NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA

“Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el“. (Fericitul Mucenic Constantin Oprisan)

“Printre alti camarazi din lotul Universitatii, care fusesera judecati înaintea noastra, era în celula si badia Ghita Barbieru, pe care îl cunosteam din vedere. Pe acest om cu suflet ales nu-l voi putea uita niciodata. Ca pregatire intelectuala avea doar gimnaziul, dar bunatatea lui n-avea margini. El era printre putinii oameni pe care i-am întâlnit în viata din dosul gratiilor si care mi-a dat cheia cu care sa încui si sa descui usa ce ma despartea de lumea din care veneam.

La început, atmosfera era putin apasatoare, deoarece toti eram condamnati si gândurile noastre zburau, fara voie, spre cei lasati în urma: parinti, frati, neveste, copii, prieteni, cunoscuti, etc. Badia Ghita, care fusese judecat în primul lot, trecând foarte greu prin ancheta (din care mai apoi i s-a tras si moartea) nu s-a plâns niciodata.

În închisorile prin care am trecut am cunoscut multi oameni, de la portar pâna la ministru, de la nestiutori de carte pâna la profesori universitari si savanti, de la demon pâna la înger.

Badia Ghita a ramas în inima mea ca fiind acel tip de om pe care, chiar daca voiai sa-l uiti, nu reuseai niciodata. În toata detentia mea am întâlnit putine suflete ca al lui. Discutiile cu colegul meu Tudose si interventiile badiei Ghita erau cele mai binefacatoare lucruri din celula. Pe la începutul lui martie, când la Suceava era înca iarna destul de grea, cu frig si ninsoare, am mai vazut ceva ce nu voi putea uita niciodata. Ceva se petrecea cu unii tineri care nu-si întelesesera adevarata chemare. Mai exact, era începutul asa-zisei reeducari de la Suceava. Celula se mai încalzise si la propriu si la figurat. Eram toti legionari si toate discutiile se purtau în buna întelegere. Chiar si frigul se mai potolise, datorita faptului ca eram acum sase în celula si dormeam pe prici, în loc sa dormim pe rogojina asezata pe podea.

Singurul care nu lua parte la discutii, multumindu-se doar sa asculte, era badia Ghita. Noi îl respectam pentru ca era în vârsta si avea un mare trecut de lupta. Într-o buna zi, când discutiile noastre ajunsesera la un punct mort, badia Ghita, cu o voce calda, a început sa-si depene si el gândurile. Voi reda din memorie cuvintele care au fost pentru mine busola ce m-a calauzit tot timpul celor 15 ani de temnita:

„Dragi flacai! Sunteti toti oameni cu carte, mai tineri decât mine, încercati si voi în lupta, dar va rog ca pe copiii mei, sa ascultati cu atentie si bunavointa ceea ce vreau sa va spun. Toti suntem condamnati la ani grei de închisoare si fiecare am lasat afara o lume care a fost lumea noastra si pe care nu o putem nesocoti. Unii am avut o profesiune, iar voi cei mai tineri, erati în curs sa o realizati. Toti ne-am angajat cinstit, slujind un ideal si o cauza pe care noi am considerat-o dreapta. Nici eu, nici voi, cred ca nu ati facut rau nimanui. Am fost anchetati, torturati, judecati si condamnati dupa cum stiti, dar va rog din toata inima sa-mi dati ascultare. Pentru un detinut politic, condamnarea e ceva ce poate sau nu sa se împlineasca. Deci noi s-ar putea sa executam toata condamnarea pe care o avem sau poate nu. Ceea ce e mai grav însa e ca s-ar putea sa facem si ceva în plus, peste ceea ce am fost condamnati. Sa fim condamnati din nou si poate sa si murim în închisoare. Timpul nostru în închisoare nu este hotarât definitiv. Venim dintr-o lume pe care ura omeneasca ne-a luat-o, poate, pentru totdeauna, si intram în alta care e aceasta. Aceasta si numai aceasta este de acum înainte lumea noastra. Pentru noi nu exista alta lume decât aceea în care suntem si traim aici. Or, pentru a putea trai în aceasta lume, dragii mei, trebuie sa stiti ca numai cel ce va avea inima buna va putea rezista si întelege ceea ce ne va oferi necunoscutul în care am intrat. Aceia dintre voi care vor putea întelege ce înseamna inima buna pentru om, nu vor uita niciodata ceea ce am discutat noi în aceasta zi. Ca încheiere, va spun: ca sa poti razbi si sa fii multumit si împacat în viata, cu tine si cu cei din jurul tau, trebuie sa ai inima buna. Voi faceti cum credeti si cum va este inima”.

L-am înteles pe acest întelept si i-am urmat povata, toata viata mea.

În zilele urmatoare, ducându-ma cu tineta de necesitati s-o vars în closet, am avut ocazia sa vorbesc cu Tudose între patru ochi. L-am întrebat atunci, ce parere avea de „inima buna” a badiei Barbieru; el mi-a raspuns ca povestea cu „inima buna” n-a înteles-o si nu o va întelege niciodata. Era adevarat ca Tudose n-a înteles, pentru ca el nu pricepea caomul ar putea simti, trai si actiona si dupa glasul tainic al inimii, nu numai dupa cel al puterii de judecata. I-am raspuns cinstit lui Tudose, ca nici eu n-am înteles aceasta filozofie, dar spre deosebire de el, eu ma voi stradui sa înteleg ce este pentru om acea „inima buna” de care vorbea badia Ghita. Timpul avea sa faca lumina în aceasta problema.

(…)

Constantin (Costache) Oprisan

Târziu am înteles ca a avea inima buna însemna prezenta lui Dumnezeu în om. Pentru ca omul sa-L simta pe Dumnezeu, trebuie sa-si curete inima conform îndemnului dat de Iisus: «Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu». Deci, aceasta inima buna se poate dobândi oriunde s-ar afla omul pe pamânt – depinde numai de el. În conditiile de detentie, unde tentatiile sunt mai mici dar suferintele aproape de nesuportat, inima poate fi usor „maturata” de tot ceea ce ar împiedica si ofensa prezenta lui Dumnezeu în launtrul ei.

În concluzie, am înteles prin inima buna prezenta lui Dumnezeu într-o inima curata, si primul pas pentru a o dobândi l-am facut în celula 18 de la Pitesti, unde am aflat „cheia” cu care sa încui usa lumii din care veneam, si s-o deschid pe aceea a lumii în care intrasem. Asa ca, întâi am curatit inima de lumea din care veneam: daca-mi aminteam de lucrurile frumoase pe care le traisem, ma durea inima, caci nu le mai puteam avea; daca-mi aminteam de lucruri urâte, îmi reprosam ca le-am facut. Deci, si într-un caz si în altul – suferinta. (Poporul are o vorba: „A murit de inima rea!”, adica din cauza deznadejdii.)

N-as vrea sa fiu înteles gresit: de fapt nu parasisem lumea din care veneam, ci-i „încuiasem” doar usa, ca sa nu-mi mai amintesc de cele ce se petrecusera. Caci, daca as fi ramas în relatie cu aceasta lume, suferinta pentru pierderea ei m-ar fi ucis sau înrait. Tot cu aceasta „cheie”, a inimii bune, am descuiat usa care ma introducea în lumea omului privat de tot ceea ce lasase în urma. Problema principala era întelegerea acestei lumi, si acceptarea ei în conditiile date.

(…)

Dupa acea ancheta am fost cuprins de o neliniste asemanatoare celei a calatorului care vede la orizont declansarea unei furtuni, careia nu-i cunoaste puterea de distrugere, dar pe care o asteapta îngrozit.

Dupa transmiterea pe sectie a celor spuse, multi dintre camarazi au cerut explicatii si lamuriri [Dumitru Bordeianu descrie atmosfera din inchisoarea Pitesti inaintea declansarii experimentului reeducarii prin teoroare continua – n.n.]. [Constantin] Oprisan insa le-a spus:

„Fiti pregatiti pentru lupta care se va da în mlastina disperarii. Fiecare va iesi din înclestarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu si de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lunga durata si cine va avea taria si rabdarea, convins fiind ca ea este dreapta, se va prabusi si iar se va ridica. Astfel ca nu ne mai ramâne decât sa ne ascutim sabiile duhovnicesti ale dragostei, ale unirii si ale camaraderiei”.

(Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii)

Legaturi: