Parintele Ioan Buliga: NELINISTEA DINAINTEA FURTUNII. “Arata-mi, Doamne, calea in care voi merge!”

7 Commentarii la “Parintele Ioan Buliga: NELINISTEA DINAINTEA FURTUNII. “Arata-mi, Doamne, calea in care voi merge!””

Magda

22-10-2013 15:24

Multam’frumos de incurajare!

Chiar ma chinuia gandul din cand in cand, ce voi face daca voi vedea in jurul meu numai nenorocire?!

Intr-adevar! Numai in Biserica iti mai gasesti echilibrul, normalitatea!

In Biserica – eu una, ma simt cel mai bine!
Acolo nu mai aud manele, vorbit tare si raspicat, nu mai aud minciuni, nu mai aud ori vad, multe si marunte….nu ma mai intriga, nu ma mai revolta, nu mai naste in mine contradictie, nici rautate si de-aici – nici vinovatie fata de ceilalti, prin ceea ce simt, gandesc despre ei!

Dorul de vesnicie ti se prefigureaza MAI ALES sau TOCMAI atunci cand mireneste, lumeste – omeneste, vorbind – nu prea te mai trage ata ori, prin ingaduinta lui Dumnezeu, vezi cu ochii mintii desertaciunile lumesti ca-ntr-un vis, vezi punctul terminus al trecerii tale prin viata, care trebuie sa culmineze cu Invierea propriului suflet – pregatit/primenit in a da mana cu vesnicia, prin vederea lui Dumnezeu si a casnicilor Lui!

In rest – NIMIC nu mai conteaza!

Singurul lucru care m-a facut sa nu plec peste hotare, este dorul de Biserica, care m-ar ucide putin cate putin, m-ar usca pe picioare….numai gandul ca as fi despartita de Biserica, ma face sa-mi fie dor din ce in ce mai mult si mai tare de ea!

De catva timp, de cate ori intru in Biserica, ma incerca un sentiment de adanca recunostiinta fata de Dumnezeu, care a randuit preoti (monahi sau de mir) care sa vina in ajutorul sufletelor noastre….

Nu stiu DE CE! Dar cred ca, pentru ceea ce va venii/urma!

Magda

22-10-2013 15:37

Romanii, ar trebui sa fie recunoscatori pentru Biserica, pentru preoti, pentru rugaciunile care se ridica de la Pamant la Cer – pentru tot sufletul amarat si dosadit, pe unii – inviindu-i sufleteste, pe altii (dintre cei adormiti)- izvavindu-i din Iad!

Stau si ma gandesc si vad cu ochii mintii cum, in caz de calamitate, razboi – multi se vor trezii cu numele lui Dumnezeu pe buze, cerand indurare cu forta si intensitate asa cum poate n-au facut-o in viata lor!

Vad, de asemeni, preoti sau monahi cerand cu durerea inimii incetarea nenorocirilor si mila Lui spre poporul vrednic de certare!

Mila si indurarea vor venii, daca exista parere de rau, dorinta de indreptare si cerere deschisa si sincera adresata Lui, nu numai creaturilor Lui- oamenilor!

Eu asa zic: Dumnezeu isi arata mila Sa necontenit, miluind in stanga si-n dreapta, dar pentru cei mai grei la minte, va folosii si dreptatea Sa, tot amanata….

-pentru cei care se vor pierde in incercarile care vor venii, unora le va fi spre osanda, altora – spre izbavire!

Au trecut 24 de ani si a existat LIBERTATE deplina in privinta cunoasterii ortodoxiei, nu i-a mai alergat nimeni pe oameni in privinta apartenentei lor religioase; librariile bizantine ori pangarele sunt pline de carti de cult asa ca…oricine a voit sa stie, n-a fost oprit DECAT de propria lui lenevie, indiferenta, apatie…

Traista cu Merinde

22-10-2013 16:56

Ce bine ai spus Magda:”Au trecut 24 de ani si a existat LIBERTATE deplina in privinta cunoasterii ortodoxiei, nu i-a mai alergat nimeni pe oameni in privinta apartenentei lor religioase; librariile bizantine ori pangarele sunt pline de carti de cult asa ca…oricine a voit sa stie, n-a fost oprit DECAT de propria lui lenevie, indiferenta, apatie…” Si noi sau cel putin eu am folosit majoritatea acestor ani facand orice altceva, dar nu cautarea lui Dumnezeu in biserica noastra Ortodoxa. Slava Domnului pentru timpul de pocainta, sa dureze cat mai mult!

admin

22-10-2013 17:43

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/19/putina-vreme-mai-sunt-cu-voi-cuvinte-rascolitoare-ca-niste-denii-ale-parintelui-mucenic-constantin-sarbu-si-o-meditatie-la-evanghelia-primei-denii-smochinul-neroditor-lucratorii-cei-rai-darul/

Mult, foarte mult, ni s-a dat noua, crestinilor ortodocsi ai acestor vremuri de pace si de libertate, binecuvantati sa traiasca una dintre rarele si fericitele secvente (scurte, este drept) ale istoriei recente in care credinta lor nu numai ca nu le-a fost interzisa si prigonita, dar a si cunoscut, probabil, cele mai prielnice conditii de dezvoltare si manifestare, din punct de vedere al facilitatilor/inlesnirilor omenesti (pe orizontala). Pana in aceste zile, cand se itesc, iata, la orizont, norii negri amenintatori ai celor mai mari stramtorari si ale celei mai diabolice dictaturi de la inceputul veacurilor, asadar pana acum, oricat ne-am lamenta acum sau oricat ne-am fi plans, cei mai multi dintre noi – cei relativ tineri, sa zicem – daca am avea un strop de realism, de cunoastere a istoriei Bisericii, cat si, mai ales, de smerenie, ar trebui sa ne dam seama ca, de fapt,… ne alintam foarte mult.

Niciodata in istorie o masa atat de larga de credinciosi nu a beneficiat de privilegiul unui acces progresiv tot mai mare, iar ca urmare a internetului, a unui acces – practic – cvasitotal, nelimitat, la toate sursele de formare si de informare ortodoxa, teologica, duhovniceasca, de orice fel. Inclusiv, in ultimii ani, la posibilitatea de a cunoaste, din ce in ce mai amanuntit si mai “specializat”, care este mersul lucrurilor in ceea ce priveste viata bisericeasca de la noi si din lume, dincoace si dincolo de “cortina”; de A STI, A DESCOPERI SI A FI CONECTATI 24h/24 cu tot ce misca “in luna si in stele” in intreaga lume, cu o infinitate de alte informatii, cu tangenta si relevanta mai mica sau mai mare pentru viata noastra duhovniceasca. O perioada care, pentru foarte multi, a fost si una de relativa bunastare materiala, de confort sporit si de posesie facila a unor terminale de inalta tehnologie comunicationala (mai nou, devenite aproape indispensabile, iar pentru tot mai multi, o sursa de dependenta psihologica). Viata usoara si accesul larg la resurse informationale ne-a ajutat enorm sa ne ocupam cu activitatea de cunoastere a celor exterioare, mult dincolo de ceea ce ne puneau la dispozitie scoala si bibliotecile.


Niciunei alte generatii nu i s-a dat prilejul pe care l-am avut noi, din plin: sa cunoastem, sa discernem si sa putem alege singuri tot ceea ce inseamna reperele corecte, sanatoase, autentice de invatatura si de practica bisericeasca, ba chiar sa le transmitem si altora, sa le impartasim, sa le multiplicam. Ni s-au pus la indemana scrierile Sfintilor Parinti mai vechi si mai noi, am avut privilegiul sa ni se dea “pe tava”, in cantitati uriase, deja aproape “industriale”, vietile si cuvintele de invatatura ale parintilor, traitorilor si teologilor contemporani, atat in forme brute, cat si in compendii si versiuni concentrate, secventiale, filtrate, selectate, “gata preparate”… Am avut sansa imensa – pe care nici sfintii nostri martiri ai inchisorilor comuniste si intelectualii crestini interbelici nu o aveau – de a ne trezi, practic, fara vreun merit sau efort deosebit, la intelegerea riguroasa si plina de acuratete, la nivel rational, a ceea ce inseamna “dreapta credinta”, deosebind-o cu maxima acrivie de orice amestec, pervertire, omisiune sau adaugire dogmatice sau morale. Am putut cunoaste, aprecia si folosi tot ceea ce inseamna icoana bizantina veritabila, muzica psaltica traditionala, slujire ortodoxa curata, am putut cerceta, foarte frecvent, o multime de manastiri din tara si chiar din afara ei, am putut cunoaste si cere sfat unui numar foarte mare de duhovnici mai batrani sau mai tineri, mai incercati sau mai putin, am putut vedea si asculta zeci si sute de conferinte, predici si interviuri pe toate temele posibile, sa punem intrebari si sa primim raspunsuri… Si inca multe altele, care ar face si mai obositoare aceasta trecere in revista.

Este acuta nevoie sa constientizam toate acestea, pentru ca, se pare, atunci cand le avem pe toate la discretie, riscam extrem de usor “sa ni se urasca cu binele” si sa luam totul ca ceva absolut normal, ca pe niste drepturi “naturale”, care ni se cuvin, de care dispunem asa cum binevoim, si pentru care nu avem nicio socoteala de dat nimanui. In realitate, tot ce avem (am avut) este un DAR gigantic, coplesitor si… infricosator. Un dar si o responsabilitate, o misiune, adica datoria unei lucrari pe masura. Este via bogata si dotata cu tot ce trebuie, pe care trebuia numai s-o lucram. Este smochinul care a fost sadit si care trebuia numai sa aduca rod.

Sa ne uitam insa foarte atent si sincer la noi, si sa recunoastem daca avem ceva mai mult decat simple frunze, si acelea crescute fara meritul nostru, iar cu ele ne laudam cat e ziua de mare, ca si cum acelea ar fi totul. Iar Hristos-Domnul vine la noi, flamand de a gasi loc unde sa-Si reverse si sa-Si inmulteasca iubirea… si flamand ramane. Samanta Sa nu a adus rod. Suntem uscati, seci, gaunosi, dar ne infoim si ne umflam, falindu-ne prosteste… tot cu ceea ce El ne-a dat. Multi se lasa inselati si, nestiind ce inseamna rodul, se desfata infantil, de aspectul exterior, poate chiar orbitor, poate chiar si halucinogen, al frunzelor noastre. Ii ametim, ii imbatam cu iluzii, cu vorbe, cu pretentii, cu promisiuni, cu teorii si, mai ales, cu FORME. Cu forme “corecte” si “frumoase”.

Cand Dumnezeu Isi trimite slugile ca sa ne cerceteze, le alungam si le batem cu furie, fiindca ne deranjeaza si cauta sa ne “impiedice” din savarsirea propriei noastre voi, a bunului nostru plac. Nu vrem sa raspundem in fata nimanui, nu vrem sa ascultam de nimeni, nu vrem sub niciun chip sa acceptam ca nimic din ceea ce “avem” nu ne apartine de drept… Si ca nu ajunge sa spunem “Doamne, Doamne“, nu ajunge sa facem lucruri de fatada in numele Celui de Sus, ca sa si insemne ca “lucram in via Domnului”; ci trebuie, efectiv, sa-I slujim si sa-I inchinam numai Lui, cinstit si supus, tot ceea ce suntem si tot ceea ce facem, cu frica si cutremur, cu maxima recunostinta, pana acolo unde sa ne topim de uimire si de multumire pentru ca Dumnezeu ne-a miluit cu o asemenea uriasa binecuvantare, in ciuda ticalosiei noastre.

In loc de asa ceva, comoara ortodoxiei noastra a ajuns astazi, cel mai adesea, asa cum este traita si “marturisita” de noi, numai un ghem de pretentii tafnoase si ingamfate, numai un pretext de auto-afirmare indecenta si galagioasa, un “prilej de castig rusinos” de slava, de trufie a ‘desteptaciunii’, de putere si de… tot ce se mai poate. In beneficiul… viermilor care ne vor manca basica de desertaciune a bunastarii lumesti si a eului nostru hipertrofiat care se va transforma intr-un altfel de vierme, cel neadormit al constiintei, atunci cand toate iluziile de acum, grabnic, vor inceta, si cand toate orgoliile, vanitatile, placerile, visele, invidiile, intrigile, socotelile si planurile marete pe care astazi ni le hranim si le umflam pana peste masura vor fi spulberate si “date-n priveliste”.

Ne mandrim in zadar cu ce nu e al nostru si nu mai stim sa pretuim simplu, curat, inocent, toata avutia aceasta duhovniceasca de multe feluri care ni s-a incredintat spre a o preface in roade hranitoare de pocainta si de dragoste, tot timpul pretios pe care l-am avut, toata sanatatea si puterea cu care Domnul ne-a inzestrat ca sa putem sa purtam si sa plinim neputintele celor slabi, sa ungem ranile si sa spalam picioarele celor sarmani si suferinzi, cu trupul sau cu sufletul.

Senzatia noastra dureroasa, acuta este ca… avem inspaimantator de mult ajutor, de multe daruri si NE-AM CAM BATUT SI NE BATEM JOC IN CONTINUARE, cu nonsalanta, de tot. Se scrie imens, se publica, se tipareste, se posteaza in nestire, se copiaza, se multiplica, dar… de citit, cine mai citeste? Si din ceea ce citim, CUM CITIM, cat de atent, cat de profund, cat de rabdator si patrunzator pentru A NU PIERDE nimic din ceea ce ni se transmite ziditor si implinitor, spre mantuirea noastra? Si din cat citim, cat interiorizam si cat incercam sa aplicam in viata noastra, sa punem in aplicare? Sau numai ne multumim ca intelegem, ca ne place, ca ne imbogatim cunostintele, ni se “ascute” mintea si, mai ales, ca ne sporim… arsenalul si capacitatea de a ne inalta deasupra altora, de a-i judeca si de a-i critica pe cei mai ignoranti sau mai neglijenti in gandire si in exprimare? Din tot ceea ce ascultam si privim ca arta sfanta, cu ce ramanem? Numai cu desfatarea sau, iarasi, cu, satisfactia ca devenim “fini cunoscatori” si “esteti rafinati”? Deci… la ce ne foloseste, de fapt, tot ceea ce primim – intr-un volum cu mult peste masurile firesti ale unui om care… mai trebuie sa faca si altceva decat sa citeasca, sa inmagazineze? La ce ne foloseste multa desteptaciune, daca o exploatam cu viclenie si pretiozitate, daca sufletul – adica nevinovatia inimii, curatia de prunc iubita de Domnul – ni-l vom pierde? La ce ne foloseste SA STIM de toate, sa invartim lumea pe degete sau sa digeram zilnic milioane de cuvinte, daca acel “un singur lucru care trebuie” si care ramane ca “hrana pentru viata vesnica”, tocmai pe acela il uitam, il dispretuim si ii dam cu piciorul…


cristina

23-10-2013 12:24

Este cutremuratoare aceasta “meditatie”, admin, doar spune sfantul prooroc Daniel,ca la vremea de sfarsit cunostinta va creste. Dar marea majoritate a oamenilor sunt “adormiti”, iar dintre cei putini treziti , oare cati dintre acestia cunosc cu adevarat adancimea si inaltimea si nu doar la nivel rational ci duhovnicesc.Domnul sa ne ajute pe toti si sa ne intareasca, ca putin timp mai e.

Filip

23-10-2013 13:10

Fratilor,
Imi pare rau sa adaug si eu … dar situatia actuala in Romania nu e deloc fericita!
Este absolut IMPOSIBIL sa mergi ca simplu trecator pe oricare trotuar din Bucuresti si sa NU calci peste mucuri de tigara, uneori inca aprinse, sau sa nu auzi din zece-in-zece pasi pomenita … mai bine n-as mai scrie … vorba aceasta: “drecu!” in sus si in jos, etc.!
…

admin

23-10-2013 13:51

@ Filip:

Ei, astea-s relele cele mai mici totusi. Astea-s nimicuri pe langa marile pacate care ne-au impresurat.