SAMBATA MARE A SEMANARII LACRIMILOR – SEMINTELE INVIERII. “Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am fost împreună răstignită odată cu chinurile Tale”. DUREREA SFASIETOARE si PLANSUL MAICII DOMNULUI – in poezii si in imnele Bisericii

30-04-2016 Sublinieri

15cf451335b0e5ac42807de4a09e8c49mother

Din Prohodul Domnului:

Doamne, Maica Ta,
Pironit văzându-Te pe cruce,
De amară întristare, sufletul ei
S-a pătruns de cuie şi de sabie.

 

Maica Ta, văzând
Adăparea Ta cu fiere, Doamne,
Cel ce eşti dulceaţa lumii noastre întregi,
Faţa ei cu-amare lacrămi a udat.

 

„Rău m-am întristat
Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,
Junghierea Ta nedreaptă văzând-o”,
Zis-a Preacurata, tânguindu-se.

 

***

Lamentation of Christ - Crucifixion -

Maica Crinilor (Pieta)

de Zorica Lațcu [monahia Teodosia]

Tu stai învăluită în lunga ta tăcere
În poală porți pe Fiul-mănunchi de crini zdrobiți
El poartă-n cap cunună din spinii cei slăviți
Și peste Fiul curge în val a ta durere.

Ce taină spui prin lacrimi mănunchiului de crini
Doar mâna Ta grăiește cu rănile din palmă,
Și mai grăiește fruntea cea netedă și calmă
Pe care stă înfiptă cununa Lui de spini.

Ființa ta întreagă grăiește către Dânsul:
Și eu am fost pe Cruce cu Tine, Fiul meu.
Și coasta mea-i străpunsă cu fierul lăncii greu
Și fața mea-i uscată de mult ce-a ars-o plânsul.

Și port și eu pe frunte cunună ca și-a Ta
Și din burete iată și eu am supt oțetul
Și mi s-a scurs și mie viața pe încetul
Ca lumii întregi viață cu Tine să pot da.

Și crinul meu cel dulce, căzut în sfâșiere,
Și eu, gustat-am, iată, paharul cu amar,
Și acum îmi dă, Stăpâne, și negrăitul dar
Să ajung să văd în față Slăvita Înviere.

Și-așa cum stai grăind cu crinii tăi
Parcă mireasma lor sorbind-o toată
Te pleci spre poala ta înmiresmată
Tu însăți, ca un crin înalt din văi.

Și-mi vine-așa să-mi plec genunchiu-n taină
Cu mintea uluită de copil
Și-apropiindu-mă cu pas umil
Să-ți sorb miresmele de crin din haină.

(din: Zorica Latcu – Teodosia, Poezii, Editura Sophia, 2008)

***

PunereaInMormantADluiK

Pr. Ioan Valentin Istrati: Timpul ca teologie a lacrimilor – Sfânta şi Marea Sâmbătă

Identitatea cerească dintre Cruce şi Înviere şi necesitatea unirii lor în viaţa Bisericii este afirmată de toate textele liturgice ale Triduum-ului: Crucea Ta, Doamne, viaţă şi înviere poporului Tău este; şi spre ea nădăjduind Te lăudăm pe Tine, Dumnezeul nostru”. Învierea lui Hristos, prin iertarea pe care o revarsă peste lume este răscrucea istoriei universului: de aici nu mai poate fi vorba de neputinţă sau ignoranţă, ci doar de rea voinţă şi răutate diabolică.

De asemenea irmosul Cântării a noua din Sâmbăta Mare, cântă în tăcerea mormântului dătător de viaţă călcarea iadului şi anticipează ex ore Christi Învierea care va inunda lumea cu harul veşniciei. Din această perspectivă, mariologia adevărată este cheia înţelegerii şi preaslăvirii drepte a lui Hristos:

„Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă, pe Mine Fiul tău, pe Care M-ai zămislit în pântece fără de sămânţă. Că Mă voi scula şi Mă voi preaslăvi şi voi înălţa întru slavă ca Un Dumnezeu, pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste neîncetat te fericesc pe tine.

Fiorul sfânt al Învierii bate peste mormântul lui Hristos, pentru că încă din clipa morţii temeliile iadului se sfărâmă, morţii cei din morminte înviază, iar prăpastia dintre moarte şi viaţă se umple de iubirea răstignită a lui Dumnezeu:

„Ca purtător de viaţă şi mai înfrumuseţat decât tot raul cu adevărat şi decât toată cămara cea împărătească mai minunat s-a arătat Hristoase mormântul Tău, izvorul învierii noastre”.

Troparele Sfintelor Patimi exprimă esenţializat drama umanităţii în faţa propriei căderi în neantul urii şi al păcatului. pentru camasa Sa au aruncat sorti...În Hristos, moare pe Cruce o lume de îndureraţi şi chinuiţi fără de vină, iar în ostaşii şi cărturarii care Îl batjocoresc, toată tirania omului se dezvăluie în tragica sa tendinţă spre moarte.

Omul se vădeşte se sine nu numai omorâtor de sine prin călcarea poruncii care aduce viaţa, ci şi omorâtor de fraţi, începând cu Cain până la ultimul martir al acestei lumi, dar acum, în momentul Crucii lui Hristos, omul se vădeşte omorâtor de Dumnezeu:

„Preoţii şi cărturarii împreună fiind răniţi de răutatea cea ucigătoare de sine, au predat păgânilor ca pe un dar Viaţa să o ucidă, adică pe Cel ce este din fire Dătător de Viaţă, pe care Îl slăvim”.

Moartea din sine cheamă moartea celorlalţi, iar când Însuşi Creatorul cerului şi al pământului vine la el, omul îl ucide, pecetluind astfel soarta tragică a libertăţii umane care devine robie prin însingurare şi iubire de sine:

„Mulţimea ucigătorilor de Dumnezeu, neamul iudeilor cel fără de lege, nebuneşte striga către Pilat: Răstigneşte pe Hristos Cel nevinovat” .

Taina morţii lui Dumnezeu pe Cruce pentru oameni descoperă infinitatea iubirii treimice în istorie: cei omorâţi fără de vină de fraţii lor înviază în nemurire în Hristos Cel ce a biruit moartea, iar uciderea altora devine ucidere de sine pentru eternitate. Această taină a veacurilor arată desfăşurarea eternităţii în Crucea lui Hristos prin care toate nedreptăţile lumii se întorc împotriva celor ce le-au săvârşit, iar fuga de fiinţă şi rătăcirea omului se păstrează în memoria dreptăţii lui Dumnezeu.

Dar omul omorâtor de Dumnezeu este mântuit prin Învierea lui Hristos, iar prin jertfă interioară omul se dovedeşte sieşi născător de Dumnezeu, începând cu Maica Domnului, Născătoarea de Dumnezeu şi continuând cu toţi aceia care prin Botez mor şi înviază împreună cu Hristos şi trăiesc viaţa cea de taină a veşniciei care izvorăşte din iubire. Hristos Se naşte în fiecare om care Îl iubeşte şi care devine prin aceasta născător de sine, de oameni şi de Dumnezeu. Acesta este temeiul pentru care troparele adresate Născătoarei de Dumnezeu abundă în referatul liturgic al morţii lui Hristos.

Sentinţa pe care Dumnezeu Cel răstignit cu trupul o dă celor ce l-au omorât rămâne însă în veacul veacului ca o pecete a iubirii neîmpărtăşite şi ca o extensie a Crucii lui Hristos în inima lumii până la sfârşit:

„Datu-Mi-au spre mâncarea Mea fiere şi în setea Mea M-au adăpat cu oţet; iar Tu Doamne, înviază-Mă şi le voi răsplăti lor”.

După Înviere, Hristos nu se mai arată celor ce L-au răstignit, El nu poate fi accesibil decât prin credinţă şi iubire, iar realitatea Trupului Lui răstignit şi înviat devine receptaculul mistic al umanităţii care moare şi înviază în El. Hristos este matricea unică de nemurire şi în Crucea şi Învierea Lui se plinesc toate vocaţiile de iubire ale făpturii. Foamea şi setea lui Dumnezeu după iubirea oamenilor devine pricină de chinuire, iar Trupul Lui primeşte durerea infinită a neamului omenesc care a fugit de fiinţă prin păcat şi simte durerea lipsei de Dumnezeu.

Cutremurarea făpturii la vederea morţii Lui Dumnezeu cu trupul devine realitatea fundamentală a istoriei de după Cruce. Viaţa şi moartea nu mai pot fi privite decât ca asumare sau indiferenţă faţă de Jertfa lui Dumnezeu pentru om. Cosmosul întreg îşi schimbă crugul devenirii lui. Soarele se întunecă şi luna se preface în sânge, arătând durerea creaţiei la moartea Creatorului: „Toate au pătimit împreună cu Tine, Cel ce ai zidit toate. Catapeteasma Templului se rupe arătând că ordinea aparentă a omului căzut bazată pe interdicţii şi iluzii de sine se sfâşie sub apăsarea imensei nedreptăţi pe care omul o face lui Dumnezeu. Temeliile lumii se clatină, iar umanitatea este adusă la Judecata Crucii lui Hristos.

1459778_10151785055141586_860502363_nEshatonul începe pe Cruce, o dată cu Euharistia Jertfei lui Hristos, pentru că atunci principiile şi finalităţile lumii se deschid înţelegerii, iar omul se vede pe sine gol, ca Hristos pe Cruce, ca Adam în rai, dezbrăcat de orice motivaţie, în faţa Crucii iubirii şi durerii lui Hristos. Aici toate explicaţiile şi ascunderile lumii de la Adam şi până în veac se şterg cu buretele cu care Hristos Stăpânul primeşte oţetul din mâna slugii, iar boldul morţii se sfărâmă cu puterea suliţei care străpunge inima lui Hristos Cel adormit, dar pururea viu:

„Cel ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină stat-a gol la judecată, şi a primit palme peste obraz, din mâinile pe care le-a zidit. Şi poporul cel călcător de lege a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce. Atunci s-a rupt catapeteasma templului; soarele s-a întunecat, nesuferind să vadă batjocorit pe Dumnezeu, de Care se cutremură toate. Aceluia să ne închinăm.

Pecetluirea mormântului este temeiul prin care se arată Dumnezeirea lui Hristos, Cel care sfărâmă porţile cele de aramă şi zăvoarele cele de fier ale morţii. În aceasta, creştinul este pecetluit cu Sfântul şi Marele Mir, ca făptură a învierii, pentru a deveni mormânt viu şi făcător de viaţă din care răsare Hristos Cel înviat. Fecioria Maicii Domnului şi puterea minunată a Dumnezeirii lui Hristos se regăsesc astfel în ritualul liturgic al Mirungerii ca „pecete – veşnciei”:

„Bucură-te uşa Împăratului slavei, prin care a trecut Însuşi Cel Preaînalt, şi a lăsat-o iarăşi pecetluită – εσφραγισμένην, spre mântuirea sufletelor noastre”.

ingerii cu potir la cruce - aduna sangele DomnuluiMinunea înfricoşată a morţii lui Hristos este redată tipologic şi mistic ca fiind împlinirea vocaţiei edenice a făpturii şi reîntoarcerea în rai a neamului omenesc:

„Coasta Ta cea purtătoare de viaţă – Η ζωηφόρος σου Πλευρά, revărsându-se ca un izvor din Eden, adapă Hristoase, Biserica Ta, ca pe un rai cuvântător – λογικόν Παράδεισον; de unde împărţindu-se ca la început în patru Evanghelii, adapă lumea veselind făptura şi învăţând neamurile să se închine cu credinţă Împărăţiei Tale”.

Biserica este aşadar prin Sângele euharistic al lui Hristos, noul rai înţelegător – λογικόν, în care Crucea – Pomul Vieţii dăruieşte prin Duhul Sfânt, „apa cea dumnezeiască”, Rodul nemuririi, adică pe Hristos Cel înviat.

Sfinţii Părinţi au resimţit în inima lor plină de rugăciune infinita durere de mamă a Maicii Domnului şi înţelegerea ei mistică s-a transmis prin această durere în teologia lor: prin Patima lui Hristos se biruiesc hotarele firii, prefacerea apei în vin la Nunta din Cana fiind profeţia jertfelnică a morţii pe Cruce, în care apa Botezului se uneşte cu Sângele dumnezeiesc spre viaţă veşnică:

„Văzând Mieluşeaua Maria, pe Mieluşelul ei tras la junghiere, mergea după El zdrobită, împreună şi cu alte femei, strigând aşa: Unde mergi, Fiule? Pentru ce faci această călătorie grabnică? Au doară este iarăşi altă nuntă în Cana, şi acolo Te grăbeşti acum, ca să le mai faci lor vin din apă? Oare merge-voi cu Tine Fiule, sau voi aştepta mai bine? Dă-mi cuvânt, Cuvinteδός μοι λόγον Λόγε; nu mă trece tăcând, Cel ce m-ai păzit curată; că Tu eşti Fiul şi Dumnezeul meu.

Teologia acestui icos exprimă abisul euharistic al durerii şi iubirii treimice pentru om, dimensiunea nupţială plenară a morţii lui Hristos pe Cruce ca unire definitivă în viaţă şi în moarte a omului cu Dumnezeu şi finalitatea jertfelnică a lumii.

Ceasurile împărăteşti, Vecernia şi Prohodul Domnului (Denia sau Utrenia) ce se săvârşesc în Sâmbăta Mare (în ziua de Vineri) vorbesc despre împlinirea întregii istorii în Moartea Fiului lui Dumnezeu pentru noi. Astfel se explică mulţimea psalmilor profetici şi a citirilor biblice în care se arată vocaţia jertfelnică a lui Mesia şi realizarea veacurilor în moartea lui Hristos. Psalmii penitenţiali prin care David îşi cere iertare lui Dumnezeu pentru păcatele sale îşi arată rostul profetic de anticipare mistică a durerii omului pentru răstignirea lui Hristos pe Cruce: Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea „oti egw eij ma/stigaj e/toimoj kai h alghdw/n mou dia panto/j” (Psalmul 37, 17) devine prochimenul Ceasului al treilea al Vinerii celei Mari. Durerea omului pentru păcat este absorbită în durerea Fiului lui Dumnezeu pe Cruce care devine o permanenţă a iubirii Sale răstignite până la sfârşitul lumii. Acesta este sensul cuvintelor lui Pascal în faimoasa sa meditaţie despre Patima lui Hristos Mystère de Jesus, în care afirmă că Hristos „este în agonie până la sfârşitul veacurilor”.

Precum toată durerea lumii se concentrează în Crucea lui Hristos, toată bucuria făpturii se revarsă în timp, adică în trecut, prezent şi viitor din Învierea Mielului lui Dumnezeu.

În Imnul cosmologic al Ceasului al nouălea, Jertfa lui Hristos este asimilată cu creaţia lumii din zorii de lumină veşnică ai iubirii treimice:

„Astăzi S-a spânzurat pe lemn Cel ce a spânzurat pământul pe ape. Cu cunună de spini S-a încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă S-a îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nori. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane S-a pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa s-a împuns Fiul Fecioarei. Închinămu-ne Patimilor Tale Hristoase! Arată-ne nouă şi slăvită Învierea Ta.

Această capodoperă a metaforei mistice şi liturgice surprinde prăpastia înfricoşătoare şi abisul infinit dintre iubirea nebună (maniko/j eroj) a lui Dumnezeu şi neantul de simţire al umanităţii care răstigneşte pe Dumnezeu prin iubire de sine. Noianul de durere al Bisericii nu poate fi depăşit decât de abisul iubirii dumnezeieşti care umple intervalul spaţial şi temporal al finitudinii create.

Momentul morţii lui Hristos pe Cruce este momentul maximei apropieri a umanităţii de Dumnezeu Care devine Om, trăieşte şi moare pentru oameni şi îi înviază în Sine. Paremia de la Ieşire care se citeşte la Vecernia Sfintelor Patimi vorbeşte despre intimitatea dialogului iubitor dintre Moise şi Dumnezeu: „Domnul vorbea cu Moise faţă către faţă, cum ar grăi cineva cu prietenul Său” (Ieşire 33, 11)[12]. Această apropiere se vede şi din durerea Maicii Domnului care moare mistic împreună cu Hristos:

„Nici de la mormântul Tău nu mă voi scula, Fiul meu, nici a izvorî lacrimi nu voi înceta, plangerea Maicii Domnului la ingroparea - prohodul - Domnuluipână ce şi eu mă voi pogorî la iad; că nu pot răbda despărţirea Ta, Fiul meu”

şi

„De acum nu se va mai lipi de mine bucuria niciodată, suspinând grăia cea fără de prihană. Că lumina mea şi bucuria mea în mormânt au apus. Ci nu-L voi lăsa singur; aici voi muri şi mă voi îngropa cu Dânsul”.

Biserica surprinde aşadar dialogul mistic al iubirii care biruieşte moartea şi iadul, dintre Fiul cel mort şi Maica îndurărilor Lui, ca pe legătura supremă care uneşte viii şi morţii în sânul de iubire al Prea Sfintei Treimi:

„O, cum s-a ascuns ţie adâncul îndurărilor, Maică, în taină a zis Domnul, că vrând să mântuiesc făptura Mea, am primit a muri. Ci voi şi învia ca un Dumnezeu al cerului şi al pământului şi pe tine te voi slăvi”.

Prohodul Domnului (Vineri seara) este cântarea de tânguire şi îngropare a Domnului. Dincolo de durerea Bisericii pentru moartea Capului ei, surprindem în Prohodul Domnului o dimensiune a legănării pruncilor în care moartea lui Hristos este asimilată teologic cu dulcea adormire a pruncilor. Aceeaşi lumină a adormirii prezentă în troparele Întâmpinării Domnului (Legănuşul) sau în cântarea „Veşnica pomenire” care mărturiseşte despre nădejdea şi întemeierea Bisericii în Învierea lui Hristos, care este izvorul sărbătorilor temporale şi pecetea sărbătorii veşnice din eshaton. Dincolo de aspectul narativ ori descriptiv al Prohodului, conotaţia teologică a acestor cântări de tânguire este una de durere personală atinsă deja de fiorul învierii care a sosit deja la strămoşii cei din veac în clipa morţii Domnului. Stihirile Prohodului sunt însoţite de stihuri funerare din Psalmul al 118-lea care se citesc şi la orice înmormântare creştină. Dimensiunea antinomică a morţii lui Hristos se vede şi din permanenta pendulare între măreţia dumnezeiască şi smerenia mântuitoare a Domnului: În mormânt Viaţă – Η ζωή εν τάφω, pus ai fost Hristoase”.

Biserica insistă asupra dimensiunii apofatice a îngropării ca moarte a morţii neştiută de nici o creatură:

„Nici lumea de duhuri nu pricepe Doamne, nici mulţimea fără de trup poate povesti, taina îngropării Tale neştiind Απορεί καί φύσις, νοερά καί πληθύς, η ασώματος Χριστέ τό μυστήριον, τής αφράστου καί αρρήτου σου ταφής”.

Unirea tainică şi antinomică dintre atotprezenţa lui Dumnezeu Logosul şi moartea (dispariţia) omului în Hristos devine aşadar temei teologic al unirii dintre necreat şi creatură în Crucea şi Învierea lui Hristos:

„În mormânt ai apus, dar de-al Tatălui sân nicicum nu te-ai despărţit, Hristoase al meu. Acest lucru e străin şi nefiresc (paradoxal) Καί εν τάφω έδυς, καί τών κόλπων Χριστέ τών πατρώ ων ουδαμώς απεφοίτησας, τούτο ξένον καί παράδοξον ομού”.

Hristos devine prin moartea cu Trupul prezenţă tainică şi absenţă vizuală, dar realitate a credinţei şi viu şi lucrător în iad, în rai, în pământ şi în cer:

„În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe Tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, toate plinindu-le Cel ce eşti necuprins”.

Sâmbăta cea mare este deci ziua tăcerii adânci dinaintea Învierii, în care Hristos sfărâmă moartea în iad şi cheamă la înviere întreaga umanitate. Lacrimile Bisericii pentru Mirele ei mort pe Cruce şi îngropat în mormânt sunt însă seminţele învierii ei din moartea păcatelor. În iconomia lui Dumnezeu, orice lacrimă este izvor de fecunditate spirituală, ploaie de viaţă peste pustia sufletului păcatos şi rămâne în inima de Om a lui Dumnezeu. Versetul 8 al Psalmului 55 în versiunea ebraică vorbeşte despre această compătimire a lui Dumnezeu care păstrează lacrimile omului în potirul iubirii Sale, expresie păstrată în Vulgata: „pone lacrimam meam in conspectu tuo”. Această expresie de o imensă profunzime mistică a fost tradusă şi de Preotul Vasile Militaru în Psaltirea în versuri:

„Paşii pribegiei mele număraţi au fost de Tine, Strânge Doamne a mele lacrimi şi-n potirul Tău le ţine.

În viaţa eremitică creştină, lacrimile de pocăinţă se păstrau într-un vas numit lăcrimar (lat. Lacrimarium)

***

N-am cuvinte…:

Tânguirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu atunci când a îmbrăţişat cinstitul trup al Domnului Nostru Iisus Hristos (Sf. Simeon Metafrastul)

Acesta e motivul, preadulce Iisuse, pentru care magii veniţi în Betleem ţi-au adus Ţie Celui abia născut nu numai aur ca unui împărat şi tămâie ca unui Dumnezeu, ci şi smirnă ca unui mort (Mt. 2, 1-12). Acesta e motivul pentru care sabia va trece prin inima mea, cum a proorocit Simeon (Lc. 2, 35). Acesta e focul pe care ai venit să-l arunci pe pământ, cum ai învăţat Tu Însuţi (Lc. 12, 49). Căci mai arzătoare decât focul este pentru o mamă iubitoare de copii moartea Copilului ei Unul-Născut. Puţin mai lipseşte şi salutul lui Gavriil se ridică împotriva mea, căci acum Domnul nu mai este cu mine, precum mi-a vestit acela (Lc 1, 28), ci Tu acum fără suflare eşti între cei morţi şi cercetezi cele mai dinauntru ale iadului (Rm. 10, 7; 1 Ptr. 4, 6; Ap. 1, 18), iar eu respir aerul şi sunt între cei vii. Şi nu înţeleg pentru care lucru ai fost omorât. Căci virtutea Ta a acoperit cerurile, potrivit lui Avacum (3, 3) şi acum zaci fără chip, Tu Cel frumos între fiii oamenilor (Ps. 84,3) şi eşti îngropat fără slavă în pământ, Tu Cel a Cărui slavă o povestesc cerurile (Ps. 18, 1). Şi un mormânt săpat în piatră Te poartă pe Tine, pe Care Daniel Te-a văzut piatră tăiată din munte fără mână de om (Dn. 2, 34-35). Nepătimitor Te-a arătat naşterea aşa cum în rug (ul nears; Is. 3,2) se arată dumnezeiasca Ta unire cu oamenii, aşa cum în Iosif (Fc. 37,19 sq.) s-a arătat uneltirea iudeilor şi în Isaac (Fc. 22, 1 sq.) asemănarea morţii Tale. Rămâne, aşadar, semnul lui Iona (Mt. 12, 39; 16, 4), Taina Învierii Tale.

Vai mie! Că zaci mort în piatră, Cel ce ridici din pietre pe copiii lui Avraam (Mt. 3, 9). Căci şi atunci când pietrele s-au despicat din pricina patimii Tale mântuitoare (Mt. 27, 51), mulţi n-au crezut în numele Tău. Tu, Care ai spus că n-ai unde să-Ţi pleci capul (Mt. 8, 20) iudeilor pe care i-ai numit vulpi din pricina gândurilor lor viclene, Ţi l-ai plecat murind pe cruce, găsind cu recunoştinţă aşternută ca un pat credinţa tâlharului (Lc. 23, 39-43). „M-a privit soarele”, să-ţi spună cea care cântă (Cânt 1, 6); „Apus-a soarele, încă fiind miezul zilei”, să-mi spună Ieremia (15, 9)! Da, căci mâhnirea a cuprins şi soarele simţit, atunci când a lipsit soarele gândit cu mintea (spiritul). Da, pietrele au suferit despicare (Mt. 27, 51) şi împreună cu ele e în primejdie să se despice şi mintea mea. O, Trup sfânt, care te-ai închegat din sângele meu mai presus de fire; căci vechea mea datorie a fost pe deplin plătită. Pentru aceasta, Stăpâne, ai plecat cerurile şi ca o ploaie ai pogorât pe pământ (Ps. 71, 6) ca să suferi şi moarte. El va scula şi trupurie sfinţilor adormiţi (Mt. 27, 52), dar mă va omorâ pe mine, care Te-am născut. De ce acestea, Copile preadorit? Căci fără vătămare s-au amestecat cele neamestecate şi focul cel nematerial al Dumnezeirii nu a ars măruntaiele mele; dar acum alt foc mistuie înăuntrul meu toate şi vatămă miezul inimii. Peţiri de bucurie am primit odinioară prin înger şi am şters orice lacrimă de pe faţa pământului; dar această durere se îngraşă numai din lacrimile mele. Ştiu că Te-ai pogorât la iad, dezlegând sufletele încuiate acolo, dar smulge împreună cu ele şi sufletul meu de aici, netrecând pe lângă mine pentru că sunt un mort care răsuflă.

O, mortule gol şi Cuvinte al Dumnezeului Celui Viu, de bunăvoie Te-ai lăsat osândit să fii înălţat pe cruce, ca pe toţi să-i atragi la Tine Însuţi (In. 12, 32)! Care oare dintre mădularele trupului Tău a rămas scutit de pătimire?

O, creştet al meu dumnezeiesc, rănit de spini şi pe care i-ai înfipt şi în inima mea!

O, cap sfânt şi împodobit, care odinioară n-aveai unde să te pleci şi să te odihneşti, acuma te-ai plecat numai spre mormânt şi te odihneşti, cum spunea Iacob (Fc. 49, 9), ca un leu!

O, capul meu drag şi iubit, lovit cu trestie (Mt, 27, 30), ca să îndrepţi trestia stricată de cel rău şi ajunsă departe de rai!

O, obraji care aţi primit palme (Mt 26, 67)!

O, gură asemenea unui fagure de miere, deşi ai gustat amărăciunea fierii şi ai băut oţetul cel iute (Mt 27, 34-48)!

O, gură, în care nu s-a găsit vicleşug, chiar dacă un sărut viclean te-a prădat morţii (Mt. 26, 49)!

O, mâini, care l-aţi plăsmuit pe om şi acum sunteţi pironite pe cruce şi întinse-n iad, care atingeţi mâna care s-a atins odinioară de pom (Fc. 3, 1-3) şi sculaţi din cădere pe Adam întreg!

O, coastă străpunsă de suliţă (In. 19, 34), din pricina strămoaşei care a fost plăsmuită din coastă (Fc. 2, 21-25)!

O, picioare, care aţi umblat pe ape ca pe uscat şi aţi sfinţit curat firea curgătoare!

Vai mie, Fiule mai vechi decat Maica Ta! Ce tânguiri funebre şi ce imne de îngropare îţi voi cânta? Numai sunt vasul cu mană, căci mană hrănitoare de suflet s-a vărsat acum în mormânt. Nu mai sunt rugul nears, căci sunt cu totul mistuită de focul gândit cu mintea al îngropării Tale. Nu mai sunt sfeşnicul de aur, căci lumina a fost pusă sub obroc (Mt. 5, 15)! Ce multe sunt lucrurile mari pe care mi le-ai arătat (Lc. 1, 49)! Din toate generaţiile m-ai ales. Ai limpezit pentru mine glasurile prorocilor. Vrând să cobori din cer precum Însuţi ştii, ai aşteptat venirea mea în lume, neavând vas vrednic să primească Dumnezeirea Ta. Numai Ţie, chiar înainte de zămislirea mea, m-au făgăduit mireasă născătorii mei. Am fost adusă la lumina vieţii şi am rămas doar pentru foarte scurtă vreme cu părinţii mei, căci dupa ce am fost înţărcată de la sâni de lapte, am fost înţărcată şi de părinţi, şi am fost adusă întreagă Ţie întreg, şi am fost închinată la templu ca una care aveam să mă fac templu preacurat Ţie. Tatăl meu şi mama mea m-au părăsit, dar Tu m-ai luat şi m-ai hrănit printr-un înger şi, precum spune David, pâinea îngerilor a mâncat omul (Ps. 77, 25)! Am văzut înger întâi-stătător vorbind cu mine ca şi cu o Doamnă; pe care văzându-l mai înainte Zaharia a surzit şi i s-a împiedicat limba (Lc. 1, 5. 59-63; 3, 2). S-a veselit şi un prunc (Ioan) în pântec şi a răspuns săltând salutării, închinându-se Ţie Celui purtat în pântecul meu (Lc. 1, 41)! Ai dezlegat întru mine legile firii. Te-ai zămislit fără sămânţă, precum ştii, şi după naştere m-ai păzit fecioară. M-ai făcut mamă ce se veseleşte de copilul ei (Ps. 112, 9), potrivit (lui David, a) celui ce este din pricina mea părinte al lui Dumnezeu, şi mai presus decât toate fiicele, cum a proorocit Solomon (Pr. 31, 29). Deşi sunt săracă, împăraţi mi-au dat închinăciune cuvenită din partea unor robi. Mai largă decât cerurile m-ai arătat pe mine, din care a răsărit Soarele slavei. Şi ca sa las de-o parte celelalte lucruri uriaşe din jurul meu, m-ai făcut fericită în toate generaţiile (Lc. 1, 48) şi ai rânduit ca prin mine să se umple lumea de sus. Nu ştiu cum s-au amestecat acestea şi miere mi se face din pelin. Căci acum sunt împinsă să mor şi să mă îngrop împreună cu Tine, şi până la iad să cobor lacrimile. Oare nu pentru mine s-a spus mai dinainte: părăsită va fi fiica Sionului ca un cort în vie (Is. 1, 8). Căci iată zdrobit zace strugurele curat al vieţii, care şi-a golit sângele de-viaţă-purtător ca un vin veselind inimile credincioşilor (Ps. 103, 16). Vai, cum această piatră rece, lovită ca de un fier de braţul Tău tare, trimite scântei gândite cu mintea (spirituale) în inima mea! De ce nu mi se rupe şi pieptul şi să nu-Ţi sap în piatra lui un mormânt mai tainic, ca să te primesc iarăşi în măruntaiele mele şi să Te îngrop în inima mea? Scoică tainică sunt nedesprinsă de stânca care poartă mărgăritarul meu sădit în mine de un fulger luminat de Dumnezeu.

O, ce lucruri văr acum în locul acestora! O stea nouă luminând ca ziua a fost lucrată la naşterea Ta de măreţia Ta, şi cerul Te vestea în ascuns pe Tine Cel Născut, dar azi ai ascuns chiar şi soarele cel simţit, aducând noapte în mijlocul zilei (Mc, 15, 33) şi mustrându-i pe necredincioşi. Steaua a adus acolo nişte perşi care şi-au plecat genunchii înaintea Ta, iar aici frica de ucigaşii de Dumnezeu i-a indepărtat chiar şi pe cunoscuţi şi prieteni. Acolo a fost aducere de daruri şi închinăciune, aici împărţirea hainelor, batjocura şi cununa de ocară. Acum iudeii, care mai înainte ceruseră semn din cer (Lc. 11, 29-32; Mt. 12, 39-41), să vadă un soare întunecat şi lumina ascunsă de cei vrednici de întuneric. Acum şi acel templu neînsufleţit Te plânge după obiceiul iudaicesc; căci aşa cum, atunci când cineva hulea împotriva Lui Dumnezeu, iudeii îşi sfâşiau veşmintele, aşa şi acesta îşi sfâşie ca pe o cămaşă catapeteasma (Mt. 27, 51) văzându-Te maltratat de luptătorii împotriva Lui Dumnezeu. Se zguduie şi pământul cutremurându-se (Mt. 27, 51), pătimind şi el patima Ta. Dar unde e mulţimea de cinci mii de bărbaţi pe care ai hrănit-o în chip minunat (Mc. 6, 44), pentru că singur Iosif a îndrăznit la Pilat şi a cerut trupul Tău ca să nu rămână neîngropat (In. 19, 38). Unde sunt cetele neputincioşilor pe care i-ai vindecat de mulţime de boli sau pe care i-ai sculat chiar din iad, pentru că singur Nicodim (In. 19, 39) a scos piroanele din mâinile şi picioarele Tale şi, coborându-Te întreg de pe lemn, Te-a pus cu durere în braţele mele, care Te-au purtat odinioară cu bucurie, pe când erai Prunc. Căci aceste mâini ale mele, care Ţi-au slujit mai înainte, când erai Prunc, Îţi slujesc şi acum ca unui Îngropat. O, amară îngropare! Pentru ca Tu Cel ce dai morţilor viaţă stai mort înaintea ochilor mei. Şi eu, care odinioară ţi-am slujit cu scutecele prunceşti, acum mă tulbur făcând cele de înmormântare.

Te-am spălat cu apă blândă şi acum mă umplu de lacrimi fierbinţi. Te purtam în braţele mele de mamă săltând şi jucându-Te ca pruncii, şi acum Te port pe aceleaşi braţe, dar fără suflare şi zăcând între cei morţi. Odinioară buzele îmi erau rourate de buzele Tale dulci ca mierea şi rourate. Atunci puteam fi numită fericită pentru căm-am arătat născătoarea Făcătorului meu, acum, dimpotrivă, nu pot fi decât nenorocită pentru că mă îngrijesc de îngropăciunea Fiului meu. Acolo am scăpat de dureri la naştere, aici primesc dureri prin îngropare. În chip cuvenit pruncilor, de multe ori Te-am adormit la piept, iar acum dormi tot acolo, în chip cuvenit morţilor. Îl fericesc pe Simeon care din braţele mele Te-a primit în templu; căci dacă prorocii mi-au prorocit cele făcătoare de bucurie şi ale slavei, el singur mi-a prezis cele de mâhnire şi ale întristării (Lc. 2, 25-35)!

Cum ai îndurat să fii scuipat, Tu Care ai înnoit ochii prin scuipat (In. 9, 1-41)? Cum ai suportat palme, Tu Care ai biciuit cu funia pe cei ce vindeau cele dumnezeieşti şi ai răsturnat mesele lor (Mt. 21, 12-13)? Cum ai suportat o moarte fără vină, Fiule fără păcat? Ţi-au fost rănite mâinile şi picioarele, dar piroanele Tale le-am cunoscut trimiţând durerile lor în mijlocul sufletului meu. Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am fost împreună răstignită odată cu chinurile Tale, am murit odată cu patima Ta şi mă îngrop odată cu îngroparea Ta. Căci ce mai contează pentru mine viaţa mea dacă nu mai eşti Tu, Făcătorul meu şi Fiul meu dorit?

Dar unde e ceata ucenicilor să plângă împreună cu mine, cea distrusă de suferinţă? Păstorul a fost bătut şi oile s-au risipit (In. 10, 1-30). Dormi, capul meu, şi mâinile şi picioarele Tale rămân nelucrătoare. Şi alţii când mor îşi pleacă capetele lor, dar mai înainte îşi dau duhul. Tu însă, dimpotrivă, Ţi-ai plecat mai întâi capul, apoi, poruncind morţii să vină, Ţi-ai dat duhul (Mt. 27, 50; In 19, 30). De aceea nu Ţi s-au zdrobit fluierele picioarelor (In. 19, 36), pentru că nici odinioară mielului junghiat nu i se zdrobea niciun os (Iş. 12, 46). Închinându-mă patimilor Tale, sărut şi restul trupului Tău. Iau apa care a curs din coasta Ta, prin care mi se întipăreşte baia naşterii din nou. Iau şi sângele care curge împreună, care e icoana botezului prin martiriu (Mc. 10, 38), care l-a sfinţit pe tâlharul cel recunoscător, botezându-l şi pe el prin botezul morţii Tale. O, acea amară gustare a lemnului care a făcut ca din pământ să ne întoarcem iarăşi în pământ. Tu însă deşi n-ai fost plămădit din pământ, n-ai fost creatdin ţărână, nici n-ai făcut vreo neascultare, căci Tu Însuţi eşti Plăsmuitorul, Tu Însuţi eşti Creatorul, Tu Însuţi eşti Cel ce ai dat porunca Ta drept lege făpturii, şi atunci ce este comun între Tine şi moarte? Ce unire este între mormânt şi Viaţa Însăşi? Ce părtăşie este între tronul din cer şi mormântul de pe pământ? Acolo şezi împreună cu Tatăl, aici eşti îngropat împreună cu făptuirea. Generaţia adulteră Ţi-a dat rele în locul celor bune. Acum arunci mărgăritarul înaintea porcilor; acum pui cele sfinte înaintea câinilor (Mt. 7, 6). Acum un lemn este pus în pâinea dumnezeiască (cf. Ir. 11, 19). O, turbarea iubirii de arginţi de care a bolit Iuda, căci n-a câştigat arginţi, ci ură de oameni. Căci dacă era iubitor de arginţi, de ce a mai venit la Cel ce fericeşte pe cei săraci (Mt. 5, 1)? Şi de ce s-a arătat aestecând cele de neam estecat? O, negrăită economia Ta, Stăpâne! Cine Te va lăuda după vrednicie pe Tine? Cine Te va plânge după cuviinţă ca pe un mort? Dar zideşte-Ţi în trei zile, precum ai zis (In. 2, 19), templul (trupul) pe care Tu Însuţi l-ai dărâmat. Acesta e rezumatul cuvintelor, pentru că nu am nici imne vrednice, nici tronuri cuvenite să-Ţi ofer Ţie, măresc faptele Tale, ca Unul care toate întru înţelepciune le-ai făcut (Ps. 103, 25).

Sursa: „Nasterea, Viata si Adormirea Maicii Domnului. Trei Vieti bizantine”, autori: Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Simeon Metafrastul, Monahul Epifanie; Ed. Deisis, Sibiu 2007

Ingroparea-Domnului

Va mai recomandam:

***

Legaturi:


Categorii

Maica Domnului, Parintele Ioan Valentin Istrati, Poezii, Sambata Mare, Vinerea Mare, Zorica Latcu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

5 Commentarii la “SAMBATA MARE A SEMANARII LACRIMILOR – SEMINTELE INVIERII. “Ţi-a fost împunsă coasta, dar şi inima mea a fost împunsă împreună cu Tine. Am fost împreună răstignită odată cu chinurile Tale”. DUREREA SFASIETOARE si PLANSUL MAICII DOMNULUI – in poezii si in imnele Bisericii

  1. Pingback: “BINECUVANTATA DEZNADAJDUIRE” – Pogorarea la iad impreuna cu Hristos | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Pleacă, Mamă, zările, Tinde-ți îndurările, Du-te, strânge-Mi cioburile. Cioburile, cioturile…” – MAICA DOMNULUI, IZVORUL TAMADUIRII SUFLETELOR | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: INVIEREA LUI HRISTOS CA POGORARE IN MIJLOCUL IADULUI DIN LUMEA NOASTRA… Pastorala IPS Teofan: “Există multă moarte în noi şi în lume, dar există şi oameni ai învierii care nu şi-au plecat genunchii în faţa mulţimii de idoli aşeza
  4. Pingback: SFINTELE FECIOARE – INTRE PROHODIRE SI SARBATOARE. “Priviți spre cer, surioare…” – poeziile Maicii Teodosia pentru Duminica Mironosițelor | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “Așa Te vede duhul meu, Stăpână…” – INTRAREA ÎN BISERICĂ A MAICII DOMNULUI in poeziile Maicii Teodosia (Zorica Lațcu) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate