“ESTE CEASUL SA VA TREZITI DIN SOMN! Nu mai pierdeti timpul!” – MESAJUL ESHATOLOGIC AL POSTULUI CELUI MARE, inteles ca DOR DUPA MIRELE CERESC si dupa INTRAREA IN IMPARATIA SA (Predica PS BENEDICT BISTRITEANUL in prima zi a Postului Mare si inceputul Canonului celui Mare – VIDEO, TEXT)

Preasfințitul Benedict: „Postim de dorul de a ne întâlni cu Hristos” – 2 martie 2020

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, luni seara, 2 martie 2020, la finalul slujbei Pavecerniței Mari, în cadrul căreia s-a citit prima parte a Canonului cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul:

„(…) Daca Adam a fost izgonit din Rai pentru mancare, noi postim ca sa ne intoarcem in Rai. Postim ca sa intram in Imparatia lui Dumnezeu. Acest lucru l-a spus si Domnul Hristos, atunci cand erau unii acuzatori fata de ucenicii Sai care, fiind impreuna cu El pe pamant, nu posteau. Atunci El a exprimat motivele si circumstantele in care trebuie cineva sa posteasca. Care erau acelea? Lipsa Mirelui. Postim asadar de dorul Mirelui, de dorul de a ne intalni cu Hristos, de dorul de a intra in Imparatia Lui.

Prin Post se proclama primatul Imparatiei lui Dumnezeu, faptul ca nu suntem dependenti de aceasta lume, ci ne dorim sa fim dependenti si doritori de Imparatia lui Dumnezeu.

Intoarcerea in Rai, intrarea in Imparatie se intampla prin pogorarea in inima. Intrarea in Rai inseamna adancirea in inima noastra. Domnul Iisus Hristos, tot El a spus ca Imparatia se afla inlauntrul nostru, nu se afla pe aiurea. Si atunci acolo o cautam. Si ne pogoram intru adancuri. Cu alte cuvinte, Postul ne cheama de la o orientare exterioara, la o orientare launtrica, la o coborare inlauntrul nostru, in fiinta noastra cea mai adanca.

De altfel, si Evanghelia de ieri, dar si intreaga Predica de pe munte din care facea parte, ne sublinia un lucru esential: ca atat Postul, cat si milostenia, cat si rugaciunea se cer a fi facute „in ascuns”, inlauntrul inimii. Altminteri, daca le facem in afara si de dragul laudelor celorlalti, rasplata pe care ne-ar da-o Dumnezeu in inima nu poate sa mai vina, de vreme ce o primim de la oameni mai dinainte. Nimeni nu poate sa primeasca rasplata de doua ori. Rasplata de la oameni, pentru lucrurile cele din afara pe care le-ar face in fata lor si, in acelasi timp, rasplata de la Dumnezeu, in adancul inimii. Cand bucuria Se pogoara in adancul inimii, acolo este Imparatia lui Dumnezeu si de acolo incepe totul.

Postul are o dimensiune eshatologica evidenta. Ce inseamna aceasta dimensiune eshatologica? Ne pune in apropierea, in imediat-etea Imparatiei lui Dumnezeu. Si ne spune: Acum este momentul sa te pregatesti pentru aceasta, acum este momentul sa ai o ierarhie a valorilor foarte clara, sa nu mai pierzi timpul! „Rascumparati vremea, ca zilele rele sunt”, ne spune Sfantul Apostol Pavel. (Efeseni). Dar ma voi folosi si mai direct, tot de cuvantul Sf. Ap. Pavel, din Apostolul care s-a citit ieri la Sfanta Liturghie: ”Stiți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut” (Romani 13, 11).

Este ceasul sa va treziti din somn! Postul este acest moment prin care suntem chemati sa ne trezim din somnul amortirii. Sa nu mai traim ca si cum nu vom muri niciodata. Si in felul acesta, sa murim ca si cum n-am trait niciodata! Pentru ca daca avem imediatetea Imparatiei inaintea ochilor, timpul pe care il petrecem este unul maxim, intens. Postul este un timp intens, este un timp de priveghere, de vigilenta, de trezvie.

Acest verset al Sf. Ap. Pavel are si un caracter de ultimatum, de avertisment: Nu mai pierdeti timpul! El nu vrea sa provoace frica de moarte sau panica, cu care, de altfel, suntem atat de obisnuiti in zilele noastre. Nu vrea acest lucru, pentru ca el intelege ca, atata timp cat Imparatia lui Dumnezeu se afla inauntrul nostru, viata este un dar de la Dumnezeu, iar moartea este o trecere catre Realitatea pe care El ne-o promite. Altminteri suntem niste fugari pe acest pamant, niste pribegi fara directie, fara sens, niste oameni care ne ascundem, niste oameni carora le este frica sa traiasca, pentru ca viata, in conceptia lor, se termina odata cu boala si cu moartea – care, de altfel sunt niste realitati inevitabile si evidente in viata noastra si in jurul nostru.

Acest caracter de ultimatum il exprima si Canonul cel Mare, Canonul Sfantului Andrei Criteanul, pe care noi il citim in aceste prime patru zile din Postul Mare.

Daca am fost cu luare aminte, exista niste expresii, niste verbe foarte puternice in acest sens: „Desteapta-te, pentru ce dormi, sfarsitul se apropie…”. „Scoala-te!…”

Scoala-te din amorteala! Sa nu-ti fie frica! Timpul pe care il ai este o sansa de a te cobori in inima ta si de a afla acolo Imparatia lui Dumnezeu, care da sens fiecarui minut, fiecarei clipe din viata noastra si, pana la urma, vietii noastre in intregime. Si apoi, dupa ce ne indeamna la aceasta desteptare, la aceasta vigilenta, ne spune sa avem incredere. Pentru ca este vremea milostivirii lui Dumnezeu. Si ca sa ajungem la aceasta milostivire, putem identifica si un itinerariu din versetele, din cantarile pe care le-am auzit, un intinerariu mai scurt sau mai lung.

Eu, in aceasta seara, va pun in fata ochilor sufletesti un itinerariu mai scurt, dar care mi se pare evident si necesar in aceasta perioada intensa pentru fiecare dintre cei care isi pun problema apropierii de Dumnezeu, problema mostenirii Imparatiei lui Dumnezeu, AICI dar si DINCOLO, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu se intampla intre DEJA si NU INCA. Bucuria in inima noastra este garantia in avans pentru ca sa intelegem ca osteneala noastra nu este in zadar. Este garantia in avans, dar in parte, iar la vremea cuvenita, cand Dumnezeu ne va chema, va fi desavarsita.

Acest itinerariu il numesc al pocaintei deoarece Canonul cel mare este o calatorie a pocaintei cu personaje ale Vechiului si ale Noului Testament care ele insele au trait pacatul, dar au trait, mai mult decat pacatul, pocainta si intoarcerea la Dumnezeu. Asadar este un itinerariu al pocaintei. Ce inseamna pocainta si itinerariu al pocaintei altceva decat a-L cauta pe Dumnezeu cu toata fiinta ta, a-I spune: Doamne, fara de tine nu pot sa traiesc, fara de Tine viata mea nu are sens, fara de Tine sunt un om fara directie, fara inceput, fara sfarsit, fara loc in aceasta lume. Tot ceea ce nu ne duce la Dumnezeu in aceasta lume o putem numi erezie, tot ceea ce nu ne conduce la Dumnezeu este pierdere de timp, de aceea Postul ne indeamna la esentializare.

Si acum, aceste etape pe care le intuim usor din Canonul cel mare, le-as evidentia poate in trei momente. Incepe imnograful zicand asa:

“De unde voi incepe a plange faptele vietii mele cele ticaloase?”

De aici incepe pocainta. De unde sa incep, Doamne? Ce sa fac, Doamne? Stiu ca nu e bine, simt ca nu e bine dar nu stiu ce sa fac, nu stiu incotro sa o apuc. Si ce face omul atunci? Se pune in genunchi. E cel mai important lucru: cand nu stii de unde sa incepi te pui in genunchi si Ii spui Domnului, Il intrebi pe Domnul: de unde sa incep, Doamne? Ce ar trebui sa fac? Si Domnul iti va raspunde in inima ta.

Si apoi vine al doilea simtamant, al doilea moment, pe care l-am auzit exprimandu-se de mai multe ori in aceasta seara:

„Vino, ticaloase suflete, impreuna cu trupul tau, de te marturiseste Ziditorului tuturor!”

Care este a doua etapa? Marturiseste-te Ziditorului tau, spune-i: Doamne, asta sunt eu, nici mai bun nici mai rau, asta sunt cu ceea ce ma vad eu acum. Ai curajul acesta si spune-I lui Dumnezeu, smereste-te si recunoaste ca nu stai bine si nu deznadajdui, in acelasi timp.

Si, in continuare, imnograful face diverse comparatii, diverse identificari, ziceam. Eu o sa ma opresc doar la cele mai evidente si mai prezente, cu Adam si cu Eva. Cand vine vorba de Adam, imnograful descrie pacatul drept goliciune. Cand stai inaintea lui Dumnezeu incepi sa-ti vezi pacatul. Si cum il vezi? Ca goliciune, ca singuratate, ca neputinta, ca rusine. Si e foarte important acest lucru, dar nu se intampla decat atunci cand stai inaintea lui Dumnezeu cu sinceritate, altminteri te crezi bun si nici macar nu ai pornit pe drum. Iar cu Eva, facand aceasta comparatie exprima pacatul drept rana. Pacatul nu este o incalcare a legii, va mai spuneam si cu alte ocazii, si pana la urma avand nevoie de o iertare exprimata de la Dumnezeu. Nu este vorba de asa ceva. Vedeti, ne spune imnograful, [pacatul] este o rana, este o durere. Pentru oamenii lui Dumnezeu, pacatul este o durere evidenta; sau ei inteleg ca durerea le vine de acolo. Si nu e vorba numai de pacatul lor, ci e vorba de pacatul lumii, in general, pentru ca durerea vine din pacatul ca realitate universala, ca realitate pentru tot omul care este pe pamant. Si aceasta stare de goliciune si de rana se transforma pe alocuri in singuratate, in deznadejde chiar, si nu mai vorbim despre durere, multa durere.

Toate acestea se traiesc ca separare de Dumnezeu. Pacatul ne separa de Dumnezeu, acesta este cel mai tragic lucru, nu ca ne doare. Pentru ca toata lumea rezista durerii, oricat ar fi ea de mare. Dar problema majora este ca pacatul ne separa de Dumnezeu. Sau poate acesta este darul lui Dumnezeu, ca sa simtim pacatul in consecinta si sa ne dam seama de gravitatea lui. Cand cineva se afla departe de Dumnezeu sufera foarte tare si nimic nu-i mai convine. Imi vine in minte acum cuvantul Sfantului Siluan prin care reda tanguirea lui Adam. Oare cand toata creatia, toata viata era frumoasa, o canta, se bucura, in momentul in care a simtit pacatul ca separare de Dumnezeu, nimic nu-l mai multumea. Nici izvoarele apelor, nici padurile care erau poate la fel de frumoase, nici animalele, nimic. Nu se mai odihnea de nimic si plangea, plangea cu lacrimi amare aceasta separare, aceasta izolare de Dumnezeu, pe care a facut-o pacatul pe care el l-a savarsit.

Si de aici vine cel de-al treilea moment important:

“Strigat-am cu toata inima mea din iadul cel mai de jos”.

Pacatul este iadul cel mai de jos. Dar vedeti cat curaj ne da imnograful? Pacatul il resimtim ca iad. Ce inseamna iadul pana la urma? Inseamna ne-simtirea fata de Dumnezeu, sa nu-L mai simti pe Dumnezeu. Nu e nimic mai tragic in aceasta lume decat sa nu-L simti pe Dumnezeu, sa nu-L simti in viata ta. Si atunci imnograful zice: nu deznadajdui, stai in iadul acesta, dar striga dupa Dumnezeu.

“Strigat-am cu toata inima mea din iadul cel mai de jos”.

Pacatul se traieste greu, de aceea am facut comparatie cu Ruben, cu Isav, cu Saul, cu Solomon sau cu alti oameni importanti al Legii celei vechi, dar apoi si al celei noi. Facem aceasta comuniune cu cei pacatosi pentru ca, spuneam, pacatul este o realitate universala, nu este doar al meu. Pacatul pe care eu il fac are efecte pentru intreaga lume, in primul rand pentru cei din jurul meu, dar pentru intreaga lume, si de aceea, si pacatele celorlalti eu le resimt la nivel de durere, la nivel de singuratate, la nivel de spaime si mai stiu eu ce mai poate sa fie. Pe de o parte, asadar, traim comuniunea aceasta a pacatului, dar, pe de alta parte, Canonul ne da curaj, ne da nadejde, pentru ca zice asa:

“Strigat-am cu toata inima mea din iadul cel mai de jos catre induratul Dumnezeu si m-a auzit si a scos din stricaciune viata mea”.

Si apoi sunt exemplele pozitive de care sa fim aproape si pe care sa le avem inaintea ochilor sufletesti: este Iov care a rabdat, este David, este proorocul Ilie, este proorocul Elisei, proorocul Daniel, cei trei tineri in vapaia de foc si alte personaje.

Traim aceasta realitate a Canonului, aceasta calatorie, sub doua forme. Mai intai ca si acuzare: suflete al meu, te-ai comportat ca si…ca si…si n-ai tinut seama… Dar in acelasi timp si de posibilitatea asemanarii cu unii care L-au urmat pe Dumnezeu si au lasat pacatul deoparte. Si intre aceste doua situatii se afla simbolul Scarii. Am auzit despre Scara lui Iacob care este imaginea Fecioarei Maria, care mijloceste pentru noi si ne ajuta ca sa plecam, sa lasam pacatul deoparte si sa ne indreptam inspre locul in care se afla Dumnezeu. Maica Domnului, Scara lui Iacob este imagine a urcusului virtutii.

Puterea care transpare din aceasta rugaciune frumoasa pe care noi o rostim in prima saptamana a Postului Mare este una limpede: increderea in milostivirea lui Dumnezeu. Pacatul, pe de-o parte, iar pe de alta parte, increderea nemarginita in Dumnezeu. Zicea Sfantul Isac Sirul ca pacatele noastre sunt ca o mana de nisip aruncata in apele unei mari fata de milostivirea lui Dumnezeu. Asadar, este foarte important sa Ii cerem lui Dumnezeu sa ne arate pacatele noastre, iar dupa ce ne arata pacatele noastre sa nu deznadajduim, pentru ca avem un Parinte milostiv.

Si inchei, lecturandu-va trei dintre strofele pe care le-am cantat in aceasta seara cu referire la cine este Dumnezeul nostru si in Cine avem noi incredere:

Tu eşti Păstorul cel Bun; caută-mă pe mine, mielul şi, rătăcit fiind, nu mă trece cu vederea.

Tu eşti dulcele Iisus, Tu eşti Ziditorul meu; întru Tine, Mântuitorule, mă voi îndrepta.

Mărturisescu-mă Ţie, Mântuitorule: păcătuit-am, păcătuit-am Ţie fără măsură; dar lasă-mi, iartă-mi păcatele, ca un Îndurat.

Amin!

Legaturi:

***