Fericitul Gheron Iosif Isihastul: “LUME DESARTA! LUME INSELATOARE! NIMIC BUN NU AI IN TINE!”
Gheron Iosif Isihastul. 28 august 1959 – 50 de ani de la adormire
Lume desarta! Lume inselatoare! Nimic bun nu ai in tine!
Fiica mea draga, Fotini, inima mea dumnezeiasca si sfanta, ma rog sa fii bine.
Copilasul meu, micutul meu fluturas! Am primit scrisoarea ta si-am citit cele ce mi-ai scris. M-am bucurat ca sunteti toti bine. Dar eu nu sunt bine. Cheltuieli multe si medicamente, dar sanatate deloc. Incet-incet, pasesc spre patria de dincolo. “Nu avem aici cetate statatoare”.
Obstea incearca cu toate mijloacele sa ma intoarca, dar din nefericire ma indrept cu repeziciune spre mormant. Voi merge acolo sa va astept.
Fotini, copila mea draga, lumina mea! Am fost mugurasi si am devenit flori. Au cazut frunzele, le-a imprastiat vantul si le-am uitat. Ca iarba m-am uscat si floarea a cazut. Ce ne-a mai ramas? Numai ceea ce am facut si am trimis in viata cealalta. Numai aceea ramane neatinsa. Nimeni nu poate sa se atinga de ceea ce am trimis acolo. Nimeni nu poate sa ne lipseasca.
De aceea, Fotini, acolo sa adunam averi cat putem. Daca murim ceasul acesta si lasam in urma noastra ceva, altii se vor bucura, iar tu vei fi uitat ca si cand n-ai fi existat niciodata.
Lume desarta! Lume inselatoare! Nimic bun nu ai in tine! Totul minciuna. Totul inselaciune. Ne inseli, iti bati joc de noi, te joci cu noi. Ne arati ani multi si daruri si sanatate multa, si dintr-o data vine moartea. Ca fumul se risipesc toate, ca o panza de paianjen se destrama.
Aceasta este, fiica mea, placerea lumii. Ia deci invatatura. Plangi si jeleste. Ai cunoscut foarte bine pe Dumnezeu. Ai grija si striga neincetat:
“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai vazut pe Fotini, roaba ta, fiind altadata lumina. Deschide iarasi cerurile Tale si picura o picatura din harul Tau dumnezeiesc. Lumineaza-mi ochii sufletului meu si fa mila cu mine! 0! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Care vezi cele ascunse ale sufletului meu! Indulceste-mi inima pe care cel rau a facut-o amara si a uitat iubirea Ta“.
Acestea sa strigi si sa spui (…)”.
(Gheron Iosif, Marturii din viata monahala, Editura Bizantina)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
O, lume rea şi egoistă
O, lume rea şi egoistă,
Care trăieşti fără iubire
Şi-ţi sorbi plăcerile din cărnuri,
Şi te lipseşti de mântuire,
Iubirea ta cea egoistă,
Este-n ruşine şi-n ocară,
Şi-mparte tot ce e pe lume.
Că nu uneşte,doar separă.
De dragul blidului de linte
Şi-al semeţiei omeneşti,
Sfidezi şi’ncalci tot adevărul
Şi legile Dumnezeieşti.
Iubirea ta e prea trupească,
Şi mult şi foarte vinovată
Şi adevărul tău i-o mască,
Ştiută public şi-acceptată.
Dar ce valoare este omul.
Cât e de vrednic şi frumos,
Când adevăru-l face liber,
Şi este una cu Hristos.
Cât e de nobil şi de mare,
Când adevărul îl sfinţeşte,
Şi liber din iubirea-i sfântă,
Pe Dumnezeu îl premăreşte.
Când şi-a găsit în el sălaşul,
Şi har şi pace şi lumină,
În dragostea-i nevinovată,
Făptura sa este divină.
Dar ce păcat însă o, lume
Că ne târăşti fără să vrem,
Peatât de mulţi,de’amar de vreme,
În condamnare şi-n blestem.
În fiecare om e chipul,
Şi dragoste lui Dumnezeu,
Dar tu le furi prfido pururi,
Şi-l faci şi egoist şi rău.
Ferice celui ce-nţelege,
Cuântul Domnului Hristos
Şi în iubire şi-n credinţă,
Îşi duce crucea cu folos.
Pe marea (vieţii ) în furtună
Furtuna’ntunecă tot cerul
Totu-i în clocot de cazan
Şi valuri nalte cît un munte,
Cresc şi se-n’eacă în ocean.
E noapte de apocalipsă,
Urgia urlă ca nebună,
Corabia acum s’afundă,
Acum i’ntoarsă de furtună,
Cinci mateloţi într-o clipită,
Au fost de valuri înghiţiţi.
Cârma s-a frânt pe jumătate
Şi mateloţii’s îngroziţi.
A patra noapte’i pe sfârşite,
Văzduhu-i negru ca mormântul,
Oceanul urlă, cocoteşte,
În vuetul ce-l poartă vântul.
Oameni’s storşi şi de nădejde
Şi cred că nu e cu putinţă,
Să-şi scape vieţile şi vasul
Şi să mai lupte cu credinţă.
Şi iată chiar şi căpitanul
Crede că totul s-a sfîrşit
Şi stă pe punte-n deznădejde
De vânt şi valuri îngrozit.
Vasul trozneşte, geme, urcă
Şi iar s’afundă, iar coboară,
Valuri îngit întraga punte,
Şi disperarea îl doboară.
Deodat’un fulger taie cerul
Şi în lumina de-o clipită,
Vede pe-o mică balustradă
O rândunică vlăguită.
Uimit nu-şi lămureşte gîndul
Când sub alt fulger vede iar
Zeci, mii de rândunele ,
Care-s cu ei întru calvar.
Plin de ruşine-o ia la pieptu-i
Cu dragoste şi cu căinţă,
Pe’această mică vietate
Cu-atâta forţă de credinţă.
Coboară’apoi şi îşi adună
În grabă’ntregul echipaj,
Şi le vorbeşte printre lacrimi
Despre credinţă şi curaj.
– Priviţi, o fraţii mei minunea
Întruchipată-n rândunică
Cum a’nfruntat şi’nfruntă moartea
Pe vasul nostru fără frică.
Prinse de cabluri şi parâme
În frig şi-n clocotul de ape,
Cred luptă şi îndură
Şi sunt convinse c’au să scape.
Nu au nici mijloacele noastre,
Nici mintea noastră, nici ştiinţă
Dar au voinţă neclintită
Şi-o lege ce-o ţin cu credinţă.
Priviţi ce mică-i şi fragilă
Şi’nfruntă marea ca şi noi
Numai cu ce-a lăsat-o Domnul
Iar noi ne plângem în nevoi.
Avem şi vas avem şi minte,
Avem un suflet şi-o credinţă.
Dar unde e curajul nostru
Şi oare ce-i cu neputinţă ?
Iată o mică zburătoare
Crede şi luptă pentru bine,
,,C-o inimă şi două aripi’’
Şi-acum ne face de ruşine.
Veniţi pe punte, sus în valuri
Şi ve-ţi vedea lupta pe viu,
De ce nu mai avem credinţă
Şi ne gândim doar la sicriu ?
Ele în valuri şi-n urgie
Se luptă aprig pentru viaţă.
Noi am căzut în desnădejde
Iar ele-s pline de speranţă.
E cu putinţă ca noi oameni
Să ne’afundăm în disperare
Fără curaj fără credinţă,
Fără nădejdea de salvare ?
Unde-i dârzenia credinţei
Şi lupta noastră fără frică ?
Iată ne face de ruşine
Această mică rândunică.
Hai deci să înfruntăm urgia
Şi să luptăm cu demnitate
Cu înzestrarea din’lăuntru
Şi cu credinţă pân’la moarte.
Iată-n micuţa rândunică
S-ascunde tainică minunea
Ce-i dă puterea şi curajul
Să-şi împlinească misiunea.
Din punctul de vedere al Sfintiei sale, al trairilor…lesne, usor de indeplinit – la prima vedere – si chiar iti insufla usuratatea suportarii aproapelui, a milei fata de scaderile/neajunsurile/pacatele lui; in practica – in schimb – cam greu de urcat dealul (Golgotei) la jug cu boii mici (slabiciunile sufletesti, mandria, incapatanarea, eu-l ranit si umflat) fiindca, nu-i asa…am fost invatati de mici sa ne iubim, sa ne pretuim darurile insuflate de bunul Dumnezeu in noi crezandu-ne mai grozavi decat ceilalti care, au alte daruri, harisme…care intregesc neamul omenesc si sunt date spre folosinta, prin/pentru intr-ajutorarea unora fata de altii!
D-apoi! Cam greu fratilor sa vezi/intrevezi chipul lui Dumnezeu in cel de langa tine si sa-l pretuiesti daca, datorita faptelor lui nu simti aplecare spre el si nu-l poti suporta lesne daca nu pentru el insusi macar pentru Dumnezeu care l-a lasat pe pamant cu un rost, important fiind sufletul lui ca si al tau, mai mult decat toate comorile pamantesti.
“Lume desarta! Lume inselatoare! Nimic bun nu ai in tine! Totul minciuna. Totul inselaciune. Ne inseli, iti bati joc de noi, te joci cu noi. Ne arati ani multi si daruri si sanatate multa, si dintr-o data vine moartea. Ca fumul se risipesc toate, ca o panza de paianjen se destrama.
Aceasta este, fiica mea, placerea lumii. Ia deci invatatura. Plangi si jeleste. Ai cunoscut foarte bine pe Dumnezeu. Ai grija si striga neincetat:
“Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ai vazut pe Fotini, roaba ta, fiind altadata lumina. Deschide iarasi cerurile Tale si picura o picatura din harul Tau dumnezeiesc. Lumineaza-mi ochii sufletului meu si fa mila cu mine! 0! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Care vezi cele ascunse ale sufletului meu! Indulceste-mi inima pe care cel rau a facut-o amara si a uitat iubirea Ta“.
Acestea sa strigi si sa spui (…)”