IN ASTEPTAREA VENIRII DOMNULUI – cu Parintele Zaharia de la Essex

“Potrivit modelului Liturghiei, unde are loc schimbul vieţii noastre cu viaţa lui Dumnezeu, fiecare faptă, fiecare lucrare a noastră trebuie să păstreze aceeaşi încordare şi râvnă „până când Domnul va veni”, după cuvântul apostolului (1 Cor. 11:26). Având în minte aceste lucruri, se cuvine credincioşilor să iubească arătarea Domnului cugetând la venirea lui Hristos, aşteptându-L neobosit, dorindu-L din toată inima şi pregătindu-se să-L întâmpine cu sârguinţă. Fără aşteptare nu există nădejde. Fără nădejde nu există mântuire, „că prin nădejde ne-am mântuit”, spune Sfântul Pavel (Rom. 8:24). Şi fără mântuire nu există creştinism. Creştinii ştiu că Hristos a lucrat răscumpărarea lumii, prin Sângele Său şi prin moartea Sa. Mai mult, ei ştiu, mai bine decât necredincioşii, că legea păcatului trăieşte în mădularele lor. Creştinul are o viziune mai limpede a păcatului, pentru că simţirea sa lăuntrică nu este înceţoşată de poftele patimilor, nici de trândăvirea conştiinţei. Prin urmare, este cu totul firesc pentru creştin să aştepte venirea lui Hristos, „Care va schimba trupul smereniei noastre în chipul trupului slavei Sale” (Filip. 3:21), şi îl va curăţa de toată întinăciunea, de tot răzvrătul păcatului, de toată ispita.

Creştinul suferă în această lume, şi suferă poate mai mult decât ceilalţi oameni, pentru că, în afara suferinţelor care sunt soarta de obşte a firii noastre, el mai moşteneşte şi poartă o cruce aparte, crucea credinţei, prin care devine asemenea învăţătorului său, Hristos. Cât de vrednic de milă ar fi credinciosul în suferinţa lui, dacă nu ar avea toată credinţa sa în Hristos, Care a intrat în slava Sa prin suferinţe şi Care va veni iarăşi să-i îmbrace în slavă pe cei ce suferă pentru Numele Lui! Această nădejde îl face pe om să se bucure de suferinţele vremii acesteia şi să le considere mărunte şi nevrednice de „slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom. 8:18). Toţi sfinţii din ultimele do­uăzeci de veacuri, din vremea lui Petru, mai marele apostolilor, până în zilele noastre, prin nădejdea lor în venirea lui Hristos, au privit suferinţele ca pe un semn al dumnezeieştii alegeri fără de care „Duhul slavei şi al lui Dumnezeu” nu poate să odih­nească în inimile noastre (1 Petru 4:14).

Cu cât se apropie ziua venirii lui Hristos (parousia), cu atât şi semnele rele care o vestesc se înmulţesc: suferinţa neamurilor, bolile, scandalurile, trădările, mulţimea nedreptăţilor, răcirea dragostei, pustiirea pământului şi, mai presus de toate, larg răspândita nepăsare şi nebăgarea în seamă a faptului că, potrivit prorociilor, Domnul va veni „ca un fur” (Apoc. 3:3). Dar în ciuda tumultului răutăţilor, creştinii aud limpede glasul Domnului, care le zice:

„Iar, când vor începe să fie acestea, căutaţi în sus şi ridicaţi capetele voastre, că se apropie răs­cumpărarea voastră” (Lc 21:28).

Sfârşitul se apropie într-un chip atât de tragic, şi Domnul spune că tocmai acum este timpul „să ridicăm capetele noastre”. Există întotdeauna o contradicţie de această natură, pentru că credinţa noastră este mai presus de mintea raţională.

Pe măsură ce se apropie ziua venirii lui Hristos, privilegiul de „a crede în El”„a pătimi pentru El” devine mai mare (cf. Filip. 1:29).

(Părinţii nevoitori din veacul al patrulea au vorbit despre sfârşitul lumii. Odată, un ucenic şi-a întrebat stareţul: „Ce am făcut noi, avva?” Şi bătrânul a răspuns: „Noi am făcut jumătate din ce-au făcut părinţii noştri”. „Dar ce vor face monahii care vor veni după noi?”, a întrebat din nou. „Ei vor face jumătate din ceea ce facem noi”. „Şi ce vor face creştinii de pe urmă?”, a întrebat ucenicul. „Aceia abia vor putea să păstreze credinţa, dar ei vor fi mai slăviţi în cer decât părinţii noştri, care puteau să învie morţii.“).

De aceea se cuvine credincioşilor „să umble întru viaţă sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi dorind a fi mai degrabă venirea zilei lui Dumnezeu” (cf. 2 Petru 3:11-12), dând mulţumită Domnului, Care S-a făcut nouă Paşti şi „dreptate şi sfinţire şi izbăvire” (1 Cor. 1:30). În acelaşi timp trebuie să nu încetăm a cere în rugăciune o cât mai desăvârşită şi neclintită părtăşie în veşnica Sa împărăţie, dimpreună cu cetele tuturor sfinţilor care, prin harul Său, ne-au fost daţi ca mărturii ale mângâierii nestricăcioase care îi aşteaptă pe „cei ce au iubit arătarea Lui” (2 Tim. 4:8).

– Aţi putea să ne spuneţi mai multe despre felul în care ultima generaţie va trăi credinţa?

– Aflăm multe prorocii despre sfârşitul vre­murilor în scrierile Părinţilor şi cea amintită mai devreme este doar una dintre ele. Potrivit ei, durerile vor fi atât de multe, încât creştinii vremurilor de pe urmă cu greu vor fi în stare să păstreze credinţa, dar vor primi o mai mare slavă în cer decât părinţii care au înviat până şi morţii. Într-o altă istorisire a Părinţilor pustiei se spune că un ucenic merge la un stareţ şi îl întreabă: „Ce crezi despre cutare bătrân care e considerat un mare nevoitor?” Şi bătrânul răspunde: „Faţă de cei din vremea lui, este mare“. După câteva clipe, ucenicul îl întreabă iarăşi: „Ce crezi despre acest părinte?” şi bătrânul răspunde: „Ţi-am spus, faţă de cei din vremea lui, este mare“. Apoi îl întreabă a treia oară: „Ce crezi despre acest părinte?” Şi bătrânul spune: „Faţă de cei din vremea lui, este mare” şi continuă: „dar am cunoscut nişte părinţi, în Tebaida de Sus, care puteau să facă soarele să stea în loc în mijlocul cerului”. Adică Dumnezeu ne judecă întotdeauna în comparaţie cu marele copac al omenirii, din care noi suntem doar câteva frunze. Noi nu putem decât să fim înrâuriţi de acest mare copac al omenirii. Noi, creştinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu. La oameni aceasta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu este cu putinţă (cf. Mt. 19:26). El a biruit; noi trebuie numai să-I urmăm Lui şi vom moşteni plinirea făgăduinţelor Sale. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, Dumnezeu ia în seamă starea generală a lumii. Aceasta este o mângâiere pentru noi, nu pentru a slăbi încordarea noastră, ci ca să ne ajute să ne ţinem pe cale. Dumnezeu ne judecă întotdeauna prin comparaţie cu cei din vremurile noastre, cu cei din preajma noastră. El însuşi spune: „Tatăl nu judecă pre nimeni, ci toată judecata o au dat Fiului” (In. 5:22) şi Tatăl „stăpânire I-au dat Lui şi judecată să facă, căci Fiu al Omului este” (In. 5:27). Fiul Omului, Hristos, pentru că S-a făcut om şi a trăit în condiţiile vieţii în care trăim şi noi, este un mare şi drept judecător. Dar El însuşi nu judecă pe nimeni, ci dă toată judecata sfinţilor Săi. „Sfinţii – spune Sfântul Pavel – vor judeca lumea” (1 Cor. 6:2). Dar eu cred că sfinţii din fiecare veac vor judeca pe cei din vremea lor. Nu cred că apostolii ne vor judeca pe noi, ci sfinţii din vremea noastră şi din mediul nostru, care au trăit aceeaşi viaţă ca şi noi şi totuşi au aflat Calea. Atunci Dumnezeu rămâne vrednic de crezare în toate judecăţile Sale. Putem merge chiar mai departe şi să spunem: eu nu voi fi judecat de un sfânt american; voi fi judecat de un sfânt din mănăstirea mea (cf. Ps. 142:2). Dumnezeu ne judecă după cei din generaţia noastră. Şi cine poate intra la judecată cu Dumnezeu?

– Sfântul Ioan Gură-de-Aur spune într-una din rugăciunile Sfintei Liturghii: „Pomenind aşadar această poruncă mântuitoare şi toate cele ce s-au făcut pentru noi: crucea, groapa, învierea cea de a treia zi, înălţarea la cer, cea de a doua şi slăvită iarăşi venire… “ Cum putem să o pomenim de vreme ce ea încă nu a avut loc?

– Noi o pomenim, într-adevăr, dar aceasta nu este o aducere-aminte la nivel psihologic. Sfântul Nicolae Cabasila spune că Liturghia este o retrăire a vieţii lui Hristos şi, de asemenea, o expresie a recunoştinţei omului pentru toate câte a făcut El. Prin săvârşirea acestui act, ni se dă har şi acel har ne ajută să pătrundem într-un eveniment veşnic, care este mereu prezent: în veşnicie nu există trecut, nici viitor, există veşnicul „astăzi”, veşnicul prezent. Aşa că, pomenind toate facerile de bine ale lui Dumnezeu şi, mai ales, întemeindu-ne pe cuvântul Lui şi săvârşind porunca Lui – pentru că nu trebuie să uităm că Liturghia este o poruncă -, taina Crucii este lucrătoare. Primim harul Crucii şi învierii lui Hristos şi acel har ne face să pătrundem în evenimente veşnice. De aceea putem spune: „Astăzi Se naşte Hristos“. Intrând în veşnicie prin harul care ne este dat, suntem contemporani cu aceste evenimente veşnice şi putem spune: „Astăzi Se naşte Hristos”, „Astăzi Hristos este răstignit”, „Astăzi Hristos a înviat” şi, desigur, „Astăzi vine Hristos”. Nu aşteptăm pasiv ziua Domnului, spune Sfântul Petru, ci „grăbindu-ne” spre ea (cf. 2 Petru 3:12). Ce este a doua venire? Este ziua când Domnul va străluci în slavă, iar pentru noi „sfârşiturile veacurilor au ajuns”, spune Sfântul Pavel (1 Cor. 10:11). A vedea slava Domnului înseamnă că El este aici, că El a venit. Şi astfel, sfinţii Săi văd chiar şi a doua venire”.

Va mai recomandam de acelasi parinte, si: