HRISTOS S-A INALTAT! Meditatie duhovniceasca la Inaltarea Domnului

17-05-2007 ~~Sublinieri~~

Spune Sf. Grigorie Palama că pericopa de astazi, sfârşitul Evangheliei după Luca, arată de fapt, pe scurt, toata petrecerea vieţii întru credinţă. Într-adevar, citirea din Evanghelie ne arată adeverirea Învierii Domnului, a prezenţei Lui concrete, reale, în mijlocul Apostolilor, deci în mijlocul şi adâncul inimilor noastre, a celor botezaţi întru numele Său. O adeverire care a venit după Patimile cele mântuitoare. O adeverire făcută în faţa unor apostoli deznădăjduiţi, care priviseră moartea atât de cumplită şi neîndoielnică a Învăţătorului.

În faţa Apostolilor Cuvântul a făcut pogorământ şi le-a dat dovezile cele mai palpabile ale prezenţei Sale. A mâncat din peşte şi din fagurele de miere, deşi corpul său omenesc fusese transfigurat, proslăvit, firea omenească îndumnezeită. Necredinţa Apostolilor sau îndoiala lor nu provenea însă din răutate şi din învârtoşarea inimilor, ci din slăbiciunea firii celei omeneşti, din slăbiciunea inimilor şi minţilor lor, a celor care nu fuseseră întăriţi prin harul cel dumnezeiesc. De aceea, Mântuitorul se grăbeşte şi în acest fel să alunge gândurile îndoielii din inimile lor, slujindu-i ca altădată la Cina cea de Taină. Am putea spune că apostolii nu mai îndrăzneau să creadă că este posibilă o astfel de bucurie – să Îl mai vadă pe Iisus printre ei, Viu, Împărtăşindu-Se cu ei la aceeaşi masă. Poate că în acel timp apostolii, neavând încă Duhul Sfânt cu ei, nici nu înţelegeau prea bine ce înseamnă de fapt Învierea şi Înălţarea Domnului pentru firea omenească. Dar prezenţa reală a Lui Iisus în mijlocul Lor era ceva de nesperat pentru ei, care fuseseră spulberaţi ca un cârd de rândunici de crima iudeilor.

Începutul mântuirii noastre, începutul transfigurării noastre – Iisus Hristos cel Înviat din morţi. Parcă nu ne vine a crede. Am cere şi noi dovezi cât mai palpabile. Nu ne vine a crede că Iisus este în mijlocul nostru, cu noi, întru noi. Nu ne-ar veni a crede că viaţa noastră nu este goală, ci că El Însuşi, nu Înger, nici Om, ci Însuşi Cel Ce Este o umple. Nu Îl văsuserăm oare pe Acesta mort cu moarte groaznică, cu trupul zob, desfigurat de bătăi? Nu am văzut cu ochii noştri nenorocirile? Nu am văzut uciderea? Nu am văzut peste tot nebunia, răutatea, ura? Nu eram noi fără scăpare? Nu tremuram noi, chiar dacă stăteam îngrămădiţi unul în altul, cu uşile încuiate? Nu ne-am simţit noi părăsiţi, lipsiţi de nădejde, de mângâiere? Nu am văzut noi cum vrăjmaşul urla a izbândă?

Începutul mântuirii noastre – Iisus Hristos. Iată-L, întru credincioşia Sa, cu noi, întru noi. Spălându-ne încă odată picioarele, Înălţându-ne sufletele noastre din groapa adâncă a îndoielilor, care premerg deznădăjduirii cumplite. Făgăduinţa Sa de a rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor – deci şi al zilelor noastre – este încă o adeverire a faptului că prezenţa Sa în mijlocul inimii noastre este cât se poate de reală, de concretă. Şi, cum noi nu înţelegem acest lucru, depărtându-ne de El, prin lucrările şi judecăţile Sale ne aduce înapoi pe Calea Sa, chemându-ne. Aducându-ne aminte de El. Înălţarea Domnului este actul ultim de îndumnezeire a firii cele omeneşti. De acum înainte, noi suntem fii adoptivi ai Tatălui, adoptaţi prin Duhul Sfânt. De acum înainte, putem primi Duhul, pe Mângâietorul, care ne va învăţa toate, care ni-L descoperă pe Iisus în adâncul inimii noastre. Suntem, însă numai dacă facem ce au făcut Apostolii –

„să stăruiţi în rugăciuni şi cereri, şi să aveţi ochii minţii aţintiţi, asemenea îngerilor, către Stăpânul cel mai presus de ceruri, lăudându-L şi binecuvântându-L printr-o viaţă fără de prihană, pentru a primi în chip tainic venirea Lui, aşa cum spune psalmul către El: <<voi cânta şi mă voi ruga ţie în cântare fără de prihană când vei veni către mine>> (Ps. 100:2)” (Sf. Grigorie Palama).

Să stăruim în Biserică, împreună, să stăruim în pocăinţă, în credinţă, în nădejde.