Predica Părintelui TUDOR CIOCAN despre VAMEȘ ȘI FARISEU: “Fariseul se mințea pe sine. Trebuie să ne luptăm mereu cu MINCIUNA DIN VIAȚA NOASTRĂ. Cu cât înaintăm în vârstă, cu atât inima noastră devine mai mulţumită de sine şi mai greu de străpuns, de frânt. MULȚUMIREA DE SINE împietreşte inima” (AUDIO, TEXT)

Pr. Tudor Ciocan despre VAMEȘ ȘI FARISEU – „Trebuie să ne luptăm mereu cu minciuna din viaţa noastră” (21 februarie 2021 – fragment transcris):

”[…] Fariseul din pilda aceasta era, de fapt, într-o greşeală. Şi aş spune chiar într-o minciună. Se minţea pe sine. Sau era minţit de diavolul. Pentru că <Iată ce am făcut şi ce bun sunt eu şi nu sunt ca cei din jurul meu…>.  Or, minciuna aceasta, acceptată de fariseu, pentru că era mândrie, era o foarte subtilă mândrie, pentru că nu se manifesta în afară – deşi modul în care se aşezase în templu îl arăta că el se consideră demn de a sta acolo –, minciuna aceasta îl împiedica să ajungă la Dumnezeu şi Îl împiedică pe Dumnezeu să Se coboare la el. De aceea trebuie să ne luptăm mereu cu minciuna din viaţa noastră, cu părerea de sine greşită.

Există o atitudine „iudaică”, să zic aşa, aceea de a-ţi cere mereu iertare, de a te pune pe tine mereu în situaţia de a-ţi pune cenuşă în cap, de a rupe hainele de pe tine. Dacă lucrurile acestea sunt sincere, dacă această atitudine este sinceră, atunci este bine. Dacă ea însăşi devine formală, atunci când spunem Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul sau când vorbesc cu cineva şi spun <Iartă-mă, dar….> şi este formal acel Iartă-mă sau acea afirmare a păcătoşeniei, deja suntem asemenea fariseului.

E greu să fii ca vameşul pentru că a-ţi frânge inima cu adevărat, e greu şi e penibil [dureros]. Se poate face la început, dintr-un elan, după care, cu cât înaintăm în vârstă, cu cât stăruim în viaţa duhovnicească, cu atât inima noastră devine mai mulţumită de sine şi mai greu de străpuns, de frânt. Mulţumirea de sine o transformă într-o inimă de fariseu şi o împietreşte. Să-i cerem lui Dumnezeu să ne ia repede, imediat, după ce începem viaţa duhovnicească, pentru că atunci suntem apţi cu adevărat de a primi harul Său? Iată că Dumnezeu de obicei nu recurge la această soluţie, ci ne lasă în lumea aceasta ca printr-o pustie: în spate avem o mare pădure, verdeaţă, şi în faţă, undeva, nu ştim unde, se pare că avem o şi mai mare grădină a lui Dumnezeu, Edenul, Paradisul. Dar noi suntem în pustia aceea care este împietrirea inimilor noastre.

Ne-a ajutat Dumnezeu şi am avut parte de anul acesta în care, pentru că ni s-a cerut să trăim într-o minciună, am putut să ne trezim mai bine, să stăm mai frumos în faţa lui Dumnezeu, mai sinceri în faţa Lui, să ieşim din moleşeala aceasta. Dar acum – dăm slavă lui Dumnezeu! – nu mai este această presiune. Şi atunci, dacă nu mai este presiunea din afară, trebuie să întărim atenţia noastră la stările sufleteşti ale noastre. Când sunt muncit din afară şi luptat din afară, atunci îmi văd inamicul sau mi-l cunosc, e mai uşor. Când inamicul, care este diavolul, se strecoară în gândurile mele, atunci e mai greu să-l recunosc.

Ceea ce este important este să fim extrem de sinceri cu Dumnezeu.

Este important să înţelegem dreapta credinţă. Pentru că – am văzut de mai multe ori lucrul acesta afirmat – că e suficient să ne pocăim, adică să fim sinceri în faţa lui Dumnezeu, să încercăm să-L chemăm, iar dreapta credinţă vine ea pe urmă. Or să ştiţi că despre pocăinţă nu se vorbeşte doar în creştinism, ci se vorbeşte în mare măsură în toate religiile despre care am citit. Oricum, în mod sigur în iudaism îl avem exemplu pe David, sigur în islam, sigur şi în celelalte practici din Extremul Orient. Dar, dacă vrem ca pocăinţa să fie ziditoare în veşnicie, ea trebuie să se întemeieze pe Hristos şi să se îndrepte către Hristos. Către Hristos prin Sfânta Biserică. Către Hristos Cel pe Care-L mărturiseşte Biserica dintotdeauna: Dumnezeu-Fiul, Cuvântul întrupat, Care S-a făcut om, întrutotul om în afară de păcat, rămânând în acelaşi timp şi Dumnezeu. Aceasta este foarte important: să stăm în pocăinţă ŞI în dreaptă credinţă. Dacă le vom avea pe acestea două, atunci cu adevărat nimic din veacul acesta nu ne va mai putea scoate din dragostea noatră cu Hristos. Dacă pierdem una dintre ele: dreapta credinţă, atunci pocăinţa noastră îşi pierde rădăcina şi îşi pierde şi scopul, ţelul, rodul, pentru că, de fapt şi de drept, dacă o casă nu are temelie, cum spune Mântuitorul, la prima vijelie mai mare, la prima furtună, la prima ploaie, acea casă se va prăbuşi, iar temelia este credinţa cea adevărată; iar dacă nu avem pocăinţă, atunci degeaba eşti în credinţă, căci vom fi asemenea fariseului.

Dacă le avem pe amândouă, minciunile din veacul acesta nu ne vor scoate din dragostea lui Hristos. Nu vom avea a ne teme nici de puterile lumii acesteia, nici de Antihrist, dacă va veni în veacul nostru, adică în epoca noastră, în generaţia noastră, nici de puterile întunericului. Pentru că cel care stă în pocăinţă sinceră şi în dreaptă credinţă, acela este îndreptat în faţa lui Dumnezeu. Şi, chiar dacă fariseul şi vameşul au plecat de la templu, de fapt vameşul a rămas în faţa lui Dumnezeu prin părerea lui de rău pentru păcate, prin sinceritatea în care stătea.

De aceea spun că nu avem a ne teme, pentru că, indiferent dacă suntem în biserică, în locaşul de cult, în curtea bisericii, cum suntem acum – şi iarăşi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a îngăduit aici şi ne-a îngăduit o vreme accesibilă, acceptabilă – sau că nici aici nu vom mai avea voie (cum au fost, aberant, cele trei luni de anul trecut), dacă vom fi în dreapta credinţă şi în pocăinţă vom fi cu Dumnezeu peste tot. Şi Dumnezeu va fi cu noi peste tot şi, fiind cu noi peste tot, de fapt vom fi mereu în Biserica lui Dumnezeu. Vom fi mereu în Harul lui Dumnezeu. Îl vom avea mereu pe Dumnezeu Hristos, Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Cap nevăzut al nostru. Vom avea mereu Duhul Sfânt, Dumnezeu Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede şi în Fiul Se odihneşte, Îl vom avea şi Îl vom simţi în noi peste tot.

Să facem lucrurile acestea şi atunci această perioadă a Triodului o vom trece cu bine şi atunci viaţa aceasta, chiar plină de valuri, o vom trece cu bine. Amin”.

Legaturi: