LECȚIA SFÂNTULUI MORMÂNT: “Dreptatea poate fi înabușită, poate fi îngropa­tă, însă numai pentru o vreme. Mai devreme sau mai târziu, ea va învia, căci este o putere mare, vie, și nimic în lume nu o poate învinge!”

7-04-2018 Sublinieri

ULTIMA SAMBATA A VECHIULUI TESTAMENT:

“Cat de intunecata si cat de trista a fost aceasta zi pentru ucenicii si prietenii Domnului!”

“Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui...”

***

stavrosis-236

Sfantul Vasile al Kineșmei:

Puterea nadejdii crestine

[…]

Atunci cand Iisus Si-a dat duhul soarele se pleca deja spre apus. Se lasa seara si se apropia ziua sambetei.

Era mare ziua sambetei aceleia (In 19, 31),

distingandu-se printr-o deose­bita solemnitate si stralucire, fiindca era unita cu ea praznuirea Pastilor. Dupa cat se vede, aceasta imprejurare ii nelinis­tea pe arhierei. Oamenii care nu considerau ca este o profanare sa-si inceapa praznicul prin uciderea lui Mesia erau serios ingrijorati ca nu cumva sfintenia zilei urmatoare, care incepea la apusul soarelui, sa fie incalcata prin aceea ca atar­nau cadavre pe cruci. De aceea, ducandu-se la Pilat, iudeii au cerut sa li se franga rastignitilor fluierele picioarelor pentru a li se grabi moartea si a fi dati jos de pe cruci. Pilat a ingaduit, insa Domnul deja murise si nu I s-au frant fluierele picioare­lor – nu mai era nevoie de asta. Iar intre timp la Pilat a apa­rut cineva cu o alta cerere: cineva care dorea sa dea jos de pe cruce si sa ingroape trupul lui Iisus.

Era Iosif din Arimateea.

Arimateea, patria lui Iosif, este vechea Rama, locul naste­rii Prorocului Samuel, oras al semintiei lui Veniamin, amin­tit de Evanghelistul Matei (v. Mt. 2, 18). iosif-din-arimateeaIosif era un om bogat, cu caracter inalt si viata neprihanita. Marea lui boga­tie facuse din el o persoana de vaza, cu atat mai mult cu cat pe atunci in Ierusalim totul putea fi cumparat cu bani, ince­pand de la functia celui mai prapadit vames si pana la cinul de arhiereu. Pe langa asta, Iosif facea parte dintre cei mai de vaza membri ai sinedriului, si probabil ca impreuna cu alti oameni de bine din sinedriu se opusese partidului lui Caia­fa.

El era in taina ucenic al lui Iisus Hristos, si la ultimele uneltiri ale sinedriului impotriva Mantuitorului, precum si la judecata asupra Lui, nu fusese de fata (v. Lc. 23,15) – poa­te pentru ca, nevazand nici un mijloc de a-L scapa pe Cel nevinovat, nu voia sa fie martor al condamnarii Lui, sau poa­te pentru ca viclenia arhiereilor gasise un mijloc de a-l exclu­de de la hotararea acestei chestiuni. Totusi, nu incape indoia­la ca aceasta inactivitate fortata era greu de suportat pentru o inima nobila, care se rusineaza de lasitate, se rusineaza sa lase lipsit de aparare un nevinovat chiar si atunci cand nu exista nadejdea de a-l salva.

Si iata ca, atunci cand totul s-a sfarsit si pe cruce atarna doar trupul neinsufletit al Mantuitorului, amaraciunea si indignarea i-au insuflat lui Iosif indraznea­la. Acum era prea tarziu ca sa-si declare solidaritatea cu Iisus Hristos – Prorocul viu; nu mai ramanea decat sa-si plateasca ultima datorie a prieteniei si a cinstirii: sa scape de ocara cel putin ramasitele Lui pamantesti, fiindca altminteri nu inca­pea indoiala ca iudeii ar fi aruncat Preacuratul Lui Trup in groapa comuna, alaturi de toti nelegiuitii executati.

Iosif,

indraznind, a intrat la Pilat si a cerut trupul lui Iisus (43).

Iosif arimateianul la Pilat cerand sa ingroape trupul lui IisusAceasta indrazneala era legata de un serios pericol – nu din partea lui Pilat, de la care era de asteptat o hotarare bine­voitoare, fiindca recunoscuse nevinovatia lui Hristos, ci din partea arhiereilor, care in cel mai mic semn de respect fata de Mantuitorul vedeau o tradare si puteau privi incercarea de a-L ingropa cu cinste ca pe razvratire impotriva sinedriului, razvratire cu atat mai primejdioasa cu cat venea din partea unui membru de vaza al acestuia, al carui exemplu ar fi putut influenta poporul.

Totusi, Iosif nu s-a oprit in fata primejdiei, ci, dispretuind frica, s-a dus in pretoriul roman. Din rugamintea lui a aflat Pilat pentru prima data ca Iisus Hristos a murit deja. El s-a mirat de o moarte atat de grabnica si, trimitand dupa sutas, l-a intrebat daca moartea a avut loc cu adevarat, daca nu era vorba doar de un lesin sau de letargie. Primind raspunsul, Pilat a poruncit ca Trupul Domnului sa-i fie dat lui Iosif spre ingropare. Desi romanii lasau de obicei cadavrele rastigniti­lor sa fie mancate de caini si corbi, procuratorul n-a vrut sa il refuze pe un membru respectat al sinedriului, cu atat mai mult cu cat, fara indoiala, simtea intreaga nedreptate a hota­rarii sale, pe care arhiereii i-o smulsesera impotriva lui Iisus Hristos. Chiar nesocotirea vrajmasiei cu care arhiereii aveau sa intampine, fara indoiala, ingaduinta data lui Iosif a fost ca un fel de jertfa adusa de Pilat pomenirii Dreptului.

pt-marea-sambataPrimind aceasta ingaduinta, Iosif, fara sa piarda timpul, s-a dus pe Golgota si a luat de pe cruce Trupul. Odata cu el a mers pe Golgota si un alt urmator ascuns al lui Iisus Hris­tos: Nicodim, alt membru al sinedriului, care venise cand­va la Mantuitorul noaptea pentru a sta de vorba in taina (v. In 3, 1-21). Acum el nu se mai ascundea, ci, plin de dragoste si de compasiune, a adus pentru ingropare daruri cu adeva­rat imparatesti: o suta de litre de amestec aromat din smirna si aloe. Trebuia sa se grabeasca, deoarece venea sambata, cand, dupa Legea lui Moise, orice israelit dreptcredincios tre­buia sa lase orice lucrare si sa petreaca in odihna desavarsita.

De aceea, nu puteau fi respectate toate ceremoniile ritualului de ingropare iudaic, dar ceea ce se putea face intr-un rastimp atat de scurt s-a facut. Trupul Domnului a fost spalat cu apa curata, apoi s-au turnat peste el miresme si a fost infasurat intr-un giulgiu dreptunghiular. Capul si fata au fost infasu­rate cu un stergar ingust. Atat giulgiul, cat si stergarul au fost legate cu snururi. Probabil ca o parte a miresmelor a fost arsa: istoria ritualului funerar iudaic cunoaste asemenea exemple.

Nu departe de locul rastignirii era o gradina care apar­tinea lui Iosif din Arimateea, si in cuprinsul acesteia, intr-o stanca, fusese sapata, dupa obiceiul iudaic, o pestera pentru inmormantare. Dupa toate probabilitatile, Iosif rezervase acest mormant pentru sine si pentru familia sa, vrand sa fie ingropat in apropierea Cetatii Sfinte, dar nimeni nu fusese inca inmormantat acolo. Iosif nu a sovait nici o clipa sa-I dea Dumnezeiescului sau Invatator locul acela de odihna.Deposotion from the Cross, Crete

Din pricina vinerii iudeilor, acolo L-au pus pe Iisus, pentru ca mor­mantul era aproape (In 19,42).

La intrarea in pestera a fost pravalita o piatra uriasa – masura de precautie indispensabila in Iudeea, fiindca acolo erau numerosi sacali, hiene si alte fiare si pasari de prada. Abia au implinit toate acestea, ca soarele s-a lasat in spatele muntilor Ierusalimului. Incepea sambata – ultima sambata a Vechiului Testament. Dupa o zi si o noapte avea sa stralu­ceasca prima duminica a Noului Testament.

Cat de intunecata si cat de trista a fost aceasta zi pentru ucenicii si prietenii Domnului! Necazul le umplea sufletul, le inabusea orice alte ganduri, nu ii lasa sa-si vina in fire ca sa inteleaga cat de cat toate cate se intamplasera pe neastep­tate, cu o repeziciune atat de cumplita. Viitorul era acope­rit cu un intuneric de nepatruns; trecutul mai mult tulbura decat mangaia. Amintirea minunilor lui Iisus, a gloriei Lui dinainte, facea si mai cumplite crucea si ingroparea Lui. Pana atunci, ucenicii Lui mersesera pe o cale stramta, deloc nete­da, adeseori spinoasa, insa mersesera in urma Invatatorului imbracat cu puterea de Fiu al lui Dumnezeu, atragand aten­tia tuturor, impartasindu-se de gloria Lui, mangaindu-se cu mari nadejdi in viitor: dar iata ca aceasta cale i-a dus pe neasteptate la Golgota, a fost curmata de crucea Invatatorului, i-a fost pus cu desavarsire capat prin moartea Lui!

mes999Ce situatie trista, lipsita de mangaiere!

Necazul ucenicilor Domnului nu ar fi fost atat de nema­surat daca ar fi fost mai putin convinsi de vrednicia Lui. Atunci s-ar fi putut preface repede in raceala fata de Cel ce le tradase atat de subit nadejdile, supunandu-Se pe Sine mortii, iar pe ei rusinii. Atunci ar fi suferit numai orgoliul lor amagit – insa iubirea si cinstirea fata de Mantuitorul nu se micsorasera catusi de putin in inimile lor recunoscatoa­re. Sufletele ucenicilor Lui erau unite cu El printr-o legatu­ra cereasca, vesnica. Mormantul Lui devenise pentru ei un altar in care erau cuprinse toate gandurile lor sfinte, toate dorintele lor curate, toata credinta lor.

Si cu aceasta iubire sfanta se amesteca mereu gandul ingrozitor:

„A murit! Nu este cel care Il credeam noi! Nu este Mesia! El, Care a fost si este pentru noi totul!..”

S-ar fi parut ca totul s-a sfarsit, ca raul a triumfat. S-a inchis preasfanta gura care vestea cu atata putere cuvintele vietii vesnice; au cazut lipsite de viata mainile care candva ii binecuvantau cu dragoste pe cei care veneau la El si ii vinde­cau pe cei suferinzi; a incetat sa bata inima mare si iubitoa­re in care incapea intreaga lume. Peste toate statea pecetea mortii, si sub aceasta suflare rece se stingeau nadejdile uceni­cilor de a-si vedea scumpul Invatator inconjurat de aureola slavei si maretiei mesianice.

Cu ce intristare lipsita de nadejde recunosc ei:

Iar noi nadaj­duiam ca El este Cel ce avea sa izbaveasca pe Israel (Lc. 24,21)…

S-ar fi parut ca norii durerii, ce atarnau deasupra ucenici­lor, nu puteau fi strabatuti de nici o raza…myrofores

Acum insa stim deja: a trecut sambata, si bucuria stra­lucitoare a duminicii a luminat inimile indurerate! A inviat Domnul, a inviat Dreptatea ingropata! Si nici piatra, nici pecetea de pe mormant, nici strajerii, nici toate puterile iadului nu au putut-o tine in pestera intunecoasa. Ca un ful­ger orbitor, lumina invierii a strabatut norii raului. Domnul a inviat si S-a aratat iarasi lumii!

Ce mare lectie pentru noi: lectia nadejdii!

Cat de des exista in viata particulara si in cea obsteasca situatii care par deznadajduite! Deosebit de des trece prin acestea crestinul care a rupt-o cu nazuintele si deprinderi­le lumesti si a pasit pe calea stramta, dar dreapta catre Hristos. Intreaga lume se inarmeaza impotriva lui.

Daca ati fi din lume, le spune Domnul urmatorilor Sai, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea va uraste. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau. Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni…

In lume necazuri veti avea; dar indrazniti. Eu am biruit lumea (In 15, 19-20; 16, 33).

Va persecuta nedrep­tatea superiorilor, batjocura si dispretul egalilor, rautatea si invidia inferiorilor. Otrava serpeasca a clevetirii va tulbura linistea. Sunteti numiti ipocriti, fatarnici, nebuni. In jur nu intalniti nici sprijin prietenesc, nici cuvinte de imbarbatare, in intunericul ce va impresoara nu se vede nici macar un sin­gur punct luminos; s-ar parea ca nu exista iesire, si asta poa­te tine cu anii!

Nu va descurajati insa; amintiti-va de lectia Sfantului Mormant. Dreptatea poate fi inabusita, poate fi ingropa­ta, insa numai pentru o vreme. Mai devreme sau mai tarziu ea va invia, caci este o putere mare, vie, si nimic in lume nu o poate invinge! Nimic nu-i mai puternic decat dreptatea lui Dumnezeu. Ea nu sclipeste prin efecte exterioare, n-are nevoie de decoratii, nu trambiteaza inaintea sa, cum face minciuna vanitoasa: e o putere lina, linistita, insa cu totul irezistibila.

Perioade de intuneric aparent de nepatruns exista si in viata obsteasca. Cateodata, minciuna si raul sporesc in asa masura, ca in aceasta atmosfera otravita devine greu de res­pirat. Nadejdea paleste, si un duh de descurajare involun­tara se lasa ca un cosmar, ca un nor greu. Amintiti-va insa lectia Sfantului Mormant. Greu de crezut ca cineva va trai vreodata o stare atat de apasatoare ca descurajarea prin care au trecut ucenicii Mantuitorului in chinuitoarele ceasuri de dupa ingroparea Lui, insa lumina care a rasarit din mormant a destramat intunericul descurajarii, si adanca durere a fost inlocuita de bucuria Invierii.

Aceasta continua minune a triumfului dreptatii umple toata istoria crestinismului.

In momentul mortii Domnului era greu pentru ratiunea omeneasca sa creada ca lucrarea Lui va continua si ca nu va muri impreuna cu El. I-a lasat in urma Sa pe cei doisprezece Apostoli, carora le-a incredintat aceasta misiune:

Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura (Mc. 16, 15).

Dar cine au fost ei? Ce influenta puteau avea? Erau cumva oameni de vaza, care s-ar fi putut baza pe autorita­tea originii lor nobile, ce are intotdeauna greutate in ochii oamenilor? Nu, ci faceau parte din clasa cea mai de jos, din tagma pescarilor, care-si castigau existenta saracacioasa prin­zand pesti in apele lacului Ghenizaret; erau de obarsie din Galileea, socotita tinutul cel mai grosolan si mai ignorant. Erau cumva rabini cultivati, savanti, carturari, care sa poa­ta atrage oamenii cu forta elocventei si logicii lor? Nu: cel mai inspirat si mai profund dintre ei, Ioan, era in momentul chemarii sale, precum da marturie Gura de Aur, nestiutor de carte.

Erau cumva bogati, ca prin stralucirea luxului sa se impuna poporului simplu, care iubeste intotdeauna efecte­le exterioare? Nu, ci aveau niste navoade simple, rupte, care aveau nevoie de carpeala; ba si pe acelea le-au parasit atunci cand s-au dus dupa Hristos. Erau cumva ostasi puternici, viteji, pentru a raspandi invatatura lui Hristos cu puterea sabiei, asa cum aveau sa faca mult mai tarziu mahomedanii raspandind islamul? Nu, ci aveau doar doua cutite, pe care Domnul a poruncit, in momentul critic, sa le bage in teaca.

Sa nu uitam, pe langa asta, ca erau speriati de fanatismul gloatei iudeilor, zguduiti de moartea Mantuitorului, ca isi pierdusera orice nadejde intr-un viitor mai bun.

Si erau numai unsprezece; dupa alegerea lui Matia, doi­sprezece, iar impotriva lor statea toata uriasa lume pagana si iudaica, cu cultura ei seculara, cu invatatura si stiinta ei, cu colosala ei putere militara si economica, cu forta organizarii ei politice. Si ei aveau de invins aceasta lume.

Puteau nadajdui in asa ceva?

[…]

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – vol. 2, Editura Sophia, 2013)

***

CITITI INTEGRAL LA:

javlenie_angela_zhenam_mironosicam_big

Legaturi:

***

 

 

 

 

 

 

 

 


Categorii

Sambata Mare, Saptamana Mare

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate