu câtă delicateţe vine El spre om! Cât de mult se smereşte în faţa noastră, ca şi cum ar avea nevoie de noi! Câtă încredere are că dragostea va birui şi se dă, astfel, pe mâinile noastre! Chiar dacă noi Îl răstignim…. Ca un prunc vine, aşadar, Dumnezeu înaintea ochilor noştri“.

 5. Iisus Emanuel

Vedeti si:

***

petrecere-de-craciun-la-tine-acasa-de-ce-nu

Oameni si demoni:

Craciunul canibalilor

Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? (Luca 4,34)

S-au dus vremurile acelea, cand demonii rosteau infricosati aceste cuvinte…

Acum, nu demonii, ci crestinii le spun.

Botezati si apoi, imediat infiati de o cultura antihristica, crestinii contemporani se simt mereu stramtorati si agasati de Iisus Hristos. Toate sunt bune in crestinism, dar fara El. Bun este Craciunul, bune colindele si serbarile, bune mesele si darurile, bune pomenile si vizitele la orfelinate… Privind la tot ce face el de Craciun, crestinul contemporan, ca si Ziditorul lumii altadata, isi poate spune in sine: Si privind la toate cate le-am facut de Craciun, le socotesc bune foarte….

Numai Iisus de n-ar veni. Caci El are nefericitul obicei de a da la o parte staniolul de pe viata noastra, folia de aluminiu in care curvia se pastreaza calda ca iubirea….Si, mai ales, are catastrofalul obicei, de a scoate demonii. Iar, fara demoni, petrecerile de Craciun isi pierd tot farmecul, antrenul, stralucirea. S-ar stinge ca un fum toata fugareala prin supermarketuri din ajun. Toata turma asta de porci care se pravaleste in iad pe panta consumismului, ar redeveni oameni care, de bucuria de a se intalni, ar uita de listele interminabile din buzunare. Ar inlocui listele de cumparaturi, cu pomelnicele. Ar imputina felurile de mancare de pe mese si ar inmulti invitatii din inimile lor. Cu Iisus, stai cu un pahar de vin toata noaptea, caci oamenii nu se mai satura sa se priveasca si sa isi vorbeasca, in pacea pe care prezenta lui Iisus o face dulce si nesfarsita… Caci Iisus nu inmulteste vinul, ci dragostea. Si acolo unde oamenii se imbata de dragoste, nu mai e nevoie de mult vin….

Deci: Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca sa scoti demonii si sa ne strici petrecerea? Nu stii ca Te-am vandut pentru “masa de Craciun” de fiecare zi, pe “drepturile omului” si pe pacea pe care ne-o garanteaza toleranta noastra fata de pacat si lepadarea de sfintii inchisorilor?

Pe mesele crestinilor din Europa nu e carne de porc si vin, ci carnea si sangele crestinilor din Siria si Africa, China si America. Sangele si carnea celor care prefera sa faca Craciunul cu Iisus, nu cu asasinii Lui si ai crestinilor….

Iar dupa rezultatul alegerilor din Romania, as spune ca singura libertate care i-a ramas, fara Iisus, poporului roman, e aceea de alege mereu intre dracii batrani, cunoscuti, si altii noi, mai tineri e drept, dar si mult mai infricosatori…

20131127-004839

***

Doxologia:

Cum ne îndreptăm spre Crăciun?

Simeon Kraiopoulos – Despre pocăință

De la bun început aș vrea să vă întreb ceva: Ne simțim oare cu toții în bună rânduială pentru sărbătoarea Crăciunului? Suntem cu toții în pace, în tihnă? Ne îndreptăm toți spre sărbătoare – cum să zic – într-un mod fiziologic normal sau avem înlăuntrul nostru suspansuri sau lucruri ținute ascunse, avem înlăuntrul nostru angoase, avem înlăuntrul nostru stres, tulburare și neliniște?

Dacă cineva ar umbla prin oraș, în piață și ar vedea lumea cum aleargă ici, aleargă dincolo, ca să apuce să cumpere, ar zice cineva: „Ce nefericiți sunt oamenii și cum să se simtă fericiți acești oameni așa cum se gândesc, așa cum se mișcă și cum iau toate aceste lucruri? Ce nefericiți sunt!”

Cum poate cineva să facă Crăciunul, să-l sărbătorească adică, în fiecare zi? Cum spuneam astăzi la Sfânta Liturghie, Crăciunul nu-l așteptăm numai, ci îl trăim încă de pe acum. În ziua de Crăciun S-a născut Hristos. Însă acest fapt, că S-a născut Hristos nu cuprinde numai întreg timpul, nici numai întreaga viață, ci cuprinde și veșnicia, îmbrățișează toate. Prin urmare, pretutindeni este Crăciun și în fiecare ceas este Crăciun.

Crăciun nu este numai ziua aceea într-un mod static și închis și ca și cum ar fi ceva „magic”, e îndată ce vine ziua aceea, pătrundem înlăuntru și noi și toate. Ziua aceea va fi o zi ca toate celelalte, dacă nu vom fi pregătiți, așa cum trebuie să fim. Și suntem pregătiți, atunci când înseși aceste zile de Crăciun pe care le sărbătorim ne influențează și acum și ne înrâuresc înlăuntrul nostru, ne folosesc și ne ajută. Prin urmare, ca să revin, ce Crăciun va sărbători cineva când, să zicem, nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu, și are înlăuntrul său tulburare, agitație, neliniște, un gol, deznădejde, disperare? Toată viața omului în lumea aceasta este nădejdea. Întreaga existență a omului este plină de nădejde. Dacă cineva nu are această nădejde, ce poate face Crăciunul? Dacă cineva nu are această credință, Crăciunul ce să facă? Dacă nu are această deplinătate a prezenței lui Dumnezeu înlăuntrul lui, ce poate face Crăciunul?

Dar ce anume îl pune în rânduială pe om? Tocmai de aceea iarăși pun întrebarea dacă suntem pregătiți, pentru ca, pe măsură ce înaintăm către sărbătoare, să nu avem neliniști și suspansuri. Omul nu este în rânduială nici prin faptul că încearcă să uite –cum încearcă unii pur și simplu să uite – nici prin faptul că își caută diferite îndreptățiri și justificări. Acel lucru care îl pune în rânduială pe om, acel lucru care îl odihnește pe om este pocăința, faptul de a se pocăi cineva înaintea lui Dumnezeu, de a se smeri înaintea lui Dumnezeu, de a se întoarce cu toată inima spre Dumnezeu. Fără pocăință înainte nu vine Crăciunul. Oricum ar fi lucrurile acasă, să te pocăiești înaintea lui Dumnezeu, dar și înaintea celorlalți.

Aceasta bineînțeles implică dragoste față de Dumnezeu și față de alții. Oricum ar fi lucrurile, după aceea se vor aranja. Se creează dintr-odată o altă atmosferă, o altă stare și atunci vor putea oamenii să facă Crăciunul. Dar pocăință adevărată. Repet, pocăința nu înseamnă să uiți anumite lucruri. Uneori într-un loc anume cineva simte că este expus, își amintește acolo fapte, stări, lucruri care îl expun, îl umilesc, îl mâhnesc și vrea să se ducă în alt loc ca să se pună în ordine. Aceasta este o fugă. Desigur, uneori acest lucru este bun într-adevăr, fiindcă nu se poate altfel, fiindcă nu are curaj omul să facă și altfel, dar aceasta nu este vindecarea. Acel lucru de care are nevoie, acel lucru care îl vindecă într-adevăr pe om este să se pocăiască înaintea lui Dumnezeu pentru orice a făcut, pentru orice îi aduce învinuire.

Să se pocăiască pentru orice păcat înaintea lui Dumnezeu și așa păcătos cum este, sinele lui rănit, cel expus, cel în suspans și în orice stare s-ar afla, să aibă curajul să stea înaintea lui Dumnezeu. Dacă ai curajul să stai înaintea lui Dumnezeu, având înaintea ta păcatele tale și stai cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, acest lucru este ori cutezanță, ori pocăință. Și firește, oricine înțelege când este cutezanță și când este pocăință. Altminteri, omul își ascunde păcatele, își ascunde sinele și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu complet nevinovat. În acest caz, doar își uită păcatele, mai exact spus, în termeni de psihologie, își respinge trăirile cele păcătoase în subconștientul lui, în inconștientul lui și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu poate cumva pocăit, cumva în rânduială, cumva smerit, cumva îndreptat, poate așa cum vrea Dumnezeu. Totuși aceasta nu înseamnă punere în rânduială.

Pocăință nu este așa de ușoară precum socotim noi. Și vă rog, să luăm aminte. Pocăința nu este atât de simplă pe cât credem noi că este. Și aș spune, pocăința este o harismă a lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-ți dă harul Lui care să creeze înlăuntrul tău pocăința, nu poți să te pocăiești. De aceea omul nu trebuie să se joace pe tema pocăinței. Ne-am referit și altă dată la ceea ce se spune în Apocalipsă: A avut loc acest rău, a avut loc acel rău, s-au distrus unele, au pierit atâția și celelalte și „oamenii nu s-au pocăit de răutățile lor”. Nu s-au pocăit. După ce a venit asupra lor și un alt rău și o altă plagă, ei tot nu s-au pocăit. Și spune acest lucru și mai jos, pentru a doua oară și pentru a treia oară. Nu este foarte sigur că omul se va pocăi, chiar dacă, atunci când trece printr-un moment dificil, pare că se pocăiește. Nu este sigură pocăința aceasta care are loc într-un mod silit, să zicem într-un moment în care ești forțat. Este cutremur, piere lumea și gata te pocăiești. Sau vine război, ești în primejdie de moarte și gata te pocăiești. Nu este sigură o astfel de pocăință. Fiindcă omul l-a părăsit pe Dumnezeu și după aceea Dumnezeu îl părăsește pe om și rămâne în nepocăință și, deși vede, deși aude, nu înțelege să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință pentru ca Dumnezeu să-l vindece și să-l mântuiască.

Pocăința este mare lucru. De aceea și spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine, păcătosul”. Lucrarea aceasta este o lucrare a pocăinței. Adică te pocăiești în momentul acela cât poți tu și ceri mila lui Dumnezeu, iertarea Lui, dar în același timp ceri și pocăință. Este ca și cum ai cere pocăință atunci când zici: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Acela care o cere, zice „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, și când fie că nu poate, fie că nu se întâmplă nimic și se oprește, atunci înseamnă că nu are adevărată dorință de pocăință.

traducere şi adaptare: Laura Enache
sursa: http://paterikakeimena.blogspot.ro/2011/12/blog-post_1903.html

***

patriarhul-romaniei-scrisoare-irenica-sarbatoarea-nasterii-domnului

Pr. Ioan Istrati:

Pruncia eternității

Crăciunul este praznicul maternității dumnezeiești a Fecioarei Maria. O dată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc și îl îmbrățișează cu iubire de mamă. În brațele ei iubitoare stă Domnul timpului și al eternității, Lumina și sensul veacurilor. Omul trecător îl leagănă lin pe Dumnezeu.

Colindele de Crăciun afirmă această bucurie tainică și acest fior nepătruns al Bisericii care trăiește adormirea Prunculnativity-icon-2-300ui Dumnezeu în brațele umanității: Linu-i lin și iarăși lin“. Acest somn învietor al lui Dumnezeu în brațele omului este profeția eshatologică a odihnei eterne a neamului nostru în brațele Tatălui ceresc. Iubirea care se revarsă din inima Fecioarei și Îl îmbrățișează pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creaței dăruită omului pentru ca el să o întoarcă înapoi într-o fluiditate unică a iubirii: „Cel ce a plecat cerurile și în Fecioară S-a sălășluit vine să se nască cu trupul în peștera Betleemului precum este scris, și să fie văzut prunc, Cel ce dă viață pruncilor în pântece“ . Pruncia lui Dumnezeu de la „plinirea vremii“ (Galateni 4, 4) este așadar izvorul prunciei fiecărui om, ca început neprihănit al umanității în el și ca temei al întoarcerii prin pocăință la Dumnezeu, Pruncul veșniciei: „De nu vă veți întoarce și veți fi ca pruncii, nu veți intra în Împărăția lui Dumnezeu“ (Matei 18, 3).

