Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru DREAPTA SOCOTINTA SI NE-ABSOLUTIZAREA IDEILOR SAU VIRTUTILOR

28-03-2008 Sublinieri

29-30 MARTIE – 19 ani de la trecerea in salasurile fericirii vesnice a autorului “Jurnalului fericirii”

steinhardt231.jpg

***

Nicolae Steinhardt – Despre puritate si dreapta socoteala (mp3)

“- Ce este cristalofilia?

– (…) In general vorbind, desigur ca acest cuvant, cristalofilie poate fi luat drept sinonim al dragostei pentru puritate. Dar puritatea este un cuvant destul de primejdios, pentru ca are un inteles foarte bogat, multiplu. Poate insemna aproape orice. De aceea, folosind astfel de cuvinte trebuie sa fim precauti. Puritatea o urmarim, in fond, cu totii. Toti vrem sa fim puri si curati. Ramane de vazut cat izbutim sa fim cu adevarat. Idealul acesta al puritatii cred ca il au si oamenii cei mai impuri, care si ei isi inchipuie ca impuritatea lor este o forma de curatie. Ne place sa ne autoamagim… Ba chiar mai mult de atata, as spune ca auto-amagirea face parte din fondul nostru genetic [din firea noastranota noastra]. Nu din fondul nostru genetic cel mai bun [firea noastra originara – nota noastra], dar… face parte din fondul nostru genetic [firea noastra cazuta – nota noastra].

E aici un joc dublu: pe de o parte vrem curatia absoluta, ceea ce implica necesitatea absoluta de a fi sinceri, total sinceri, si deci, de a denunta constiintei noastrei si incercarile noastre de a ne minti pe noi insine; dupa cum curatia denota si un ideal adevarat. Caci oricare dintre noi are un ideal, de un fel sau de altul.

Dar a face din puritate, totusi, o obsesie absoluta, iar nu este cuminte. Nu este cuminte, pentru ca nici virtutile nu trebuie absolutizate. Sa stiti ca si virtutile ne pot duce pe cai ocolite, ne pot amagi si chiar insela. Exista – ne invata pe noi dreapta-socoteala – exista virtuti ale binelui, dar exista si virtuti ale raului; adica exista virtuti care, prin exces si printr-o gresita intelegere a lor, pot duce la fapte rele. De mult stiu oamenii intelepti ca si adevarul, ca si binele, ca si mila, pot deveni – prin exagerare, printr-un fel de monomanie, printr-un fel de fixatie obsesionala – pot de veni si ele napaste.

Deci ca sa ma rezum, pentru ca am vorbit cam mult si cam haotic. Desigur ca puritatea este un ideal – logic si frumos, daca ma pot exprima in cuvinte atat de banale – dar trebuie sa bagam bine de seama sa nu mergem prea departe si sa n-o transformam intr-o forma de manie, intr-o forma exacerbata, intr-o forma de fanatism. Trebuie sa ne aducem mereu aminte ca virtutile trebuie echilibrate, ca trebuie armonizate intre ele si ca numai asa se poate ajunge la virtutea suprema pe care intelepciunea noastra ancestrala a numit-o dreapta-socotinta.

(interviu din arhiva fundatiei Steinhardt)

***

1178136332.jpg

“La căsuţa de pe măgură a părintelui Cleopa ajungem cu greu. Se vede că fostul prigonit se fereşte ori e supravegheat, ori amîndouă. Izbutim, prin intervenţia unor monahi cărora le explicăm ce-i cu noi (şi partea asta ia mult timp), a fi primiţi. Călugărul cu părul şi barba de-un negru intens, care se ţinea atît de drept, e cărunt acum şi împuţinat la trup. Ne opreşte cu bucurie mai bine de trei ceasuri la el, a rămas acelaşi vorbitor fluent. Ne învaţă despre ispite şi distincţia ce trebuie făcută între ispitele din stînga şi cele din dreapta. Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.) Putem cădea şi, prin aceasta, siguranţa nu încape nicăieri. Vivere pericolosamente. Monahul cunoaşte lozinca nietzscheeană la fel de bine ca Mussolini. Viaţa monastică e tot atît de plină de greutăţi, hîrtoape, viroage, coclauri şi deznădejdi ca cel mai negru roman existenţialist. Unde te-ntorci, numai capcane. Parois, zic existenţialiştii francezi. Ce salt se cere! (…)

La ispita din dreapta cred că se referă şi C. S. Lewis în cartea lui despre draci. Exemplul pe care-l dă e mărunt dar cu perspective imense:

Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fa-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei – meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

“- Erezia smereniei, a falsei smerenii, oarecum antipodul alteia: angelismul.

Ispita de a te lăsa osîndit la muncile veşnice şi de a merge în iad din atîta dragoste pentru Hristos încît să tînjeşti a săvîrşi jertfa care constă în a te lipsi de El, ispita aceasta logică şi dementă a descris-o Papini într-una din nuvelele Iui.

Tîrcoale le-a dat ea şi janseniştilor, care zice-se că le recomandau monahiilor de la Port-Royal să nu se impărtăşească vreme îndelungată pentru a suferi subtil şi aprig stînd departe de Hristos.

La moartea lui N. Iorga, Ct. N. [Constantin Noica] a vrut să trimită din Germania următoarea telegramă lui Horia Sima: „Am cerut să fiu înscris în legiune în ziua asasinării lui Codreanu, cer să plec din legiune în ziua omorîrii lui Nicolae Iorga”.

Dar n-a făcut-o, din smerenie.

Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău.

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în veci la El? – să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît logic, prin urmare dement.

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea [in cele duhovnicesti]. Ni se cere, adică, dragostea concretă care e tot una cu a dori prezenta mirelui, voinţa de a fi alături de El. Partea Mariei, partea cea bună. Noi nici nu trebuie să urmărim a fi undeva anume – rai, Tabor, Golgotă, Cana – ci numai să fim alături de Hristos, care este, El, adevărul, calea şi viaţa.

Erezia falsei smerenii se opune şi textului fundamental din Apoc. 3, 20 unde Mîntuitorul făgăduieşte celui ce ascultă de poruncile Lui că va veni la el şi va cina cu el. Hristos vrea sâ fie împreună cu noi, ne cere răstignirea trupului ca să putem ajunge a fi una cu El, iar nu pentru a ne îndepărta iremediabil de El în fundul iadului, în geroasele coridoare aseptice ale demenţei silogistice.

În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă. (…)

– Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vin a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.

– De vreme ce Hristos este cel care a înviat – iar de n-a înviat Hristos la ce bun suntem creştini? – nu putem năzui spre iad, sălaş al morţii.

Mi-au spus şi mie Al. Pal. şi Anetta că am fost lipsit de smerenie şi de compasiune faţă de un biet bătrîn, că dacă am refuzat să fiu martor al acuzării, să dau declaraţii, să mă reeduc etc. – ca atîţia alţii, ca atîţia oameni de treabă şi de valoare – a fost numai din orgoliu. Şi poate că le-aş fi dat dreptate dacă nu eram bine edificat cu privire la erezia falsei smerenii.

Şi nu cumva este această smerenie – care e tot una cu intenţia de a statornici netrebnicia omenească, de a interzice omului să iasă dintr-însa şi să se depăşească – nu cumva este ea însăşi o paradoxală trufie, colorată de ridicol ca dezarmanta frază a unui episcop francez: “în materie de umilinţă creştină, desfid orice concurenţă“?

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

Văratec, 1970

Există o ciudată ispită – de dreapta, conform Părintelui Cleopa – aş numi-o ispita credinţei considerată ca panaceu totalitar al grijilor şi înlocuitor general al virtuţilor omeneşti, care-i o împătrită ipostază a trufiei combinată cu naivitatea:

  • a) convingerea că prin credinţă scăpăm de boli, că nu se poate să mai fim bolnavi; sau, dacă ne îmbolnăvim, că nu avem nevoie de medici şi medicamente, de vreme ce ne putem oricînd tămădui prin rugăciuni.

Convingerea aceasta care aduce întrucîtva cu observaţia făcută de Gide lui Maritain (Il chemi pe Hristos la telefon), e tot una cu ispitirea lui Dumnezeu prin exigenţa unei minuni. Cel care o încearcă se pune în situaţia reclamantului care în loc de a se adresa tribunalului competent de gradul întîi ar trece de-a dreptul la calea extraordinară a recursului.

E totodată lipsă de modestie; medicii şi medicamentele sunt şi ele de la Dumnezeu, iar credinciosul care se îmbolnăveşte întocmai ca toată lumea se vindecă întocmai ca toată lumea, nu altfelcu ajutorul medicilor şi al medicamentelor (fireşte, dacă îi este dat să se tămăduiască).

Dumnezeu desigur face minuni, dar cînd binevoieşte – şi istoria bisericii ne arată că nu sunt nici foarte dese şi nici obţinute prin somaţii. (Este drept că Sadhu Sundar Singh l-a somat pe Domnul să i se arate şi a fost ascultat, dar el n-a cerut o vindecare trupească, ci a mers pe calea evanghelică a violenţei – în sensul de la Matei 11, 12 – către credinţă.) La Lourdes numărul vindecărilor miraculoase recunoscute de comisia medicală întrece în mod considerabil numărul celor validate de biserică. Biserica s-a dovedit mai prudentă decît medicina. După cum şi în cazul giulgiului de la Turin, a dat prioritate argumentelor istorice asupra celor ştiinţifice (razele infraroşii).

Sfîntul apostol Pavel a rămas cu vechea lui boală (de ochi?) şi după dobîndirea harului: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz“.

(Ce face, atunci, credinciosul? Se roagă pentru ca Dumnezeu să-l ajute şi să binecuvînteze tratamentul.)

  • b) Convingerea că prin credinţă scăpăm de viforul ispitelor. Nu. Oarecum dimpotrivă.

Patericul: la intrarea unui sat de ticăloşi stau doi draci. în jurul mînăstirii de cuvioşi călugări nevoitori întru desăvîrşire stau două mii.

  • c) Convingerea că nu mai este trebuinţă de virtuţile obişnuite ale omului de rînd: înţelepciunea, judecata sănătoasă, iscusinţa, strădania…

Credinciosul are nevoie de ele întocmai ca toţi semenii săi.

Credinţa ne ajută, ne întăreşte, ne înalţă, ne bucură, dar nu ţine locul însuşirilor şi calităţilor omeneşti. (Ea, în general, – şi asta-i regula – nu conferă un statut excepţional. Ne dă fericirea, dar în raport cu lumea şi cu oamenii nu numai că nu ne acordă privilegii, ci ne creează îndatoriri în plus.)

Dacă deci credinciosul comite o greşeală, o imprudenţă, o nesăbuinţă, el va trage toate consecinţele normale – şi nu se poate plînge sau mira. Nu beneficiază de extrateritorialitate.

  • d) Convingerea că putem oricînd obţine orice fără nici un efort; nu, putem obţine prin rugăciune darurile duhovniceşti cele suprafireşti. Pe ale firii, şi care ţin de slabele noastre puteri, trebuie să le dobîndim prin mijloacele comune. Acesta e şi tîlcul proverbului: Dumnezeu te ajută, dar nu-ţi bagă în traistă, care nu este decît conspectul metaforic al unui pasaj din Fapte (12, 7). Ingerul îi deschide lui Petru porţile temniţei şi îl descătuşează pentru că acestea nu le-ar fi putut face singur. Dar îi porunceşte: încinge-te… încalţă-te cu sandalele… pune haina pe tine, fiindcă stă în puterea lui s-o facă şi se cuvine, aşadar, să o şi facă numai cu mîinile sale.

Poate că şi nenorocitul de Cromwell a înţeles cum devine cazul cînd a spus: încrede-te în Dumnezeu şi ţine-ţi praful de puşcă la adăpost de umezeală (Put your failh in God and keep your powder dry)”.

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

Cînd o entelehie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobîndeşte caracter de monopol, demenţa e aproape.

Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decît punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

În condiţiile lumii care s-a rupt de Dumnezeu nici un absolut nu poate revendica exclusivitatea.

Ian Kott: Hamlet e nebun, deoarece atunci cînd politica elimină toate celelalte sentimente, devine ea însăşi o imensă nebunie.

Se poate merge atît de departe încît să se susţină că slăbiciunile, metehnele ba şi viciile conducătorilor politici devin temei de limitare şi îmblînzire, izvor de libertate. Un „putred” ca directorul Barras va fi mai tolerant şi va face mai puţin rău decît incoruptibilul Robespierre. Norocul nostru, spune un nobil personaj al lui Balzac, a fost că surorile lui Napoleon erau nişte tîrfe; ce ne-am fi făcut altminteri!

Paradoxul este explicabil: virtuţile sunt şi ele supuse relativităţii şi nu devin eficace decît puse în slujba Binelui divin şi practicate în numele lui Hristos. Altfel, vegetarienii, antialcoolicii, abstinenţii sexuali, harnicii, insomniacii îşi pot pune meritele la dispoziţia demonului. La extaz ajung şi călugării prin rugăciunea inimii, şi nărăvitul heroinei. Domnul ne-a pus în gardă spunînd că demonul poate lua chip de înger luminos“.

(…)

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.

Ca atare, nici adevărul – singur – nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal:

Pînă şi din adevăr îti poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti nici sa i te închini“.

***

jurnalul-fericirii-coperta1.jpg

“- Nici idealismul nu e o chezăşie, dacă ideea nu e subordonată lui Dumnezeu.

Drieu La Rochelle: „Ideea e ahtiată de sînge.”

Ideea poate fi tot atît de însetată de sînge ca şi zeii revoluţiei franceze din titlul cărţii lui Anatole France.

Nici cele mai înalte şi nobile idei nu fac excepţie, dimpotrivă. Numai Fiul, după timp, al celui [fiul lui David] ce a spus „Izbăveşte-mă de vărsarea de sînge, Dumnezeule, Dumnezeul mîntuirii mele” îi poate feri şi pe in­telectuali şi pe idealişti de logica ispită a folosirii oricăror mijloace pentru realizarea scopului (măreţ, desigur) şi de atracţia sîngelui menit să compenseze uscata lor viaţă şi bicisnicul lor trup.

(extrase din “Jurnalul fericirii“)

25.jpg

Legaturi tematice:


Categorii

Parintele Nicolae Steinhardt, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

42 Commentarii la “Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru DREAPTA SOCOTINTA SI NE-ABSOLUTIZAREA IDEILOR SAU VIRTUTILOR

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: 24 de ani de la moartea parintelui carturar NICOLAE STEINHARDT. Document audio inedit din fonoteca radio cu VOCEA monahului de la Rohia - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  2. Pingback: IN GRADINA GHETSIMANI – rugaciunea si prinderea lui Iisus -
  3. Pingback: Parintele NICOLAE STEINHARDT (†29 iulie 1989): “Pentru crestinism BANUIALA e un pacat grav si oribil. NEINCREDEREA e ucigatoare ca si pruncuciderea, desfiinteaza ca om pe cel asupra caruia este manifestata” -
  4. Pingback: CENTENAR STEINHARDT. IPS Bartolomeu Anania, Pr. Gheorghe Holbea, Pr. Mihail Milea si George Ardeleanu despre Parintele Nicolae de la Rohia (VIDEO) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: Parintele Nicolae Steinhardt: DE AJUNS MIE, DOAMNE! | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: SCARA SFANTULUI IOAN: Invataturi importante pentru dreapta socoteala si pentru deslusirea unor nuante duhovnicesti si taine ale razboiului nevazut: “Se intampla uneori ca ceea ce pentru unul este leac, pentru altul este otrava“. SA NU SARIM ET
  7. Pingback: Arhim. Andrei Coroian: MEDITATIE LA SFANTUL ANTONIE CEL MARE, fericitul parinte al monahilor si desavarsit invatator al DISCERNAMANTULUI | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: DISCERNAMANTUL – lumina, “sarea” si cârma indispensabile vietii duhovnicesti. CUVIOSUL PAISIE: “Vezi lucrurile ingust; esti atenta doar la ceea ce trebuie facut si nu-ti pasa de om”. SI DRAGOSTEA ARE NEVOIE DE INTELEPCIUNE |
  9. Pingback: Cuviosul Ioan Krestiankin: CUVANT DESPRE FAPTA BUNA MARUNTA: “Binele mărunt este mult mai necesar, mult mai fiinţial lumii decât cel măreţ” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Pr. Ciprian Negreanu la București despre ISPITA “MAI-BINELUI”, A FAPTELOR “MARI” PESTE MĂSURILE NOASTRE, PRIN CARE ISPITIM PE DUMNEZEU ȘI NE EXPUNEM LA ÎNCERCĂRI ȘI CĂDERI MARI: “E mai bine să faci mai puţin și cu s
  11. Pingback: Pr. Ciprian Negreanu la București despre ISPITA “MAI-BINELUI”, A FAPTELOR “MARI” PESTE MĂSURILE NOASTRE, PRIN CARE ISPITIM PE DUMNEZEU ȘI NE EXPUNEM LA ÎNCERCĂRI ȘI CĂDERI MARI: “E mai bine să faci mai puţin și cu s
  12. Pingback: “In numele cui se fac toate astea?” PARINTELE HOLBEA ne ofera INDICIILE ESENTIALE de care aveam nevoie PENTRU A DEOSEBI si a DEMASCA DUHURILE in CRIZA CORONAVIRUSULUI. Cine ne aduce FRICA si ne infatiseaza, idealizant, IZOLAREA drept virtute? CINE
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate