PARADOXURILE CONCUBINAJULUI – Raspunsuri ale psihiatrului ortodox Dmitri Avdeev despre relatiile dinaintea casatoriei si despre pastrarea fecioriei
“- Traim impreuna fara sa fim casatoriti civil. Astfel, ne cercetam relatia, inainte de a o inregistra la Stat. Ce este rau in acest lucru?” (Marina B.)
– Este foarte bine ca va cercetati sentimentele. Dar ce legatura are casatoria cu aceasta? Daca nu sunteti siguri ca va veti casatori, atunci e mai bine sa traiti separat, fiindca incercarea sentimentelor nu presupune neaparat si convietuirea. Atunci cand Domnul l-a creat pe Adam, El nu a creat mai multe Eve si nu a spus: „Incearca, Adam, si vezi care ti se potriveste”. Domnul a creat o singura femeie si i-a binecuvantat pe Adam si pe Eva la convietuire. Daca acest principiu se incalca, atunci oamenii pierd binecuvantarea lui Dumnezeu. Pe deasupra, pentru femeie rolul de concubina, spre deosebire de cel de sotie, este injositor.
Daca un tanar nu este convins ca o iubeste pe fata cu care se intalneste, nu are dreptul sa se foloseasca de tineretea, nurii si frumusetea ei. Domnul i-a creat pe oameni, barbati si femei, nu pentru ca ei sa se „distreze” fara nici o obligatie unul fata de celalalt.
Este important sa intelegem ca relatia de concubinaj este pagubitoare atat pentru sufletul barbatului, cat si pentru cel al femeii. Rolul de concubina aseaza femeia intr-o situatie nefireasca. In primul rand, ea nu este sigura de viitor. Si nu se stie care va fi rezultatul acestui „test”: va deveni ea oare sotie sau va ramane singura, cu sufletul ranit si cu o experienta amara a unei false casnicii? Daca experimentul nu va reusi, nu putem decat sa ne inchipuim cata suferinta, injosire si nedreptate va indura aceasta femeie. Si aceste lucruri nu sunt fara repercusiuni pentru suflet. Astfel, femeile isi distrug in mod constient personalitatea. Drept rezultat, avem de-a face cu barbati iresponsabili, infantili, rautaciosi, dar si cu femei agresive, puse pe scandal si inraite.
Verificati stabilitatea relatiei dumneavoastra, dar nu treceti peste linia trasata de Dumnezeu, fiindca aceasta este distructiv pentru personalitate. Pe o astfel de baza nu poate fi construita o familie.
– “De ce trebuie sa isi inregistreze relatia la Stat doi tineri care se iubesc? Oare poate influenta sentimentele o stampila?” (Tatiana D.)
– Sigur ca influenteaza, si aceasta s-a verificat prin experienta multor generatii. Atata timp cat nu exista acea stampila, voi nu sunteti sot si sotie; nu aveti obligatii si nici o responsabilitate unul fata de celalalt. Relatia pluteste in aer si nu vreau sa amintesc aici despre responsabilitatea fata de Dumnezeu, ci doar de responsabilitatea fata de societate. Astazi va iubiti, iar maine nu, si atunci va veti desparti. Avem o multime de exemple in acest sens, in societate. Traind astfel, va furati singuri fericirea, fiindca aceasta nu poate fi completa in afara familiei. Relatiile extraconjugale sunt pacatoase. Aceasta necuratie se raspandeste apoi asupra intregii vieti, sub toate aspectele ei.
Si da, unul din felurile in care iti poti arata dragostea este acela de a inregistra relatia la Stat. A lua asupra ta responsabilitatea pentru cel de aproape al tau si a declara acest lucru in fata tuturor este privit astazi, din pacate, ca un act de eroism. Dar daca iubiti cu adevarat, atunci nici nu va veti gandi prea mult la stampila. Asa ca este bine sa va cununati si sa traiti impreuna in bucurie.
– „Astazi nu este la moda si nici in conformitate cu contemporaneitatea sa-ti pastrezi curatia. Multe fete sunt convinse ca au door doua cai: fie sa traiasca fara acte, fie sa ramana fete batrane.” (Natalia P.)
– Acest punct de vedere este fals. In primul rand, neprihanirea este un dar deosebit al lui Dumnezeu. Fata, prin natura sa, este creata pentru a fi pazitoare a neprihanirii. Si aceasta calitate extraordinara trebuie pasrtrata ca ochii din cap, fara a te deda minciunilor nerusinate.
Intr-adevar, astazi sa pastrezi curatia este greu. Mult mai usor este sa te dedai ispitei si sa faci „experimente” care distrug personalitatea. Cuvantul „des-franare” provine de la „frana”, „in-franare”. Uitati-va numai la cei care s-au hotarat sa traiasca fara acte. Sunt ei oare fericiti? Dupa cateva astfel de „experimente” fetele isi pierd atitudinea sanatoasa fata de sine. Apare atunci complexul de om de calitate inferioara. In urma unor astfel de insuccese mai poti oare incerca sa-i demonstrezi unei fete ca exista posibilitatea intemeierii unei familii solide? Intr-adevar, putine fete isi mai pastreaza astazi curatia pana la casatorie. Tocmai de aceea multe casatorii se si destrama. Omul contemporan alearga dupa placeri, fara sa se gandeasca la faptul ca familia inseamna responsabilitati, cresterea de copii si intretinerea familiei.
Ceea ce se intampla astazi marturiseste doar despre degradarea societatii. Barbatii au o atitudine de consumism fata de femei. Vinovate de aceasta sunteti chiar dumneavoastra, domnisoarelor, fiindca ati alintat prea mult barbatii. O fata trebuie sa fie inaccesibila si atunci barbatul va da dovada de calitati morale: barbatie, tarie de caracter, asiduitate, bunatate si tandrete. El va deveni cavaler, aparator al curatiei si neprihanirii feminine. Astfel, barbatul va fi nevoit sa va cucereasca increderea si dragostea, manifestand calitati de barbat adevarat, nu de afemeiat.
– „Prietena mea a fost de acord cu concubinajul, numai ca alesul ei nu-i propune sa se casatoreasca. Ce sfat i se poate da in acest caz?” (Margareta N.)
– Daca tanarul nu cere in casatorie o fata, atunci ea va trebui sa aduca vorba despre aceasta. Sfatul meu este urmatorul: sa prinda curaj si sa-i spuna calm ca il iubeste si ca vrea sa intemeieze o familie cu el. Trebuie sa-i spuna ca ea a facut deja alegerea si ca asteapta ca el sa ia atitudine. Iar daca barbatul nu este gata sa faca pasul spre casatorie, atunci sa traiasca separati.
Daca prietena dumneavoastra ii este, intr-adevar, draga si el o vede ca pe jumatatea lui, sotia, prietena, mama copiilor, atunci va spune ca este de acord sa mearga cat mai curand la starea civila. Nu are nici un rost sa asculte argumentele acestuia impotriva casatoriei, fiindca orice negare a sa nu are cum sa fie consistenta. Capacitatea feminina de a compatimi poate sa joace o festa intr-un astfel de caz. Fetele rabda si trec cu vederea inactivitatea barbatilor, neputinta sau lipsa lor de dorinta infruntarea greutatilor.
Daca insa ea este pentru el doar o joaca, atunci pasul acesta serios nu va fi realizat si el va pleca si, cu cat mai devreme se va intampla aceasta, cu atat va fi mai bine.
– „Sunt complexata. Am 21 de ani si multe dintre prietenele mele sunt deja casatorite, unele au si copii. Eu sunt virgina si mi se spune ca aceasta notiune este una invechita, iar daca ma voi pastra asa, nu ma voi marita. Imi dau seama ca desfranarea este un pacat, dar ce-i de facut?” {Veronica J.)
– Nu va lasati manipulata. Ati spus foarte bine ca desfranarea este un pacat. Vom puncta si ca acesta este un pacat de moarte, care duce sufletul in intunericul iadului. Doar pocainta adanca si indreptarea vietii reunesc un astfel de suflet cu Dumnezeu si cu Sfanta Sa Biserica. Desfranarea il lipseste pe om de harul lui Dumnezeu. Fiind lipsit de har, desfranatul se lipseste si de pacea sufleteasca. Astfel de oameni sunt nevrotici si adesea nelinistiti. De aceea ei se si afla tot timpul in cautare de noi aventuri si placeri.
Desfranarea il lipseste pe om de posibilitatea de a iubi cu adevarat. De obicei, cei vinovati de acest pacat nu pot sa intemeieze o familie stabila si nici sa educe copii sanatosi din punct de vedere moral. Cat despre SIDA, bolile venerice, avorturi si infertilitate in cazul patimii amintite cred ca este de prisos sa mai vorbim.
Acum, sa ne intoarcem la prietenele dumneavoastra mai „avansate” in acest domeniu. Asa cum intunericul nu se intelege cu lumina, la fel si fecioria pentru un desfranat este ca o admonestare, tulburandu-i constiinta. De aceea, ele ar dori sa nu auda niciodata despre aceasta si masoara totul cu masura lor.
Casatoria a fost creata de Dumnezeu, iar familia, gandita de El ca o mica Biserica. Fetele crestine cuviincioase se rugau Domnului si Maicii Domnului pentru a li se darui un sot, se pastrau pentru acesta si se infrumusetau prin modestie, neprihanire si smerenie, acestea fiind zestrea lor. In vechime se spunea: „Modestia este podoaba fetei” si de aceea familiile erau trainice.
– „Unele femei explica infertilitatea lor prin concubinajele pe care le-au avut inainte de casatorie. Se poate face o astfel de conexiune?” (Inesa C.)
– Este greu sa dai un raspuns foarte sigur. Un cunoscut ginecolog ortodox din Moscova sustine ca schimbul partenerilor nu ramane fara urmari pentru femeie. Cauzele infertilitatii sunt multe si putem vorbi atat de un diagnostic medical, cat si de unul spiritual. Primul trebuie stabilit, in mod obligatoriu, de medici.
Din punct de vedere spiritual insa, convietuirea in afara casatoriei este un pacat, Si inca un pacat de moarte. Aceasta este interzisa de Domnul. Dar Dumnezeu este milostiv si il iarta pe omul care cere iertare, se pocaieste cu adevarat si isi schimba viata ulterioara, fara sa mai incalce legile morale”.
(din: Dr. Dmitri Avdeev, Ioana Besedina, “Femeia si problemele ei. Perspectiva psihiatrului ortodox”, Editura Sophia, 2010)
De/despre acelasi autor:
- INTRISTAREA SAU DEPRESIA – DUHUL “UCIGASULUI DE OAMENI DINTRU INCEPUT”. CARE ESTE GRAVITATEA PACATULUI SINUCIDERII? Raspunsurile psihiatrului ortodox D. Avdeev
- Pocăinţa şi rugăciunea tămăduiesc stresul şi nervozitatea! Şi ce n-ar tămădui ele…
Putem considera mândria sau alte patimi sau păcate drept cauza căderilor psihice?
Mândria reprezintă, pe lângă alte cauze, principalul factor care stă la baza tulburărilor psihice. În cazul psihozelor, ea este catalizatorul care face ca boala să fie cât mai manifestă. Iar în stările de borderline, mândria este singura care declanşează afecţiunea psihică.
Cine este Dmitri Avdeev?
Cititi si:
- PARINTELE RAFAIL NOICA DESPRE CURVIE, pervertirea cuvintelor si despre “binecuvantarea” duhovnicului pentru RELATIILE TRUPESTI DINAINTE DE CUNUNIE. Cum ne putem insela folosind eretic cuvantul: “Toate ne sunt ingaduite…”?
- Scrisoare către o fată “care nu mai poate…”
- Mai merită să ţii fecioria în ziua de azi?
- Dacă vrei, poţi (să-ţi păstrezi fecioria)
- Despre feciorie, virginitate
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre cum lucreaza LEGILE DUHOVNICESTI
- CUVIOSUL PAISIE DESPRE TANARA GENERATIE: “Lipseste duhul de jertfa”
- Monahul Paulin de la Putna despre imbracaminte, machiaj si privire intr-o cultura a curviei
- Sfantul Nicodim Aghioritul (14 iulie): CUM SA LUPTAM IMPOTRIVA PATIMILOR TRUPESTI
- Ierom. Ioan Buliga: JOCURILE DESFRANARII
- Sfintii Cuviosi Martinian si Zoe – ocrotitorii celor care se lupta impotriva desfranarii
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Ai vazut ce spune parintele in continuare:”Daca si dupa casatorie pacatul desfranarii continua, vina este si mai mare. Casatoria ar fi trebuit sa fie un remediu pentru boala desfranarii, iar daca remediul nu si-a facut efectul, atunci inseamna ca boala este mult mai adanca”.
Nu stiu din ce context ai scos acest DOAR din ultima propozitie? Eu am vazut ca vede casatoria ca pe un altar de jertfa.
@Iepurasul…
Când se trece de la un subiect (cel din postare) la altul, deşi n-ar fi diferite foarte, ar trebui precizat cumva, altfel se creează impresia de dispută.
Eu mă refeream la toate comentariile de până atunci. Şi luam apărarea P. Buliga, care scrie chiar foarte bine, după a mea părere.
Căsătoria este, de multe ori, un remediu împotriva curviei. Cel mai bine ar fi (pe lumea asta) să fie omul singur, dar, dacă nu se poate stăpâni, atunci să se căsătorească. Dacă poate trăi ceva mai mult din căsătorie, o relaţie chiar duhovnicească, nu doar de viaţă, e foarte bine, e chiar intenţia lui Dumnezeu dintru început.
Tema este vastă. Cine stăpâneşte patimile chiar mici se poate descurca şi cu problemele teologice mai grele, altfel e cam greu să gândeşti soluţii viabile şi plăcute lui Dumnezeu (cipuri, ecumenism…).
@iepurasule $ @all:
Ca sa fim foarte exacti oamenii nu mai sunt interesati de casatorie aproape deloc. De casatorie ca Taina a bisericii ortodoxe nici nu mai vorbesc. Casatoria a ajuns sa fie un prilej de castig banesc si de distractie. Cununia la biserica intra intr-un fel de traditie, pentru ca sa le mearga bine, nu-i asa, copiilor in viata. Exista vreo perioada de pregatire, de catehizare din partea preotului a celor doi viitori soti? Din cate stiu eu nu exista. Tinerii intra in viata de familie nepregatiti.
Oamenii din ziua de azi au ajuns sa traiasca totul la modul instant. Vor totul acum si aici, repede si fara complicatii. Cati isi mai fac planuri pe termen lung sau pentru toata viata? Nu se mai incurca nimeni in sentimente, in iubire. De ce ar face-o? Ar fi o pierdere de timp …
Ca sa simplificam lucrurile, barbatii vor in viata doua lucruri de baza. 1. Sa-si rezolve cat mai convenabil problema nevoilor biologice, si 2. Sa gaseasca o menajera care sa le poarte de grija. Femeile vor si ele la randul lor doua lucruri de baza in viata. 1. Sa fie iubite si ocrotite, si 2. Sa aiba o familie si copii. Practic interesele par a fi cu totul diferite.
In ecuatia asta simpla, barbatul cere doar lucuri legate de trup si de materie, focalizandu-si interesul pe propria persoana, adica este egocentrist, si este putin dispus sa dea ceva in schimb, pe cand femeia cere in primul rand lucruri legate de suflet si de sentimente, dar si de materie, pentru ca nu poti creste copiii cu doar cu aer, lucru ce poarta de obicei numele de altruism, care poate merge uneori pana la jertfa. Ganditi-va fiecare la mamele voastre, si veti constata ca asa este.
Cum se impaca aceste dorinte atat de diferite? Pai isi gasesc cea mai convenabila rezolvare in concubinaj. Concubinajul este solutia cea mai de jos la care se poate apela, si care din punct de vedere duhovnicesc este un esec pentru ambele parti. Din punct de vedere strict lumesc, concubinajul este avantajos doar pentru barbat. El isi rezolva nevoile fara obligatii si responsabilitati de orice fel. Singura dezavantajata intr-o relatie de concubinaj este femeia, care isi pierde un numar dintre anii cei mai frumosi ai vietii, fiind folosita ca obiect sexual si nu numai, de un barbat care nu-i ofera nimic. De ce accepta totusi femeile aceasta situatie? Pentru ca in marea majoritate a cazurilor este singura optiune care li se ofera. Take it or leave it! Simplu! Ca sa nu traiasca singura, femeia accepta aceasta iubire surogat, pentru ca cea adevarata de obicei nu vine. Dintr-o relatie de concubinaj pot rezulta si copiii mult doriti de femeie, mai putin doriti si/sau deloc doriti de barbat. Barbatul ne avand obligatii, isi paraseste concubina si pleaca spre alte zari, fara a mai privi inapoi. Are vreo obligatie? Nu! Are remuscari? Nicidecum! Femeia isi va creste singura copiii.
Concubinajul injoseste femeia care este folosita in fel si chip, tratata ca o sluga si ca o fiinta inferioara, si nu ma refer la inferioritatea ierarhica la care se face referire in Taina Casatoriei, cand se spune ca femeia trebuie sa asculte de barbat, ci la pozitia de fiinta care valoreaza foarte putin, si cu care barbatul se considera indreptatit sa faca ceea ce doreste.
Si pun inca o data aceeasi intrebare: de ce accepta femeia aceasta situatie degradanta? Pentru ca pentru ea ceasul biologic ticaie mai repede decat pentru barbat. Ea are mai putin timp la dispozitie in care sa poata face copii, si deci in care sa se marite. Situatia aceasta o pune in postura de a se grabi, de a nu pierde timpul.
Din toate motivele prezentate mai sus, barbatul profita spre avantajul lui lumesc. Fara scrupule si fara remuscari. La aceasta situatie s-a ajuns din cauza faptului ca lumea s-a indepartat de Dumnezeu si de invataturile bisericii.
De ce nu se vorbeste in biserica mai mult despre responsabilitatile pe care atat barbatul cat si femeia ar trebui ca sa la aiba in viata, conform credintei crestine? De ce se accentueaza atat de mult pe fecioria femeii, iar despre fecioria barbatului nu se spune mai nimic, iar daca se spune nu i se acorda aceeasi importanta? De ce barbatii nu mai stiu sau nu mai pot sa iubeasca pe femeia de langa ei? De ce copilul nascut intr-o casnicie devine uneori un concurent al sotului (tatalui) la iubirea pe care femeia este nevoita in mod firesc sa o imparta? De ce ni se pare firesc sa se ceara infinite lucruri femeii, toate la modul pozitiv: SA FIE frumoasa, SA FIE buna gospodina, SA FIE mama buna, SA FIE modesta, SA FIE inteleapta, SA FIE cuminte, sa-si educe bine copiii, etc, etc., iar barbatului ni se pare la fel de firesc, asa ca intr-o situatie rasturnata, sa i se ceara: SA NU fie curvar, SA NU fie betiv, SA NU fie violent, SA NU, SA NU, SA NU. Curios, nu-i asa?
Sa nu intelega barbatii care citesc cuvintele mele ca sunt toti asa. Nu! Sunt multi barbati minunati pe fata pamantului, dar ei reprezinta totusi o minoritate. Si asa ne intoarcem din nou la concubinaj. Puteti voi barbatilor virtuosi sa cereti femeilor sa traiasca singure? Ce solutii alternative credeti ca au, si pe care ele poate ca nu le cunosc. Va rog sa le luminati pe femeile care nu vor sa traiasca in pacat. Ce ar trebui sa faca? Oferta genului masculin este din pacate cam saraca …
Iepurasule, spui: „in casatorie este vorba in primul rand de o comuniune foarte stransa intre soti (comuniune care ar trebui sa fie), comuniune care este rezultatul unei iubiri de o magnitudine iesita din comun dintre cei doi.” Imi permit sa-ti spun ca aceasta situatie este mai degraba o exceptie decat o regula. Nu vreau sa te jignesc, dar din pacate a devenit o poveste de adormit copiii. Seamana mult cu povestile pe care le citeam eu cand eram foarte mica.
@antuza: hmmmm…, asta imi aduce aminte de celebra replica: “toti barbatii sunt niste porci”.
Intrebarea foarte simpla este de ce aceste femei care isi doresc iubire si familie se indragostesc de niste porci care nici nu vor sa auda de casatorie?
@ draga antuza,
in legatura cu aceast paragraf pe care il scria iepurasul…si concluzia ta finala ca semana mai mult cu “povestile pe care le citeai tu cand erai mica..”
„in casatorie este vorba in primul rand de o comuniune foarte stransa intre soti (comuniune care ar trebui sa fie), comuniune care este rezultatul unei iubiri de o magnitudine iesita din comun dintre cei doi.” Imi permit sa-ti spun ca aceasta situatie este mai degraba o exceptie decat o regula. Nu vreau sa te jignesc, dar din pacate a devenit o poveste de adormit copiii. Seamana mult cu povestile pe care le citeam eu cand eram foarte mica.”
Din pacate, asa seamana viata curata, cu dragoste si armonie, “povesti de cand erai tu mica”, dar nu deznadajdui ca ele nu mai exista, trebuie sa ti le doresti si sa le cauti si sa te ostenesti un pic. Problema este intotdeauna la noi, daca nu vedem.
Omul asteptat – ca sa-l iubesti poate sa fie langa tine si sa nu-l vezi, depinde de tine daca il vezi la momentul potrivit, e imposibil sa nu-l recunosti, dar sa ne curatim putintel de patimi, sa ne apropiem mai mult de credinta si de Bunul Dumnezeu si ochii nostri vor vedea altfel, iar inima va simti ce nu a mai simtit pana atunci.
Si iti vobeste una care a gasit, eu am gasit barbatul vietii mele si care m-a facut fericita. Asadar, la Dumnezeu toate sunt cu putinta. Curaj !
@ Antuza, presupun ca esti femeie si daca nu esti inca mama, oricum vei deveni intr-o zi. Ei bine, barbatii de azi, sunt copiii crescuti de noi femeile, de noi mamele. La asa mame, asa feciori! Sa ne plangem nestiinta noastra de a ne educa copii. Si sa ne plangem necredinta noastra, caci daca am avea frica si credinta in Hristos, ne-am da seama ce mare responsabilitate avem in cresterea si educarea viitorilor soti si sotii de maine.
Sincer vorbind si eu am fost surprins citind anumite scrieri are Sfintilor Parinti, de caracterul lor pe alocurea misogin. Dar apoi am inteles doua lucruri: in primul rand este normal ca un monah sa vada in femei un dusman spiritual pe care sa doreasca sa-l expuna. In afara de diavol femeia este cea mai puternica cu privire la slabiciunile barbatului. Mai mult decat atat, aceste carti sunt scrise de monahi incercati pentru monahii tineri pentru a-i invata cum sa se pazeasca de ispite. Este deci cat se poate de firesc ca o ispita sa fie infatisata in aspectele ei urate si aducatoare de moarte si nu sa i se dea putere si mai mare printr-o reprezentare care sa-l indemne pe monah la visari nepotrivite si chiar la cadere. Cum ar fi ca un monah sporit sa ii prezinte novicelui casatoria ca pe o alta alternativa catre mantuire…?
Al doilea lucru pe care l-am inteles in timp a fost ca femeile (nu numai cele de astazi) sunt prin insasi firea lor sensibila, sentimentala si materna mult mai aplecate catre dragostea fireasca (omeneasca spre deosebiere de cea duhovniceasca)decat barbatii. Instinctul lor de procreere (cel curat) este mai mare decat instinctul pur de procreere la barbat, la care mai mare este aplecarea spre desfranare. Cati barbati curvesc pentru ca isi doresc mai multi copii? Si iarasi cate femei curvesc pentru ca isi doresc o familie si copii si nadajduiesc ca acest troc (frumusetea si cinstea lor versus devotamentul barbatului) le va ajuta sa isi atinga scop?
Deci iarasi ajung la aceeasi concluzie: este normal ca femeia sa fie privita de monahi ca un pericol, chiar in cadrul unei casnicii binecuvantate de biserica. Insa faceti deosebirea ca niciodata nu se vorbeste rau despre femei cand se abordeaza subiectul casniciei, ci numai atunci cand se dau sfaturi celor neincercati despre pericolele caderii in curvie.
Greta cred ca esti foarte tanara. Iubirea dintre soti (cea perfecta) se intretine prin vointa, daruire, sacrificiu, supunere fata de voia Domnului si staruinta in alegerea pe care am facut-o. Daca te astepti ca dragostea dintre tine si barbatul tau sa se intretina ‘de la sine’ pe tot parcursul casniciei voastre.. o sa ai surprize. Casnicia este un jug. Un jug binecuvantat dar un jug. Eu vad lucrurile asa: cine se stie persoana intreaga poate sa intre in monahism pentru ca nu are nevoie de altcineva pentru mantuire. Cine se stie jumatate de persoana (ca mine) are nevoie de cealalta jumatate ca sa isi termine drumul vietii cu bine. Insa odata ce ti-ai gasit jumatatea nu te astepta ca mierea si exaltarea sa dureze toata viata (acesta este doar parfumul si nectarul pe care Dumnezeu in bunatatea Sa il revarsa peste flori ca sa fim atrasi de ele, dar dupa ce l-am sorbit trebuie sa muncim sa facem mierea) ci la ‘sudoare si sange’. Asa vei putea sa atingi fericirea, atata cata ne este data sa traim aici pe pamant, si implinirea.
@admin:
Cred ca mai degraba s-ar potrivi cuvantul egoisti … si nu cel folosit de tine. Sunt egoisti pentru ca au vazut ca asta functioneaza de minune, si pentru ca este o situatie in care este foarte comod sa traiesti. Un om egoist nu poate iubi cu adevarat.
Raspunsul foarte simplu este ca aceste femei care isi doresc iubire si familie nu au alta alternativa! Sau au alternativa singuratatii. Si atunci accepta sa se indragosteasca de niste barbati care le vrajesc cu povesti, si care le baga putin in seama. Pe moment se simt iubite, ocrotite, simt ca persoana lor conteaza pentru cineva, isi fac iluzii, vise … E ceva rau in asta? Barbatii au invatat ca pot cuceri o femeie folosind foarte putine mijloace: cateva vorbe frumoase, niste flori si un inceput de relatie in care femeia este „universul” lui. Dusul rece vine mai devreme sau mai tarziu, in functie de situatie. Femeile ar trebui sa se iubeasca mai mult pe sine, in sensul de a avea mai multa demnitate, si de a cunoaste cat mai bine adevaratele intentii ale unui barbat in ceea ce le priveste. Si sa nu cedeze santajului sexual, care este de multe ori singurul mobil al curtii pe care o face un barbat femeii. Dar daca sunt prea pretentioase, rezultatul va fi acelasi: singuratatea. Un parinte foarte cunoscut, al carui nume nu vreau sa-l dezvalui, spunea ca femeile, daca vor sa se marite, nu trebuie sa fie prea pretentioase. Intr-o brosura tiparita de acelasi parinte, era un articol care avea titlul (citez din memorie): cand v-a disparea rusinea femeilor, v-a veni sfarsitul lumii. Rusinea femeilor a inceput sa cam dispara. Dar sunt singurele vinovate de acest lucru, sau au cam fost impinse spre asa ceva? Vroiam sa-l intreb pe parinte, de ce nu a amintit nimic despre rusinea barbatilor? A disparut si ea, a existat vreodata, si daca exista si intre rusinea barbatilor si sfarsitul lumii vreo legatura.
Crede-ma ca am intalnit, mai ales printre cei care merg la biserica ingrijorator de multe femei singure, de toate varstele, dar barbati singuri NU am intalnit. Nu stiu cum fac, dar isi rezolva ei problemele, chiar si impotriva vointei lor. 🙂
Daca tu crezi ca gresesc in ceea ce am afirmat, te tog sa ma corectezei, dar asi vrea sa-mi aduci argumente valide, nu doar vorbe frumoase.
P.S. Vreau sa subliniez inca o data ca ceea ce am spus nu se refera la toti barbatii, dupa cum exista si femei care lasa mult de dorit.
@greta:
Multumesc pentru cuvintele frumoase.
Rafael: raspunsul se gaseste, printre altele, in scrierile Sf. Maxim Marturisitorul. Sa facem deosebirea intre fiinta si intelesul dat acestei fiinte. Adica, femeia in sine, ca faptura, ca lucrul mainilor Domnului, ca om, niciodata nu va fi privit ca o ispita, pentru ca niciodata omul nu e o ispita in sine. Femeia ca “ispita” se refera doar la intelesul patimas pe care noi insine il alipim acestei fapturi sau se refera la un comportament anume intentionat (deci la un inteles pe care il transforma in fapta chiar ea). In acest sens, nu de femeie (om) era indemnat sa fuga monahul, ci de propria sa patima, indepartandu-se de ceea ce dadea prilej (fie voit, fie nevoit) manifestarii patimii launtrice.
@Ina:
Spui: Ei bine, barbatii de azi, sunt copiii crescuti de noi femeile, de noi mamele.
Tot timpul avem tendinta de a arunca vina asupra mamelor si asupra femeilor in general. De ce? Dar tatii acelor baieti unde erau? Modelul masculin din familiile respective cum s-a manifestat? Ei n-au avut nici o responsabilitate? Si apoi exista situatii in care de exemplu din 4 frati, toti baieti, unii pot deveni oameni de nadejde si responsabili, iar altii ajung niste pierde-vara, avand aceeasi parinti. E adevarat ca educatia conteaza, dar mai trebuie sa facem si noi niste eforturi pentru a deveni oameni. Nu trebuie sa asteptam sa ni se dea mura-n gura si sa faca altii ceea ce noi ar trebui sa facem.
Cand apar copiii, sotia (femeia) imparte atentia, nu dragostea. Nu e acelasi fel de dragoaste.
Din punctul meu de vedere, dragostea fata de sot este de o calitate superioara. Cu riscul de a soca, eu marturisesc ca niciodata nu am simtit ca l-as iubi mai mult pe copil decat pe tatal lui.
Toate femeile se “mandresc” cu dragostea lor jertfelnica fata de copilasi. Dar oare animalele nu isi iubesc puii?
Multa vreme m-am rugat sa imi dea Dumnezeu sa inteleg ce se intampla in Taina cununiei. Pana acum nu am avut bucuria de a afla in vreo carte sau prin vreo persoana ceea ce imi doresc sa inteleg. Evident, atat cat se poate intelege cand e vorba de o taina.
Femeia si problemele ei…
Multumiri dlui D.Avdeev! Astept “Barbatul si problemele lui” 🙂
admin,
cam acida replica dvs.
Draga Rafael,
spre lamurirea ta, nu mai sunt asa de tinerica, sunt in categoria de varsta 30+.
Cautarea nu a fost usoara sau sa ma fi scutit de suferinta. M-am ostenit ceva pana l-am gasit….l-am cautat cam din copilarie (exact din perioada povestile de care ne povestea antuza), dar l-am dibuit si au trecut cam 6 ani de cand ne-am vazut prima oara si inca dureaza. Cum scriam mai sus, la Dumnezeu toate sunt cu putinta, dar cam trebuie sa ne ostenim ceva.
Iar ceea ce scria Iepurasul, acest paragraf: “in casatorie este vorba in primul rand de o comuniune foarte stransa intre soti (comuniune care ar trebui sa fie), comuniune care este rezultatul unei iubiri de o magnitudine iesita din comun dintre cei doi” – pe care antuza il socotea ca poveste ptr cei mici., pot sa-l inteleg aceasta magnitudine de care se preciza, ptr ca asa simti cand iubesti cu adevarat si asa simt si eu. Si sunt cu adevarat fericita.
Cam asta este.
Doamne ajuta !
@ Rafael
si mai este ceva, partea frumoasa este “ca intalnirea iubitoare cu omul iubit nu e in afara intalnirii cu Dumnezeu.” (asa cum spunea si par Staniloae) 😉
Si acum scuze, dar trebuie sa ma retrag.
Doamne ajuta tuturor !
@antuza:
Raspund cu o intrebare: este ceva bun ca o femeie sa viseze, adica sa isi faca iluzii si, astfel, sa se lase antrenata in tot felul de aventuri tragice si traumatice? Nu cumva este ceva putred la radacina, anume, tocmai in aceasta iluzionare, amagire de sine? Poate ca nu dorim lucrul cel bun? “Singurul care trebuieste”? Uite, chiar si luand exemplul invocat de tine… Vrajeala asta doar cu flori, gesturi, cuvinte, nu poate avea succes decat la femei care viseaza la un Fat Frumos ca in povestile din filme. Si mai degraba eu as vedea aceasta problema intr-o perspectiva socio-culturala, nu neaparat in perspectiva “gender”, cum o vezi tu. 🙂 Adica, iluzionarile de acest gen sunt, de multe ori, efectul unei imagini ideale a barbatului, deseori furnizata de filmele si cartile (mai bune sau mai proaste) inghitite. Un tip macho, puternic, sensibil, afectuos, protector. Ce sa mai, all inclusive. 🙂 Si e firesc, daca aceasta fantoma a subconstientului este lasata sa bantuie, ca respectiva femeie sa cada prada celor care imita cel mai bine acest gen de “barbat ideal”. Daca iubim aparentele, de aparente avem parte. Doar ca suferinta si durerea – ce vin drept consecinta in momentul “dezvrajirii” – nu vor mai fi deloc aparente. Si aceasta lege duhovniceasca este valabila pentru toti, deci si pentru barbati (inlocuim “barbatul ideal” cu “femeia ideala” s.a.m.d.)
In acest sens, da, cata dreptate are acest parinte aici:
*
Din cate imi aduc aminte, tocmai ca parintele Filothei Zervakos avea cuvinte de grele mustrare adresate tatilor si sotilor care isi incurajau sotiile/fiicele sa adopte acest gen de nerusinare. In acest sens, nu cred ca este partinitor parintele.
In ceea ce priveste barbatii care sunt singuri la biserica… sunt si din acestia. Poate nu multi, dar sunt.
@ioana:
Spui: „Cand apar copiii, sotia (femeia) imparte atentia, nu dragostea. Nu e acelasi fel de dragoaste.” Da, ai dreptate. M-am exprimat gresit.
Mai spui: „Din punctul meu de vedere, dragostea fata de sot este de o calitate superioara. Cu riscul de a soca, eu marturisesc ca niciodata nu am simtit ca l-as iubi mai mult pe copil decat pe tatal lui.” Daca intr-adevar asta este ceea ce simti, cred ca nu e deloc bine. Pe mine nu m-a socat ci m-a intristat ceea ce ai spus. Sper ca copilul tau sa nu simta acest lucru niciodata.
Spui: „Toate femeile se “mandresc” cu dragostea lor jertfelnica fata de copilasi. Dar oare animalele nu isi iubesc puii?” Cred ca o mama nu se va mandri niciodata cu dragostea ei jertfelnica fata de copil, ci pur si simplu il va iubi pana la jertfa. Intre jertfa si mandrie nu exista partasie.
De acord cu Ioana la acest paragraf, perfect de acord:
“Cand apar copiii, sotia (femeia) imparte atentia, nu dragostea. Nu e acelasi fel de dragoaste.
Din punctul meu de vedere, dragostea fata de sot este de o calitate superioara. Cu riscul de a soca, eu marturisesc ca niciodata nu am simtit ca l-as iubi mai mult pe copil decat pe tatal lui.”
Doar ca imi pare rau, aproape ma intristeaza, cand marturiseste ca “de a afla in vreo carte sau prin vreo persoana ceea ce imi doresc sa inteleg”…ii doresc sa afle persoana, asa o fata care intelege astfel lucrurile, as fi crezut ca vorbeste din experienta si credeam ca a si gasit omul care s-o faca fericita, in fine, nu-i timpul pierdut.
Imi pare rau Ioana ca nu ai gasit persoana care sa te faca fericita si totusi gasesti niste fineturi in a iubi, dar sustii ca “nu am avut bucuria de a afla persoana ceea ce imi doresc sa inteleg”. Trist!
@admin
Este foarte subtire linia care desparte ideea de femeie ca om de cea vazuta prin prisma patimii curviei, uneori insesizabila. Am citit in multe locuri (nu retin exact unde) la sfintiti parinti din vechime care indeamna pe monahi sa evite contactul cu orice fel de femeie. Este adevarat ca in scopul evitarii ispitei dar femeia insasi este identificata ca un pericol potential poate si in amintirea caderii Evei prin ispita diavolului. Nu neaparat ca ea in sine este ispita, ci pentru ca ea poate cadea in ispita si târâ impreuna cu ea si pe monah. Daca n-as fi stiut ca cei ce scriau erau sfinti, as fi crezut ca pastreaza chiar o anumita ranchiuna femeii in general din cauza pacatului originar.
Iar daca chipul femeii insasi (ca persoana) nu ar reprezenta un pericol pentru monahi, de ce nu se permite accesul anumitor femei in Sf. Munte? Macar cel al calugaritelor sau vaduvelor batrane, al femeilor sporite?
Daca nu ma insel insasi preaslavitul chip al Maicii Domnului a starnit ispita oarecand in sufletul unui monah, motiv pentru care acelei icoane i s-a rapit frumusetea originala..
Stii Ioana, o fata asa cum vorbesti tu despre iubire, nu poate sa nu fi cunoscut iubirea.
Stii, ce impresie imi dai, ca ai cunoscut iubirea, dar nu te-ai zbatut indeajuns pentru acea iubire si cat ti-a oferit ea, probabil o vei pretui cand n-o vei mai vedea si atunci vei avea posibilitati de comparatie. Stii, cateodata “omului i se uraste cu binele”, cand “i se da totul pe tava, de-a gata”, asa imi spunea un prieten candva. Si se pare ca in cazul tau are aplicabilitate. (cumva cine mi-a spus lucrul acesta semana un pic in expunere, cu parerile tale si de aceea am putut sa-mi dau seama cu ce fel de iubire te confrunti).
Greta & Ioana si celelalte
Nu va grabiti doamnelor sa trageti concluzii. Viata este plina de neprevazut si o sa va caiti maiine de ceea ce scrieti astazi. O femeie care afirma ca nu si-ar putea iubi copilul mai mult decat barbatul fie nu are copii sau este ea insasi sufleteste doar un copil. Nu indraznesc sa imi imaginez alte motive care ar cadea in domeniul patologiei.
antuza,
cred ca parerea mea este in duhul Bisericii.
E mai “duhovniceasca” dragostea dintre soti. Imi pare rau ca v-am intristat.
Baiatul meu stie ca il iubesc f mult pe tatal lui, si se bucura de aceasta. El stie ca toate mamele isi iubesc copii, dar nu toate sotiile isi iubesc sotii.
Aproape toate femeile se jertfesc pt copii, foarte putine pt sotii lor, mai ales atunci cand lucrurile nu stau tocmai bine intre ei.
greta,
ma bucur ca ati inteles o parte (cea care de fapt conta) din ceea ce am spus.
Ce nu ati inteles bine, este din cauza faptului ca eu nu m-am exprimat foarte clar. Vreau sa inteleg ce se intampla in Taina casatoriei, ca slujba bisericeasca, nu intre soti. Am un copil aproape de varsta dvs 🙂
Am avut o casatorie f fericita. Si acum sunt bine, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Va multumesc pentru urare – am gasit Persoana!!!
Dar imaginile “ideale” furnizate pe aceleasi cai despre femei? Cred ca standardul de “all inclusive” se aplica mai degraba de catre barbati femeilor… acelasi lucru ne putem intreba despre barbatii care prefera sa cada prada celor care imita cel mai bine acest gen de “femeia ideala” (90-60-90 si multe altele…). Femeia a fost pervetita de barbat si nu invers. Decadrea morala a femeilor are mare legatura cu cea a barbatilor.
@admin:
Ai facut un pic de slalom printre intrebarile mele cu raspunsurile pe care le-ai dat.
Este foarte trist ca telenovelele tind sa inlocuiasca realitatea in care traim. S-a facut vreodata vreun studiu sociologic serios in care sa se analizeze apetenta femeilor pentru telenovele? De ce tocmai femeilor le plac telenovelele? Un posibil raspuns ar fi ca in acele povesti televizate, ele gasesc genuri de situatii si/sau de sentimente pe care ar vrea sa le traiasca si ele in viata reala, si pe care nu le vor trai niciodata. Este intr-adevar o amagire de sine spre care ele tanjesc. Este de-a dreptul tragic ceea ce se intampla. „Umplu” cu niste falsuri, golurile de iubire si de afectiune de care sufletul lor nu are parte.
Cred ca multe femei nici nu cauta de fapt barbatul ideal, asa cum l-ai descris tu, cel tip macho-man, ci mai degraba cauta un barbat care sa fie cinstit cu ele, sa fie responsabil, educat, muncitor, corect, atent, iubitor, un barbat pe care sa se poata bizui, care sa fie capul familiei in adevaratul sens al cuvantului, un om de nadejde. Astea sunt „the all inclusive requirements average women needs”. Intr-adevar ploua cu astfel de barbati, dar eu din neatentie nu i-am observat, si nici alte fete/femei …
In ceea ce priveste aparentele … oricine poate fi inselat cel putin o data in viata, mai ales atunci cand este tanar si neexperimentat. Si apoi unii isi joaca rolul cu foarte multa maiestrie. Discernamanul se dezvolta proportional cu varsta si cu suturile primite …
Parintele amintit de mine sublinia ca femeile, daca vor sa se marite, nu trebuie sa fie prea pretentioase, pentru ca de fapt parintele stia foarte bine ca barbatii isi pot permite luxul de a fi pretentiosi, ca doar au de unde alege, si uneori chiar si asa stand lucrurile, nu fac alegerea cea mai fericita.
Spui: „Din cate imi aduc aminte, tocmai ca parintele Filothei Zervakos avea cuvinte de grele mustrare adresate tatilor si sotilor care isi incurajau sotiile/fiicele sa adopte acest gen de nerusinare. In acest sens, nu cred ca este partinitor parintele.” Nu m-ai raspuns nimic legat de lipsa de rusine a barbatilor. Ce parere ai despre asta?
Mai spui: „In ceea ce priveste barbatii care sunt singuri la biserica… sunt si din acestia. Poate nu multi, dar sunt.” Sunt foarte putini admin, si cred ca ai putut observa fara dificultate asta.
@Mirela:
Spui:” Femeia a fost pervetita de barbat si nu invers. Decadrea morala a femeilor are mare legatura cu cea a barbatilor.” Cred ca este foarte adevarat acest lucru. Nu exsita oferta fara cerere. Despre acest lucru nu se doreste sa se vorbeasca.
Oare dragostea vine cand vrem noi, cand se implinesc niste conditii prestabilite? 🙂
Si deci, tot femeile sunt de vina…
Iar acei barbati devin “porci” pe parcursul relatiei, initial sunt numai lapte si miere, buni de pus la rana. Ca doar nu ii ceri in casatorie la inceputul relatiei. Problema e ca unele persoane nu pot renunta la o relatie, chiar daca se intrevede lipsa perspectivei, datorita implicarii afectiv-emotionale…
@Mirela: am spus in comentariu ca este vorba de o lege duhovniceasca reciproc valabila.
Nu cred ca are sens sa vorbim despre cine a pervertit pe cine. O sa ajungem ca Adam si Eva, dand vina unul pe altul si pe sarpe. Fiecare sa isi caute propria sa pervertire si propria sa contributie la pervertirea celor din jur si asa sa ne indreptam pe noi insine.
Si o rugaminte pentru ceilalti comentatori: va rog sa fim atenti la modul in care ne raportam la marturisirile unora dintre noi. Nu stim viata celuilalt, asa ca putem rani facand supozitii de tot felul. Iertati!
@ Antuza
“Dar tatii acelor baieti unde erau? Modelul masculin din familiile respective cum s-a manifestat? Ei n-au avut nici o responsabilitate? ”
Buna intrebare. Ar trebui sa intram in istorie si sa vedem ce s-a intamplat cu barbatul roman in ultimii 50-70 ani. In perioada comunista cei mai puternici barbati ai satelor si comunelor, intelectualitatea, preotii etc au stat ani de zile in inchisorile comuniste. Modelele demne de urmat au fost puse in spatele zidurilor.
Dintre barbatii ramasi acasa multi au cazut in patima betiei, o patima bine intretinuta de conducerea de peste granita. Femeia a fost obligata sa-si creasca si educe copiii singura.
La finele lui 89 ni s-a dat asa zisa libertate, pentru care noi nu eram pregatiti si din care occidentul a profitat din plin. Ne-au invadat viata la toate nivelele cu toata mizeria lor, iar noi simpli, nestiutori si dornici de nou, am acceptat-o.
Primul lucru si pentru care suferim si o sa suferim mereu a fost legalizarea avortului. Asta a fost prima lege data dupa revoluitie si din asta ni se trage toata suferinta de azi.
Noi femeile am acceptat sa facem avort. Barbatul a profitat de situatie, noi am cedat. Totul se leaga.
Azi o multime de fete se caina ca nu gasesc baieti buni sa se casatoreasca. Acelasi lucru insa, il spun si baietii. Ce este de facut? Singurul lucru pe care eu il vad este sa luptam impotriva avortului, sa ne rugam pentru tineri sa lupte cu desfranarea, sa vorbim printre ei, acolo unde suntem.
Doamne ajuta
Părinte Lavrentie
Uite, despre asta pe care o ziceţi aici am mari îndoieli: “Cel mai bine ar fi (pe lumea asta) să fie omul singur, dar, dacă nu se poate stăpâni, atunci să se căsătorească.” Eu ştiu că vă inspiraţi aici din cuvintele Apostolului Pavel. Dar, uite, eu v-aş putea opune înseşi cuvintele Domnului din Facere. Dvs. ziceţi, în duhul lui Pavel, “bine e ca omul să fie singur”, dar eu vă pun înainte cuvîntul Domnului: “Nu e bine ca omul să fie singur” – şi a făcut femeia. Exact inversul a ceea ce spuneţi dvs. Se contrazice oare Pavel cu Domnul? – Doamne fereşte. Atunci înseamnă că trebuie să… cercetăm Scripturile.
Sf. Pavel scrie acele cuvinte ale sale din cap. 7 al 1 Cor. într-un anumit context. Capitolul începe cu precizarea: “Cît despre cele ce mi-aţi scris…”. Ce i-au scris corintenii? Ne spune tot Apostolul: “Se aude că la voi e desfrînare, şi o astfel de desfrînare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său”. Deci Pavel le scrie corintenilor despre femeie şi căsătorie în contextul problemei grave a desfrînării care se petrecea în comunitatea din Corint. Cuvintele sale (“bine este pentru om să nu se atingă de femeie” şi “din cauza desfrînării, fiecare să-şi aibă femeia sa” trebui citite şi interpretate în acest context. Altfel, scoase din context, cuvintele Apostolului pot conduce la nişte judecăţi extrem de primejdioase. Cuvintele Apostolului dau impresia că ar considera căsătoria drept un “rău necesar”… În trecut, de pildă, ereticii bogomili spuneau că consumarea căsătoriei (actul conjugal) este un lucru rău, întemeindu-se exact pe aceste cuvinte: “bine este pentru om să nu se atingă de femeie”. Nu stau acum să caut – o voi face dacă chiar vreţi -, dar şi Sf. Ioan Gură de Aur are un comentariu despre acest verset, în care atrage atenţia asupra contextului precis (scandalul din Corint) în care versetul trebuie înţeles şi explicat. De altfel, dacă ar fi un adevăr indiscutabil şi absolut că “bine este pentru om să nu se atingă de femeie”, atunci ar rezulta că rugăciunile din Taina Cununiei şi binecuvîntările de procreaţie ar fi… contra cuvîntului lui Pavel, contra Scripturii. Pavel zice “să nu se atingă” că aşa e “bine”, iar Taina (Taina, atenţie! nu o slujbă oarecare) binecuvintează tocmai această atingere şi rezultatul ei, naşterea de copii.
Părinte Lavrentie, nu trebuie să vedem în căsătorie “un rău necesar”, un “remediu”, o iconomie, un pogorămînt… Dacă era aşa ceva, “remediu”, Domnul nu l-ar fi binecuvîntat prin prezenţa Sa la Cana, iar Biserica n-ar fi făcut Taină din el. SUNT DE ACORD CU DVS. că e căsătoria şi o scăpare din ispita desfrînării, dar eu privesc căsătoria ca pe ceva luminos, pozitiv, aşa cum privesc şi călugăria. De ce să se căsătorească omul doar “dacă nu se poate stăpîni”? – cum ziceţi. Eu vă spun că mulţi oameni se pot stăpîni – s-ar putea stăpîni toată viaţa, şi totuşi se căsătoresc. Oamenii nu se căsătoresc doar pentru că nu se pot stăpîni, ci pentru că se iubesc. Nu confundaţi dorinţa de a avea o familie, o femeie şi copii, cu dorinţa de împreunare trupească. Există şi asta în căsătorie, dorinţa de împreunare – dar vă spun că nu această dorinţă ţine o femeie lîngă un bărbat. Şi apoi – credeţi că dacă cineva “nu se poate stăpîni” în afara căsătoriei, se va putea stăpîni înlăuntrul ei?? Şi în căsătorie trebuie multă stăpînire – şi adeseori e mai grea stăpînirea aceasta, pentru că femeia este mereu lîngă bărbatul ei, şi invers – zi de zi, noapte de noapte.
@ Ioana,
cu prima parte a mesajului am fost de acord, chiar perfect de acord, l-am inteles.
Scuze, in schimb pentru a doua parte, nu intelesem bine si ma miram cu asa o fata care reuseste sa prinda niste esente sa nu fi gasit persoana.
Imi pare bine ca ai gasit-o 🙂 Si ca ai avut o casnicie fericita ! 🙂
rafael,
multumesc pt sfat. De multe ori m-am cait “maine” de ce am scris “azi”.
Va asigur ca nu e cazul de data aceasta.
Din punctul meu de vedere, va puteti imagina orice, nu ma deranjeaza. Despre lucrul acesta am vorbit cu duhovnicul, si sfintia sa nu mi-a zis ca as avea ceva probleme “patologice” 🙂
Copil am, la suflet nu sunt copil (din pacate)…
In Biserica se spune, la bine si la rau, pana ce moartea ii va desparti. Trebuie sa fie ceva foarta profund, foarte duhovnicesc aici, ca sa poata sa reziste si la rau – pentru ca la bine, si paganii pot.
As putea sa aduc argumente in favoarea a ceea ce sustin, dar nu cred ca e cazul. Cum spuneam mai sus, sunt sigura ca afirmatia mea este in duhul Bisericii si al Sfintilor Parinti.
greta,
induiosatoare cuvintele tale. Si da, esti pe aproape cu intuitia.
Un lucru insa:nu este tristete in viata unui crestin ortodox, decat poate, ocazional. Bucuria este starea de spirit care ii caracterizeaza pe crestini. Cine l-a cunoscut pe Hristos, nu se mai impiedica de faptul ca in viata lui nu este totul asa cum si-ar fi dorit.
Eu nu as zice ca alternativa celor necasatoriti este singuratatea, ci Hristos!