00-nasterea_domnului5Teologia Crăciunului este cu atât mai profundă și mai intensă cu cât omul purtător de Dumnezeu realizează legătura mistică de iubire dintre mamă și Fiu, adică dintre om și Dumnezeu. Orice prunc seamănă cu mama și cu tatăl lui. Dumnezeu seamănă cu Maica Domnului. Orice prunc are ADN-ul părinților lui. Dumnezeu are ADN-ul Maicii Domnului. Hristos, ca Dumnezeul veacurilor și al eternității simte în mod infinit durerea, grija, bucuria mamei, iar mama simte în pântecele ei, bătăile inimii lui Dumnezeu. E atît de strânsă iubirea și apartenența reciprocă, încât Maica nici nu mai are nevoie să îl roage ceva, fiecare gând sau dorire a ei tresare tăcut în inima Fiului, care îi îndeplinește cererea. De aceea Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maria mai mult decât pe orice sfânt, mai mult decât pe Heruvimi sau Serafimi.

Maternitatea dumnezeiască devine prin Maica Domnului o permanență a umanității, puterea ei de-a naște duhovnicește pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maică este paradigma îndumnezeirii umane, pentru că în ea se întâlnesc vocațiile umanității în libertatea primitoare de har a iubirii: „Izvorul cel primitor de viață și pururea curgător, sfeșnicul harului celui de lumină purtător, Biserica sfinților, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfătată decât cerurile și decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu, credincioșii să o mărim”.

nativity-of-christHristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Proroc desăvârșit, Arhiereu veșnic și Împărat a toate este mireasma dumneezeiască a lumii, iar Fecioara este amfora Dumnezeirii Lui din care se varsă „Mirul cel nedeșertat și de mântuire lumii“: „Fecioara, alabastrul cel înțelegător, poartă pe Hristos ca pe un Mir nedeșertat și vine în peșteră, cu Duhul, să-L deșerte cu adevărat, ca să umple sufletele noastre de plăcuta Lui mireasmă“.

Universul de metafore mistice ale Părinților imnografi arată că lumea este o realitate interioară accesibilă spiritual, iar cunoașterea obiectivă este doar o participare la universul de viață al sufletului omenesc care asumă și transcende în sine lumea: „Norul cel luminos și însuflețit purtând ploaia cea cerească vine acum să o verse pe pământ ca să-i adape fața. Primăvara harului, rândunica cea înțelegătoare având înăuntru în pântece naște în chip de negrăit risipind iarna necunoștinței de Dumnezeu. Cămara cea curată și nespurcată aduce în peșteră întrupat pe Împăratul“ . Observăm în acest tropar dimensiunea sfințitoare pe care înțelegerea teologică o aduce întregului univers și întregii istorii: vremea și timpul se înnoiesc în Nașterea Domnului, iar Maica lui Hristos este „primăvara harului“ și „izvorul limpede al nemuririi“ , pentru că în ea înviază întrega lume prin Viața-Hristos Care se naște din ea.

Imnografii eclesiali insistă pe abisul de înțelegere dintre firea dumnezeiască cea necuprinsă și smerenia firii omenești a Pruncului din Betleem.

Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primește integral iubirea%ce%b3%ce%b5%ce%bd%ce%bd%ce%b7%cf%83%ce%b7 celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptaculul deplin al iubirii și dăruiește iubirea prin frumusețea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit și nu poate răspunde decât prin plâns. Pruncia este frumusețea integrală care se dăruiește fără să ceară nimic în schimb, ca surâsul florilor care există indiferent de privitor. Pruncul este frumusețea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinților în toate dimensiunile umanității sale smerite și feciorelnice: el trebuie învelit („N-are scutec de-nfășat, nici hăinuțe de-mbrăcat, Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat“ ), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile până când va deveni de sine lucrător. Așadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtășită și dependență reciprocă a persoanelor în Dumnezeu.

Crăciunul este așadar suprema dovadă de iubire veșnică a lui Dumnezeu față de creaturile ce se află în timp, pentru a le aduce în tărâmul cel de dincolo de moarte.

somnul-lui-iisus

***

Pr. Constantin Sturzu:

Colindul, Evanghelia înfăşată în scutece de Prunc

x-hosious-loukas-grecia-1100De ce ne ajunge atât de uşor la inimă colindul? Pentru că el nu este altceva decât Evanghelia înfăşată în scutece de Prunc. Textura scutecului o reprezintă versurile colindului („Mititel şi-nfăşeţel,/ în scutec de bumbăcel”). Acţiunea de înfăşare este linia melodică, întotdeauna duioasă, delicată, chiar şi când ritmul este ceva mai vioi. Mesajul său este cel al venirii lui Mesia pe pământ, al apropierii Împărăţiei cerurilor. Colindul face, aşadar, ca Vestea cea Bună a întrupării Fiului lui Dumnezeu să fie mai uşor de receptat de orice inimă în care mai poţi găsi o brumă de sensibilitate. Cel ce este insensibil la colind – cel autentic, nu cel schimonosit din raţiuni comerciale – acela este insensibil şi la vederea unui prunc nou-născut. Dar câţi dintre noi nu sunt câtuşi de puţin mişcaţi la vederea unui puiuţ de om, atât de fragil şi de neajutorat? Ca să ne reamintim cum a venit Dumnezeu în lumea aceasta, să ne uităm, iar şi iar, la un prunc şi să ne întrebăm: Doamne, Dumnezeul Cel Viu, cum de Tu, „Cel ce şezi pe heruvimi” (IV Regi 19, 15), „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; Cel ce întinzi cerul ca un cort” (Psalmi 103, 2-3), ai primit să vii la noi în chip atât de smerit?

La slujba de la sfinţirea apei (a aghiasmei mici) spunem despre Mântuitorul că a venit „în chip de rob, nu cu năluciri înfricoşându-ne pe noi”. Dacă Dumnezeu ar fi venit în lume în puterea slavei Sale, nimeni nu ar fi putut să-L primească. Căci a spus Dumnezeu lui Moise: „nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea 33, 20). Cu adevărat, Dumnezeu ar fi înfricoşat pe tot omul care s-ar fi aflat în faţă cu Dânsul. Dar Dumnezeu nu vrea nici să ne impresioneze, nici să ne supună prin frică, nici să ne copleşească prin putere. Şi-a asumat condiţia noastră şi S-a dat în mâinile noastre ca şi cum ar fi fost cea mai neajutorată fiinţă de pe pământ. Mama Sa, Maria, şi tatăl adoptiv, Dreptul Iosif, au trebuit să fugă în Egipt pentru a-L proteja de cei care căutau să-L omoare. Nici atunci nu şi-a folosit puterea dumnezeiască, nici în alte situaţii, până când a venit momentul să Se arate pe Sine lumii, ca Fiu al lui Dumnezeu.

brefos-en-fatniIar după ce a făcut multe şi nemaivăzute minuni, în cei trei ani de propovăduire pe acest pământ, Hristos a murit precum şi venise pe lume: ca un neajutorat. Sfântul Apostol Pavel sintetizează această similitudine între smerita Naştere şi Răstignirea cea de bunăvoie astfel: „S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2, 7-8). Ce Dumnezeu avem! Cu câtă delicateţe vine El spre om! Cât de mult se smereşte în faţa noastră, ca şi cum ar avea nevoie de noi! Câtă încredere are că dragostea va birui şi se dă, astfel, pe mâinile noastre! Chiar dacă noi Îl răstignim.

Propovăduirea Evangheliei nu a început cu: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” (Matei 4, 17). Ea a început cu Bunavestire adusă de arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria. Apoi a continuat cu acel cuvânt pe care îngerul Domnului l-a adresat păstorilor din Betleem: „Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un Prunc înfăşat, culcat în iesle (Luca 2, 10-12). Ca un prunc vine, aşadar, Dumnezeu înaintea ochilor noştri. Ca un slujitor, ne spală picioarele obosite şi prăfuite. Ca un Miel ni se dă nouă să-L jertfim şi să ne hrănim cu Trupul şi cu Sângele Lui. Ca un colindător, Hristos nu conteneşte a cutreiera inima noastră, în lung şi în lat. An de an. Clipă de clipă. Leru-i, ler.

03-studenicas1-w3e3-l3-93-7-1

***

Post şi bucurie

La prima vedere pare puţin cam deplasat să vorbim despre bucurie taman în post (sau în legătură cu postul). Pentru mulţi (şi, în general, pentru cei care nu postesc) perioada aceasta de înfrânare e asociată cu întristarea şi crisparea, cu o izolare de toate bucuriile. Mulţi se uită suspect la tine dacă îndrăzneşti să zâmbeşti (măcar) atunci când posteşti. Poate că aşa va fi fost cu postul precreştin: evreii îşi smoleau feţele, îşi puneau cenuşă în cap, unii se afişau pe la colţurile uliţelor în atitudini care sugerau cât de rugători şi postitori sunt. A venit însă Hristos şi a adus şi “scandalul” acesta al postului luminos: Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18).

Aşadar nu este nici o incompatibilitate între post şi bucurie, mai ales când ne mai şi străduim să-l primim în ieslea sufletului nostru pe Hristos, prin taina sfintei împărtăşanii. Dar ce fel de bucurie să fie totuşi aceasta? Căci nu poate fi vorba de una dintre bucuriile simple ale vieţii: nu vorbim de bucuria celui care a luat un examen sau a câştigat la loto, nici de bucuria îndrăgostitului care află că este, la rându-i, iubit. Nu vorbim nici măcar de bucuria intelectuală provocată de lectura cărţilor. E vorba de un fel de bucurie pe care o vom numi bucurie creştină. E genul de bucurie pe care o poţi avea, fără vreo întrerupere, aici, pe pământ, şi care va fi multiplicată de mii de ori în viaţa de veci.

Chiar şi când mustră, chiar şi când plâng

De fiecare dată când se vorbeşte de Părintele Cleopa, una dintre trăsăturile evidenţiate la duhovnicul de la Sihăstria este tocmai bucuria sau verva pe care o răspândea în jurul său. Nu în sensul că ar fi fost vesel tot timpul sau că ar mai fi făcut şi mici “glume” duhovniceşti, ci în sensul că îl simţeai tot timpul bucuros de prezenţa ta. Indiferent cât de bolnav sau de obosit era, te primea cu aceeaşi bucurie, dar o bucurie care iradia din toată fiinţa lui. Nu o puteai neapărat citi pe chip sau în voce, ci în întregul felul său de a comunica (prin cuvânt, prin gest, prin atitudine) cu cei din jur. […]

La Părintele Arsenie Papacioc te întâlneşti cu un fel de bucurie caldă. Te simţi ca un musafir îndelung dorit într-o casă primitoare. Părintele Paisie Aghioritul (care, dacă ştirea din Grecia se confirmă, urmează a fi canonizat ca sfânt) te primea, din câte povestesc cei care l-au cunoscut, cu inima mamei vesele că şi-a reîntâlnit copilul rătăcit. Sfântul Serafim de Sarov e binecunoscut prin felul în care îşi întâmpina vizitatorii: “Hristos a înviat, bucuria mea!”. Şi exemplele ar putea continua pe sute de pagini.

Deşi se manifestă într-un mod aparte, toţi cei enumeraţi mai sus au în comun aceeaşi bucurie. E bucuria pe care o dobândeşti pe drumul sfinţeniei şi de care nu te mai desparţi niciodată. Dacă veţi întâlni pe cineva care nu emană bucurie în jurul său (nu oricare, ci acea bucurie creştină) atunci e puţin probabil că vă aflaţi în preajma unui sfânt. Cei care s-au lipit de Dumnezeu sunt conectaţi şi la bucuriile divine. Şi le transmit, gratuit şi involuntar, şi celor din jur. Chiar şi când te mustră. Chiar şi când plâng.

Inimă săracă, dar primitoare

Bucuria se regăseşte şi la cei care au avut mult de suferit, în temniţi sau în prigoană, în boli sau în încercări cumplite. Cel ce s-a lipit de Dumnezeu cu toată fiinţa lui, chiar şi când e cuprins de durere, are şansa de a gusta bucuria. Maica Siluana Vlad ne explică de ce:

Simţirea bucuriei în durere e o mare taină şi e o lucrare divino-umană, adică a harului împreună cu tine. Tu pui durerea şi Domnul pune harul. Durerea e inerentă pentru că situaţia în care eşti, deşi face parte din viaţa ta, nu e chiar viaţa ta. E aşa cum pruncul din pântecele mamei tale erai tu şi totuşi nu erai încă cel ce eşti acum. Cel ce erai atunci a trebuit să treacă prin durerile naşterii şi fără acele dureri nu era posibilă viaţa de acum. La fel şi acum, toate durerile vieţii tale sunt durerile naşterii tale la viaţa cea adevărată, dacă le trăieşti cu Domnul. Bucuria vine din viitor, dar e trăită şi în prezent de cel ce crede şi nădăjduieşte în făgăduinţele Domnului. Trăim pentru Viaţa veacului ce va să vină, dar o trăim încă de acum şi o trăim cu viaţa noastră de acum, cu acest trup şi acest suflet atât de sensibile la durere.

Răbdarea, îndurarea acestor dureri ale naşterii nu sunt scopul vieţii, ci un mijloc, singurul mijloc de a ieşi vii din moartea păcatului.”

Ne apropiem de praznicul Naşterii Domnului. E un moment pe care e bine să ne străduim în permanenţă a-l pătrunde şi a-l trăi. Pentru că Dumnezeu a ales să fie om. Dumnezeu ne-a ales pe noi, pe fiecare dintre noi, să devenim asemenea Lui. Dar asta nu se poate prin eforturile noastre proprii, ci prin străduinţa de a-L primi în toate cele ale noastre. Prefăcându-ne inima în ieslea sărăcăcioasă, dar primitoare, a staulului din Betleem.

“Când lucrăm la asemănarea noastră cu Dumnezeu, trăim de fapt această stare de permanentă naştere de sus. Nu mai trăim «după capul nostru», nici după impulsurile şi legile bio-psiho-sociale, ci şi cu, în şi prin Dumnezeu. Atunci viaţa noastră bio-psiho-socială se sfinţeşte, se înduhovniceşte. Lucrarea sfinţirii noastre este o bucurie a duhului nostru, o plăcere şi o desfătare a acestuia. Dar simţirile noastre sunt, la început, doar cele ale trupului şi ale psihismului” (cf. Maica Siluana).

Aşadar, naşterea aceasta din nou, de sus, a noastră, este un proces continuu. E o continuă preschimbare a noastră. Şi cum să nu te bucuri când, pe drumul acesta al devenirii sau al postirii întru îndumnezeire, descoperi uimit, în fiece clipă, lucruri noi sau le vezi înnoindu-se pe toate cele pe care le vedeai, anterior, doar cu ochiul durerii şi al îndreptăţirii de sine?

anapeson

Legaturi:

***

 


Categorii

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Nasterea Domnului (Craciunul), Pocainta, Pr. Constantin Sturzu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la ““CE AI CU NOI, IISUSE?” – SEMNUL PRUNCULUI NEAJUTORAT și DURERILE BUCUROASE ALE NAȘTERII DE SUS. Cum să ne pregătim de primirea Lui, cum să așteptăm Nașterea Domnului? Ce Crăciun va sărbători cineva când nu este în rânduială, când sufletul lui nu se odihnește în Dumnezeu?”

  1. Pingback: EXPLOZIVA PASTORALĂ DE CRĂCIUN a PS MACARIE, Episcopul Europei de Nord, DESPRE RĂZBOIUL FĂRĂ PRECEDENT ÎMPOTRIVA FAMILIEI ŞI AL VIEŢII şi diversele forme de RĂPIRI DE COPII din zilele noastre: “Dacă nu ne transformăm familia într-o mic
  2. Pingback: DE CE VREI SA (MAI) VII LA NOI, DOAMNE? “Cine e atât de nebun încât să nu vrea să fie iubit cu o aşa iubire?”/ “X-MAS…” sau ce-a mai ramas din sarbatoarea Nasterii lui Hristos in lumea care a proclamat “moartea lu
  3. Pingback: IARĂŞI CRĂCIUNUL: “Din iubire, Hristos Se face Prunc neputincios, la fel ca noi…”. S-a născut NOUĂ Mântuitor! (poem duhovnicesc) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate