NEVOINTA IESIRII DE LA OSPATUL MINCINOS AL “BOGATIEI” LUMII…

5-11-2012 Sublinieri

Meditatie personala

Ce mai este, astazi, adevarat si natural in noi, in ce facem, in ce spunem, in cum ne exprimam credinta, in cum ne traim viata? Unde sa mai gasesti ADEVARUL si DUHUL in atata ocean de SCLIPICI, de IMAGINE, de ARTIFICIU, de PRETENTIE, de goana disperata dupa IMPRESIE, dupa SUCCES? Astazi nu ne mai place simplitatea, nu mai suportam modestia, naturaletea si discretia. Ne etalam patimile ca la taraba, fara jena, inselati fiind sa credem ca ele sunt virtuti […].

Suntem grav bolnavi, dar tot ne place sa ne socotim doctorii altora. Detestam gandul ca ar trebui sa ne “subtiem” drastic ca sa incapem prin urechile acului, prin poarta cea stramta, ca ar trebui… chiar sa ne simplificam. Nu doar viata exterioara, materiala, ci si pe cea sufleteasca. Sa renuntam cat mai mult la placeri, la pretentii, la “accesorii” si farduri (la propriu sau la figurat) si la rafinamentul lumesc, la pretiozitate, la “randament”‘, “eficienta”, “dezvoltare personala” si “performanta” (opuse dorintei evanghelice de desavarsire in duh prin coborarea in adancul smereniei), la dorinta de a placea si la dorinta – oricat de subtila – de putere, de triumf, de admiratie si de loc fruntas, de a iesi catusi de putin in evidenta, de a ne etala, mai direct sau mai subtil, mai grosolan sau mai cu dichis, “talentul”, “meritele”, “desteptaciunea”, “frumusetea” si “valoarea”. Mai ales ca lumea chiar asta asteapta de la noi si, nu-i asa, cum am putea sa o dezamagim?!

[….]

In sensul asta pilda bogatului ne priveste pe toti. Iar nesimtirea lui nu, nu se reduce la lipsa de mila. Nesimtirea fata de Dumnezeu, fata de cei din jur si fata de insusi sufletul nostru are, oricum, grade si trepte. Si incepe cu preocuparea mai accentuata pentru stima de sine, pentru imaginea, recunoasterea si bunastarea mea (si a familiei mele, daca e cazul). De aici vine si orbirea. Ni se ingusteaza “campul vizual” al inimii pentru ca se labarteaza grija pentru noi. Si treptat, devenim ceea ce nu credeam ca putem fi vreodata si ceea ce nu ne place sa ne recunoastem nici acum.

Ce se intampla atunci cand intram in duhul bogatului, oricare dintre noi, chiar si cei saraci, dar nu cu duhul? De exemplu, facem galagie sau intram in galagia altora, a lumii, tinem nonstop sonorul vietii pe volum mare, ca nu cumva sa ne mai simtim, vedem si auzim pe noi insine, ca nu cumva sa ne poata vorbi constiinta noastra, ca nu cumva sa ne rabdam rusinea de a fi atat de GOI, atat de ipocriti, atat de uscati, ca smochinul.

Urâm linistea, urâm naturalul, simplul, austerul, sobrul, cumpatatul. Suntem mai mult sau mai putin… iesiti din fire, din tatani si intram rapid in sevraj daca se intampla sa nu ne mai putem lua doza zilnica de fals, de agitatie, de strident, de isterie, de zgomot asurzitor, de artificiu hipnotic. Nu ne place Evanghelia, nu ne plac Fericirile (atat de pe dos decat viata noastra, deci atat de plictisitoare!), nu ne place Liturghia – poate doar ca sa filosofam doct despre ele, ei, asa da. Nu ne place sa plangem – e atat de rusinos! – sau sa stam retrasi putin, in singuratate. Nu ne place sa fim doar noi si Dumnezeu. De fapt, nu ne place sa auzim glasul Lui. Un glas simplu, dar limpede, categoric.

Ne place sa ne auzim pe noi, sa auzim cele familiare, de zi cu zi, cele ale lumii. Rau cu rau, dar mai rau fara rau; pentru noi e realmente iad adevarat fara duhul lumesc care a ajuns sa fie BOGATIA NOASTRA, fara desertaciunile lumii, care fac parte integranta din noi, din identitatea noastra. Ele sunt toata viata noastra, deci cum sa traim fara ele, cum sa mergem in vesnicie fara ele? De fapt, cand sa mai avem timp si de… vesnicie? Poate doar cand n-om mai avea incotro…


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Meditatii duhovnicesti

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “NEVOINTA IESIRII DE LA OSPATUL MINCINOS AL “BOGATIEI” LUMII…

  1. Mai c-as spune ca e ca o palma pe obraz. Si ce mare nevoie am de asta! (oare dus rece ar suna mai bine?)( obrazul unui nesimtit merita asta 😉 )

  2. 🙁 Pai, daca asa stau lucrurile, eu ar trebui sa plang cu lacrimi de sange.
    In ruptul capului nu ma pot vedea in postura bogatului nemilostiv (nici acum si nici in vecii vecilor).
    Nici pe departe nu sunt eu ca Lazar sa rabd scarba si “bubele” in tacere si fara sa cartesc, dar chiar bogatul nemilostiv??? Nu e cale de mijloc?
    Doamne, miluieste!

  3. http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/06/24/mitropolitul-teofan-crestini-de-duminica-grija-lumeasca-parintele-mihail-jar-crestinii-au-intrecut-diavol-toate-au-un-capat/

    ..”In aceasta privinta, parintele Mihail Jar, staretul de la Manastirea Banceni, spune: “Am ajuns de i-am intrecut si pe diavoli. Crestinii nostri i-au intrecut pe diavoli, cu trairea lor, cu viclenia lor, cu vrajmasia lor si cu toata rautatea. Nici diavolii nu mai au ce face azi pe pamant. Asta e cea mai mare durere, ca oamenii au inlocuit pe Satana. Tot ce facea Satana, ce ii indemna pe oameni Satana, astazi, oamenii fac singuri. Degeaba, poate multi, il invinuiesc pe el: “Satana m-a indemnat, el m-a pus.” Nu-i de vina el cu nimic, sa stiti. Vinovatul suntem noi, ca asa am ajuns la o stare de viclenie, la o stare de tradare, la o stare de vanzare, la o stare de rautate si atatea ne vin in cap si atatea rele facem, ca nu stiu pana cand ne va mai rabda Dumnezeu. Au toate un capat. Dar pentru noi, crestinii, este ziua despre care spune Domnul: “Eu voi veni cu slava mare!”

    Ramane valabil faptul ca “diavolul umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (I Petru 5, 8), insa el se napusteste mai ales asupra celor care traiesc bineplacut inaintea lui Dumnezeu, precum vedem ca a fost in cazul dreptului Iov si al tuturor sfintilor. Sfintii sunt luptati cu adevarat de diavoli, pe cand noi, ceilalti, care nici macar nu mai stim ce sunt patimile (duhuri necurate), confundandu-le cu propria noastra libertate-alegere, suntem aproape lasati in pace de diavoli.

    In cartea Pateric, gasim scris: Avraam, ucenicul avvei Agathon, l-a intrebat pe avva Pimen: “De ce se razboiesc demonii cu mine?” Avva Pimen i-a zis: “Se razboiesc demonii cu tine? Dar ei nu se napustesc asupra noastra, din moment ce noi facem voia noastra, caci dorintele noastre au devenit demoni si nu ne dau pace pana cand nu le implinim. Vrei sa stii cu cine s-au razboit cu adevarat demonii? Cu Moise si cu cei asemenea lui.”

  4. @ cititor:

    Pai e foarte bine ca nu sunteti. Sigur ca este si cale de mijloc.

  5. În opinia mea… credința nu trebuie manifestată. Trebuie trăită!

  6. De multe ori trairea credintei duce la manifestarea ei, altfel foarte usor alunecam in rusinarea de Hristos. Iar lipsa de manifestare a credintei vine cam din lipsa de traire. E greu sa traiesti fara sa te manifesti, poate chiar o capcana. Cam multa nemanifestare se observa acum in cele bune. Si asta atrage dupa sine si mai multa delasare si cadere in ghearele celui rau. Poate ca raul are acum aderenta pt ca se manifesta viguros si capt(iv)eaza, iar binele este “smerit”, in banca lui. Poate chiar raul ne-a bagat pe gat o smerenie falsa ca sa nu-i opunem rezistenta, sa fie el singurul model de pe piata. Poate ca nu dam roade pt ca nici noi nu mergem pana la capat cu cele bune asa cum sunt ele.
    Bineinteles ca nu trebuie cautata manifestarea ca fala, ca imagine de sine. Nici avantul fara discernamant.

  7. Sa-mi fie cu iertare, dar cine semneaza aceasta cugetare personala?

  8. Redactia Razboi intru Cuvant…

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate