PS Benedict Bistriteanul: NU VA TEMETI, TOTI CEI CARE IL CAUTATI PE HRISTOS! “Doamne, e vremea sa Te ridici, e vremea sa inviezi, e vremea sa Te scoli intru intampinarea noastra!” (VIDEO, TEXT)

PS Benedict Bistrițeanul – Nu vă temeți, Hristos nu ne va lăsa!

Cuvânt de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, rostit după Sfânta Liturghie oficiată, în Sfânta și Marea zi de Sâmbătă, în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, 18 aprilie 2020:

“Preacuviosi si preacucernici parinti, iubiti frati si surori de acasa, din biserica din casa!

Am savarsit Sfanta Liturghie a Sfantului Vasile cel Mare in Sambata cea Mare dinaintea Invierii Domnului, Sambata asa numita “a tacerii“, de aceea am fost indemnati pe parcursul Liturghiei “sa taca tot trupul omenesc”. Pentru ca in fata tainei care se intampla cea mai buna atitudine este tacerea. Si cand avem de-a face cu momente foarte intense din punct de vedere spiritual, cea mai buna apropiere de aceste momente este nu alta decat contemplatia si ingenuncherea in tacere. Este Sambata tacerii pentru ca Hristos se odihneste in mormant. Insa, dincolo de faptul ca este o zi a tacerii, ea ascunde cu sine sentimente, trairi puternice si foarte contradictorii.

Si as vrea sa calatorim impreuna in acele vremuri si sa ne imaginam sentimentele pe care le traiau apropiatii Domnului Hristos si cei care au primit cuvant de la El pe parcursul propovaduirii Sale. Sentimentele pot sa fie foarte contradictorii si foarte amestecate.

Poate, pe de o parte, era tristetea mare, pentru ca ucenicii isi pusesera nadejdea in Hristos, ca El avea sa ii izbaveasca, sa ii mantuiasca, si acum ce asteptare poti sa mai ai de la cineva care se odihneste in mormant? Ce putere mai are mortul? Zice Psalmistul, la un moment dat: “Cei morti Te vor lauda pe Tine?“. Mai pot cei morti sa mai faca ceva? Deci, pe de o parte, era aceasta tristete cum nu ne-o putem inchipui, pentru ca a-ti pune nadejdea total in cineva si apoi a constata ca acel cineva se odihneste in mormant insemna lipsa oricarei licariri de speranta.

Pe de alta parte, poate ucenicii se vor fi revoltat cumplit in fata soldatilor romani, in fata arhiereilor evrei, in fata tuturor celor care au concurat la Rastignirea Domnului Hristos. Si probabil ca si in inimile lor era o ura foarte mare, pentru ca Invatatorul lor, Mantuitorul lor, fusese omorat pe nedrept, ei stiau acest lucru. Si de cine? De niste oameni care nu au inteles nimic din ce se intamplase acolo, care era taina lui Hristos pe care o facea cu omul in tacere, in smerenie, in umilinte, in osteneli, in suferinte si in dureri.

Pe de alta parte, poate ca traiau frica, care, de altfel, este evidenta: mai toti se refugiaza, se izoleaza in spatele usilor incuiate in momentul in care Hristos este rastignit, ca nu cumva sa fie si ei vaditi ca ucenici ai Lui si sa aiba aceeasi soarta. Ucenicii, cat fusesera ei de barbati la un moment dat – si zic aici de Sfantul Apostol Petru – se ascund, se pituleaza de frica, de frica durerii, de frica suferintei.

Si ca sa nu mai zicem ca poate sentimentul care poate ca era cel mai greu dintre toate era aceasta rusine pentru ca nu au fost in stare sa Il urmeze si L-au tradat. Intr-o forma sau alta toti L-au tradat, nu numai Iuda, nu numai Sfantul Apostol Petru, toti, prin faptul ca au fugit. Stim despre Fecioara Maria, ca a ramas aproape de cruce si de apostolul Ioan si cateva femei care priveau din apropiere, dar ceilalti s-au cam refugiat, au fugit si L-au parasit.

Sentimentul care acopera toate aceste trairi este unul care aproape ii paralizeaza. Cand stai in casa de frica, cand toata nadejdea ta s-a ispravit, sau cand nadejdea ta sta in mormant, de acolo de unde nu mai poti astepta nimic, starea pe care o ai este una de paralizie spirituala. Si cred ca intrebarea care se punea pe buzele lor era aceasta: Si acum cu noi ce va fi? Am slujit acestui Prooroc pe care l-am recunoscut cu gura noastra, prin descoperire de la Dumnezeu, ca este Fiul lui Dumnezeu, ce vom face acum ca L-am slujit, dar El sta in mormant? Aici se vadeste omul in ceea ce este el. E tare greu sa urmezi unui Dumnezeu rastignit, cu atat mai mult lui Hristos care a primit moartea. E tare greu si deznadejdea care te cuprlinde e de neimprastiat, este atat de apasatoare incat iti vine sa zici ca nu mai e nimic de facut.

Si in toata aceasta tacere, de fapt, Hristos isi facea lucrarea, pentru ca astazi praznuim Pogorarea la iad. Asta era lucrarea Lui. A coborat in cele mai de jos ale pamantului si i-a eliberat pe toti cei care sufereau din pricina pacatului pana la venirea Lui in lume. Si a vestit acolo marele miracolul, Taina Invierii, si i-a eliberat, si diavolul care stapanea acolo a fost luat prin surprindere pentru ca la Cruce el se credea biruitor. Asa cum raul se crede biruitor atunci cand o anumita stare specifica se extinde in aceasta lume si pare sa aiba ultimul cuvant, asa in fata Crucii diavolul credea ca a invins. Si acum, dintr-odata Hristos Se pogoara la iad si le cere sa deschida portile sa zdrobeasca portile, pentru ca de acum nu mai exista puterea pacatului, autoritatea pacatului, supunerea pe care o avea  pacatul fata de oameni, nu mai exista. Hristos este cel care a deschis usile iadului si a eliberat pe toti.

De altfel, si in viata duhovniceasca, tot timpul cand se savarseste o lucrare profunda, launtrica, dureroasa, de curatire a omului, starea pe care o resimti nu este una de pace, este una de incertitudine, de lupta, de neliniste launtrica. Si era firesc ca apostolii si ceilalti sa nu simta pace in acele momente pentru ca Hristos il curata pe om dinlauntru, oricand doctorul face o operatie pe dinauntru, nu poate omul sa se simta bine pentru ca doare, dar apoi ii aduce sanatate. Pe Apostoli ii durea si bineinteles ca aceasta stare de neliniste, de incertitudine, exprima intru totul lucrarea profunda, adanca, universala, pe care o facea Hristos in acele momente.

Si totusi se intampla ceva si pe pamant, căci daca omul nu este in stare sa vada taina dinainte si sa o traiasca cu toata inima, natura este cea care izbucneste. Pentru ca nu poate nimeni sa puna viata in mormant, nu poate nimeni sa ascunda viata in mormant, asa cum multi si-ar dori si in zilele noastre: dupa ce L-au rastignit, sa-L ascunda pe Hristos in mormant si sa Il inchida acolo, sa nu mai iasa niciodata. Nu se poate acest lucru, pentru ca nu poti sa tii Viata ascunsa. Viata izbucneste, viata apare peste tot, viata apare de acolo de unde nu te astepti, viata apare si din mormant. Ce se poate intampla intr-un mormant in afara de coruptie, putreziciune, deznadejde, tristete, tragedii? Si totusi acolo vine Hristos, acolo Se arata Viata. Acolo de unde nu te astepti. Aratandu-ne inca o data ca acolo unde nu ne asteptam poate sa invie Hristos ca Viata pentru mine. Pentru ca in aceste momente ne este greu sa traim. As zice ca mai degraba supravietuim decat traim. Si totusi, evenimentul Invierii vine ca sa ne ofere viata din belsug, nu doar sa supravietuim. Sa ne dea putere sa mergem inainte si sa intelegem ca orice ni se intampla este cu ingaduinta lui Dumnezeu si nu este decat spre binele nostru. Si ca o criza de genul acesta nu poate decat sa il subtieze pe om astfel incat Invierea sa fie mai aievea in viata lui, sa Il simta pe Dumnezeu mai adevarat, sa simta viata mai din belsug… pentru ca socotesc ca in ultima perioada tare greu mai simteam viata! Eram atat de preocupati de lucrurile ne-necesare care ne inconjoara si care ni se pareau noua importante, ba chiar esentiale. Ei, acum, Hristos, prin aceste momente grele pe care le parcurgem, selecteaza – [ne face sa deosebim mai clar si sa alegem] intre cele absolut importante esentiale si cele care sunt mai putin importante. Si inca o data zic, faptul ca Hristos invie din mormant, viata izvoraste din mormant, ne arata ca Hristos vine de acolo de unde nici nu te astepti si ca El este pretutindeni. Si primul cant de lauda, primul dans de bucurie pe care il face cineva in aceasta lume nu se intampla din partea oamenilor, ci din partea creatiei, pentru ca piatra mormantului (…) incepe sa tresalte de bucurie pentru ca Viata iese la iveala, biruinta Crucii este aratata.

De aceea ziua de astazi, iubiti frati si surori, este si o zi a Judecatii, asa am auzit la Liturghie un verset foarte frumos: “Scoala-Te, Doamne, judeca pamantul, ca toate neamurile sunt ale Tale!“. Il chemam pe Dumnezeu in aceasta zi sa faca si dreptate oamenilor, sa Se ridice din morti. E un cuvant foarte indraznet din partea noastra, a oamenilor sa Ii spunem:

Doamne, e vremea sa Te ridici, e vremea sa inviezi, e vremea sa Te scoli intru intampinarea noastra! Judeca pamantul, arata-Ti Adevarul peste tot, sa simta oamenii Adevarul Tau si sa aiba incredere in Tine, ca toate neamurile sunt ale Tale. Noi toti suntem ai Tai, avem nevoie de Tine, acum mai mult ca oricand. Avem nevoie sa ni Te faci cunoscut, avem nevoie sa ne incurajezi, avem nevoie sa ne dai viata – ca parca nu mai traim, in spatele usilor incuiate.

De aceea, evenimentul Invierii, pe care il anticipam acum prin aceasta Liturghie, are putere asupra vietii noastre si asupra mortii. Si cei care ne-ati urmarit ati vazut ca am inceput Sfanta Liturghie in vesminte cernite, ca de inmormantare, pentru ca am continuat celebrarea Vinerii celei Mari, iar apoi, dupa Apostol, cand am zis aceste versete incurajatoare, “Scoala-Te, Doamne, judeca pamantul, ca toate neamurile sunt ale Tale“, ne-am schimbat odajdiile in alb si apoi Evanghelia este cea a proclamarii bunei vestiri, adica a Invierii lui Hristos. Deja traim Pastele, este Liturghia festiva care anticipeaza Sarbatoarea de la noapte. De aceea suntem optimisti, suntem luminosi, in biserica si acasa, pentru ca Hristos inca o data inviaza si constientizam ca noi toti suntem neamurile Sale si ca nu ne va lasa.

Iar in Evanghelia pe care am citit-o astazi, Ingerul mai intai se intalneste cu femeile mironosite si le spune: Nu va temeti, este mesajul Evangheliei, mesajul Invierii. Nu va temeti! Cu o singura conditie: daca Il cautati pe Iisus Hristos Cel rastignit. Toti cei care Il cautam pe Iisus Hristos Cel rastignit avem motive sa nu ne temem. Pentru ca daca Hristos a murit si a inviat, atunci si noi vom invia impreuna cu El. Invierea este un eveniment personal pana la urma. Toti cei care Il cautam pe Hristos avem motive sa nu ne temem, asa ne spune Ingerul: nu va temeti, voi, cei care Il cautati pe Iisus Hristos cel Rastignit! Iar apoi, Domnul Hristos Insusi se intalneste cu femeile mironosite si le adreseaza acelasi cuvant: Nu va temeti! Si adauga: mergeti in Galileea, spuneti ucenicilor ca voi merge mai inainte de ei in Galileea si acolo Ma vor vedea. Si acesta este cumva gandul final si urarea pentru dumneavoastra: ce inseamna ca va merge in Galileea? Galileea era locul de activitate al ucenicilor, locul de munca, locul in care ei isi desfasurau viata zilnica. Si noua in aceasta zi ne spune Hristos: nu va temeti, ca foarte curand va veti intoarce la locurile voastre de munca, la locurile unde va desfasurati viata si acolo voi veni sa va intampin pe voi. Dar este foarte important ca intorcandu-va, sa Il cautati pe Hristos, cel care Insusi ne cauta pe noi si vrea sa fim impreuna cu El. Este nadajduitor acest cuvant al Evangheliei, este incurajator, este imbucurator.

Si in aceasta atmosfera ne pregatim incet-incet pentru noaptea Pastilor, noaptea de Inviere, cand noi impreuna, toti, vom trece de la moarte la viata si de pe pamant la Cer.

Suntem impreuna cu dumneavoastra care stati in casa si va rugati impreuna cu noi, si in aceste momente. Noi nu avem alt rost in afara de a va sluji pe dumneavoastra si a sta inaintea lui Hristos impreuna. Asadar si astazi ne-am straduit sa stam impreuna inaintea lui Hristos cu dumneavoastra si pentru dumneavoastra. De aceea, avem aceasta nadejde ca Hristos care izvoraste din mormant ca un mire, va veni la masa noastra liturgica si in noaptea aceasta si va veni la toate mesele bunei cuviinte pe care dumneavoastra le veti organiza in casele dumneavoastra ca masa de Pasti. Si acolo, dupa cuvantul Sau, unde doi sau trei sunt adunati in numele Lui, El va fi prezent cu dumneavoastra si cu noi cu toti. Avem aceasta nadejde si, de aici, avem aceasta bucurie.

(…)

Legaturi: